Transilvania, 2011 (Anul 117, nr. 1-12)

2011-06-01 / nr. 6-7

dramatice, caractere şi limbă. Ne aflăm încă în perioada luptelor pentru teatru, a consolidării Societăţii pentru Fond de Teatru, a opţiunilor tematice, sociale, istorice şi politice şi a căutărilor fecunde, a dezbaterilor aprinse privitoare la teatru, limbă, reviste, forme şi fond, tradiţie şi conştiinţă naţională, în care asemenea iniţiative şi acţiuni culturale precum cele ale lui Horia Petru-Petrescu, ale tribuniştilor şi astriştilor au un rol stimulativ, formator şi sistematizator. Distingând între timp„unitate de măsură pentru schimbările ce se petrec în natură”,în care au loc transformări fizice şi chimice ale materiei) şi destin („timpul trăit”, succesiunea şi totalitatea vieţii). Constantin Rădulescu-Motru,unul dintre tinerii apropiaţi de Caragiale-tatăl,examinează substanţa vieţii sufleteşti şi relaţia dintre timp şi destin (Cf. C. Rădulescu-Motru, Timp şi destin, Bucureşti, Fundaţia pentru literatură şi artă „Regele Carol II, 1940), întrebându-se dacă „îmbătrâneşte oare Pământul”, filosoful înregistrează finalitatea organismelor şi situarea vieţii / a omului între naştere şi moarte:„pe om îl aşteaptă bătrâneţea şi moartea,pe când pe pământ eternitatea”, căci numai „vieţuitoarele au devenire şi sens”, schimbările omului sunt „creşteri de vârstă înlăuntrul unei deveniri creatoare de lumi spirituale”. Tragismul omului provine din supunerea lui legilor îmbătrânirii şi morţii, în raport cu eternitatea pământului şi a naturii. Examinarea procupărilor lui Mihai Eminescu şi Ion Luca Caragiale de fenomenele fizice, chimice şi biologice ale devenirii,în raport cu omul şi cu elementele (apă, aer, pământ, foc), indică o tensiune extraordinară a scrisului acestor scriitori,o dinamică fascinantă (în care sunt cuprinşi catilinarii şi temperatorii,de exemplu) şi forme de figurare şi exprimare a diversităţii existenţei pământene (tragice, comice, fantastice, catilinare, temperatoare, realiste etc.). Naturile catilinare eminesciene și cele temperatoare caragialiene au unele surse darwiniene, prin care se introduc idei,argumente şi exemple privitoare la „activitatea energetică a naturii”, înstrăinarea catilinarilor, meteorologia temperaturilor, adaptarea speciilor, lupta pentru existenţă, forme şi specii evoluate şi exemplare degenerate etc. Investigând perioada vieneză şi berlineză a lui Mihai Eminescu (1869-1872 şi 1872-1874), cu treizeci de ani înaintea exilului caragialian (1904-1912), exegeza specializată evidenţiază mediul nemţesc prielnic etnopsihologiei, dezbaterilor şi preocupărilor privind psihologia popoarelor, organizarea socială, psihologia experimentală şi descrierea experienţelor interioare. Formele şi fondul urmărite de Titu Maiorescu (în contra direcţiei de astăzi în cultura română şi Contra Şcoalei Bărnuţiu) şi “importul necritic de instituţii străine”, nămolul de “forme şi reforme nesăbuite” stau în atenţia lui Mihai Eminescu şi Ion Luca Caragiale. Această perioadă şi aceste preocupări contribuie la orientarea poetului spre cultura şi civilizaţia germană, filosofie, economie politică şi drept, spre egiptologie şi istoria naţională (Cf. Eugen Simion, Prefaţă la ediţia Eminescu, Opere, vol.VI, Bucureşti, Editura Academiei Române şi Univers Enciclopedic, 2003 şi Irina Gregori, Studii literare, cap. Eminescu la Berlin, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 2002). Comparativ, specificul nemţesc, Orientul, cultura şi viaţa politică şi socială românească stau în atenţia lui Ion Luca Caragiale în perioada berlineză. Tenta eufemizantă este vizibilă în creaţia literară şi în documentele care o însoţesc (corespondenţă). Rolul “catalitic” al culturii germane şi influenţa lui Gustav Weigand (la Leipzig) sunt vizibile la Horia Petru-Petrescu, a cărui teză despre I. L. Caragiale pune accent pe tranziţia românească, pe cronica şi spectacolul ei. Eminescu citează surse nemţeşti privind psihologia popoarelor, pentru ideile acestora referitoare la activitatea spirituală şi facultăţile sufleteşti, la istorie, sociologie şi politică, însemnările lui Eminescu despre fdosofia inconştientului a lui Eduard von Hartmann şi despre cosmogonia indiană, după Martin Haug, arată interesul pentru psihologia percepţiilor şi legăturile dintre om şi lume, dintre inconştient şi spiritul conştient, dintre lumea fizică (organică, senzorială), sufletească şi idealitate, dintre sociogonie, cosmogonie şi antropogonie. O particularizare a acestor asimilări şi idei ale veacului la cei doi clasici am identificat-o prin catilinarii eminescieni şi temperatorii caragialieni (Vezi volumele Catilinari şi temperatori. Eminescu şi Caragiale, Cluj- Napoca, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă,2011, Nordul caragialian, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2003, pp. 134-143 şi Monologul dramatic eminescian, Cluj- Napoca, Editura Dacia, 2001, pp. 140-142) etc. Horia Petru-Petrescu este documentat şi situează creaţia caragialiană în climatul epocii. “Sensibilitatea climatică” a autorului şi a eroilor săi o putem înregistra astăzi şi ca o aproximare a Nordului (reflex al vieţii organice şi al abisalităţii) şi ca o modalitate naturalistă şi simbolistă (modernă), în peisajul divers al epocii, din care nu lipseau experimentele romantice, simboliste şi decadentiste, confluenţele şi situările paradoxale. Eduard Gruber, de exemplu, citat deja, era interesat de fenomenul “audiţiei colorate”. Sinestezia şi corespondenţele simboliste constituie alchimia verbală care răspunde experimentului psihologic amintit. Berlinezul Helmholtz experimenta constanţa energiei, teoria culorilor şi a armoniei şi fiziologia auzului. Atracţia aproape experimentală a lui I.L. Caragiale pentru formele diverse ale vieţii şi sondarea limitelor, interesul viu pentru energia „înmagazinată”, lanţurile senzoriale şi scepticismele celui păţit, confruntarea cu temele norocului, întâmplării, meteorologiei şi astronomiei şi denunţarea convenţiilor, modul de înregistrare a periferiei culturale şi sociale, apropierea de “crucişurile” lingvistice şi atitudinale, răspărul şi rescrierea acestora, perspectiva parodică şi psihologică