Transilvania, 2012 (Anul 118, nr. 1-12)

2012-10-01 / nr. 10

68 ca „obiect”, sau chiar ca „subiect”, în orice caz ca „semn” deliberat în configurarea ideii de devalorizare, mecanicitate și vid. Nonsensul devine mai complex în fraze oratorice veritabile, adresate unui auditoriu mai larg, precum celebra: „să se revizuiască, primesc! dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască, primesc! dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, şi anume în punctele esenţiale...” In aceeaşi familie a elementelor tautologice („O soţietate fără prinţipuri, va să zică că nu le are”), ce marchează scindarea abruptă între sine şi obiect, se înscrie şi dezintegrarea psihică, regresul inteligenţei care naşte adevăraţi monştri pe plan moral, social, intelectual: „Industria română e admirabilă, e sublimă, putem zice, dar lipseşte cu desăvârşire”. Şi la nivelul dialogului intervine dereglarea formulei: replică - contrareplică. Conversaţie nu există. Se instalează, astfel, o criză a dialogului din care rezultă, după opinia lui I. Constantinescu, „diminuarea sau lipsa totală a acţiunii şi rostirea în gol”.16 Astfel, acţiunea stagnantă, mişcarea circulară şi procesul de uzură al limbajului, fac din Conu Leonida faţă cu reacţiunea poate cea mai „absurdă” piesă din creaţia lui Caragiale. Protagoniştii par nişte instrumente cu ajutorul cărora pot fi rostite aberaţii. Cuvintele îi conduc şi le definesc vidul interior. Personajele există numai datorită bunăvoinţei vorbelor care-i prezintă în goliciunea şi discontinuitatea lor absolută. După cum remarca B. Elvin, „personajele n-au nimic de spus şi nimic de auzit.”17 Cu toate că acţiunile pieselor caragialiene dezvoltă un deznodământ, acesta nu e în măsură nici să pună capăt acţiunii, nici s-o transforme într-o opera apperta, imprimând textelor un virtual caracter repetitiv, datorat imobilismului psihologic al protagoniştilor. Aceştia sunt prinşi în propriile capcane tipologice, fiind incapabili să acumuleze, să evolueze ori să iasă din captivitatea propriilor matriţe. Aceleaşi gesturi, aceleaşi atitudini, aceleaşi cuvinte, la care apelează invariabil şi succesiv, de la un capăt la altul al tramei sunt tot atâtea modalităţi de exprimare a rotirii în cerc. Deşi par că s-au edificat asupra neclarităţilor de tot felul (sociale, politice, conjugale, amoroase), nimic nu-i împiedică pe eroii caragialieni s-o pornească, a doua zi, de la început. Ciclicitatea înseamnă aici asumarea şi acceptarea regresului, a declinului, până la imobilismul lipsit de valenţe umane. Silvian Iosifescu observă faptul că I. L. Caragiale, vizionar de geniu, ştia că, după cei optzeci la sută „din ăi pentru care am scris [şi care] nu ştiu să citească”, vor urma alţii, adevăraţii lectori şi spectatori ai creaţiilor sale memorabile, cu „noi posibilităţi de înţelegere, iar posteritatea, pe care o simţea cum îl priveşte peste umăr, îl păstrează şi-l descoperă progresiv”18 - ridicându-l pe soclul cel mai înalt al dramaturgilor români dintotdeauna. Caragiale presimţea că lumea ce va să vie va fi la fel ca cea trăită şi întruchipată de el; că râsul autentic va fi tot mai rar întâlnit în societatea românească, precum floarea de colţ, despre care copiii noştri citesc doar în manuale, că ar mai exista, pe undeva, prin locuri de nimeni ştiute: „începem o altă istorie mai puţin veselă decât cea de până ieri; râsul şi gluma nu ne vor mai putea sluji de mângâiere ca altădată faţă de cele ce se vor petrece în lumea noastră românească. Copiii noştri vor avea poate de ce să plângă - noi am râs destul.”19 Note: 1. Eugen Ionescu, Note şi contranote, apud B. Elvin, Modernitatea clasicului 1. L Caragiale, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1977, p. 37. 2. B. Elvin, Modernitatea clasicului J. L. Caragiale, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1977, p. 40. 3. Liviu Papadima, Caragiale, fireşte, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1999, p. 84. 4. I. Constantinescu, Caragiale şi începuturile teatrului european modern, Bucureşti, Editura Minerva, 1974, p. 309. 5. Ion Vartic, I. L Caragiale, Temă şi variaţiuni- momente, schiţe, amintiri, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1988, p. 13. 6. Ştefan Cazimir, I. L. Caragiale faţă cu kitschul, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1988, p. 42. 7. Camil Petrescu, apud Dumitru Solomon, Teatrul ca metaforă, București, Editura Eminescu, 1976, pp. 72-73. 8. Anca-Maria Rusu, Cercurile concentrice ale absurdului, Iași, Editura Timpul, 1999, p. 111. 9. B. Ervin, op. cit., p. 110. 10. Fanache, Caragiale, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1997, p. 197. 11. Ștefan Cazimir, op. cit., p. 30. 12. I. Constantinescu, op. ct., p. 97. 13. Liviu Papadima, op. cit., pp. 53-54. 14.1. L. Caragiale, Oare teatrul este literatură?, în Opere, vol. IV, București, Editura pentru Literatură, 1965, p. 315. 15.1. Constantinescu, op. cit., p. 296.1. Constantinescu, op. ct., p. 249. 17. B. Elvin, op. ct., p. 132. 18. Silvian Iosifescu, Introducere, I. L. Caragiale, Opere, Vol. I, București, Editura Minerva, 1971, p. LXIV. 19. I. L. Caragiale, Scrisoare către Petre Th. Missir, apud Florin Manolescu, Caragiale şi Caragiale, București, Editura Cartea Românească, 1983, p. 301. Bibliography: I.L. Caragiale, Oare teatrul este literatură?/ Is Theatre Literature Indeed?”, in Opere / Works, vol. IV., București, Editura pentru Literatură, 1965. I. L. Caragiale, Scrisoare către Petre Th. Missir / Letter to Petre Th. Missir, apud Florin Manolescu, Caragiale şi Caragiale, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1983. Ştefan Cazimir, I. L Caragiale faţă cu kitschul / I. L. Caragiale Confronted with the kitsch, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1988. I. Constantinescu, Caragiale şi începuturile teatrului European modern / Caragiale and the Beginnings of Modern European Theatre, Bucureşti, Editura Minerva, 1974. B. Elvin, Modernitatea clasicului I. L Caragiale / The Modernity of a Classic: I. L Caragiale, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1977. V. Fanache, Caragiale, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1997. Eugen Ionescu, Note şi contranote, apud B. Elvin, Modernitatea clasicului I. L Caragiale / The Modernity of a Classic: I. L Caragiale, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1977. Silvian Iosifescu, Introducere, I. L. Caragiale / Introduction” to I. L Caragiale, in Opere / Works, Vol. I, Bucureşti, Editura Minerva, 1971. Liviu Papadima, Caragiale, fireşte / Of course, Caragiale, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1999. Camil Petrescu, apud Dumitru Solomon, Teatrul ca metaforă / The Theatre as Metaphor, Bucureşti, Editura Eminescu, 1976. Anca-Maria Rusu, Cercurile concentrice ale absurdului / The Concentric Circles of the Absurd, Iaşi, Editura Timpul, 1999. Ion Vartic, I. L. Caragiale, Temă şi variaţiuni — momente, schiţe, amintiri / 1. L. Caragiale, Theme and Variations - Moments, Sketches, Memories, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1988, 37.