Transilvania, 2012 (Anul 118, nr. 1-12)
2012-10-01 / nr. 10
TRANSILVANIA 10 / 2012 După o sută de ani, Caragiale strigă: „prezent!” Gabriela PANTELE Institutul de Cercetări Socio-Umane Sibiu The Institute of Socio-Humanistic Research - Sibiu Bulevardul Victoriei, nr. 40, Sibiu, România, RO-550024, tel.: +40269 212 604, fax: +40269 216 605, e-mail: icsusib@artelecom.net Personal e-mail: gabipanc@yahoo.com One Hundred Years Later, Caragiale is Still with Us! The growing wealth of information on I. L. Caragiale may both baffle researchers and exhaustively illuminate some of the most intriguing aspects of his drama. Even if researchers are reluctant to consider Caragiale as being representative of the Theater of the Absurd, one cannot ignore the refined way in which the dramatist approached the grotesque, whom he granted a superior, spiritualized dimension. While observing the world’s intrinsic monstrosity, the dramatist considered it as a perennial characteristic of social laws whose mechanisms have got out of control, affecting nonplussed people exhibiting an amazing adaptation to the times. The present paper analyzes several such situations and characters and draws several analogies between Caragiale’s drama and the Theater of the Absurd. Keywords: I. L. Caragiale, theater, characters, theater directors, the Theater of the Absurd - * gŢ' - vorbi, astăzi, despre „modernitatea” lui Caragiale devine o acţiune temerară, nu prin pionieratul în domeniu, care să desţelenească întinderi virgine, ci, dimpotrivă, din precauţie şi teama că despre autorul Scrisorii pierdute s-a spus „totul”. Marele dramaturg pare să fi cuprins esenţa „vremilor” trăite, dar şi ulterioare morţii lui (de la care se împlinesc nu mai puţin decât o sută de ani), cu o clarviziune aproape paranormală, pe care o punem pe seama perenităţii „viţiilor”, mecanismelor, tarelor sociale, într-un cuvânt, ale omului privit în complexitatea trăsăturilor sale şi ale mediului pe care îl reprezintă. In primele decenii ale veacului trecut, sub influenţa noilor orientări estetice, unele personaje încep să capete un înţeles mai larg şi să fie considerate reprezentări ale unei stări sociale şi morale. Psihologia personajelor lui Caragiale este dublată, acum, şi de o anume determinare social-istorică, piesele intrând în categoria comediilor de moravuri. In aceeaşi perioadă în care Eminescu, pătruns de idealuri şi trăiri autentice, surprindea „sufletul românesc”, dar şi natura, într-un univers perfect, Caragiale îşi aţintea „ochiul atotvăzător” pe societatea bolnavă încă de atunci, mânuind bisturiul cu dexteritatea chirurgului de excepţie. Neiertător, ironic, dur, flegmatic, marele dramaturg transpune o lume aşa cum a văzut-o, aşa cum, de fapt, era: urâtă, infernală, aflată într-un proces de eroziune perpetuă şi, în ciuda unei hiperactivităţi ce aglomerează acţiuni, trădând prin atitudini şi cuvinte, o agonie atotcuprinzătoare. Examenul retrospectiv al anilor de graţie descrişi dovedeşte că situaţiile şi personajele marelui comediograf sunt veridice, astfel că nimeni nu pune la îndoială exactitatea moravurilor prezentate, incoerenţa discursurilor politice, manevrele de culise din scrisoare pierdută, spre exemplu, precum şi celelalte anomalii sesizate la nivel social, politic, familial. întâmplările, ca şi demenţa oratorică sunt plauzibile, cu toate antagonismele care ar putea crea reacţii vehemente din partea spectatorului. Dar, nici „poporul” din 0 scrisoare pierdută, nici Efimiţa din Conu Leonida faţă cu reacţiunea, nici Jupân Dumitrache sau Veta din O noapte furtunoasă nu resping incoerenţele, demagogiile sau prostiile debitate de parteneri, considerându-le normale şi chiar apreciindu-le prin „gradul înalt” de intelectualitate a mesajului, prin „estetica” perfectă şi emoţională a frazelor expuse. Aceste constatări l-au determinat pe Eugene Ionesco să observe că viclenia meschină a personajelor, politeţea lor ceremonioasă şi necinstea lor funciară, adulterele care se amestecă în toate acestea fac ca, în cele din urmă, acest teatru, trecând dincolo de naturalism, să devină absurd, fantast.” Cu toate că detectează în opera lui Caragiale unele aspecte absurde ale vieţii sociale, B. Elvin consideră că «§ 32