Transilvania, 2018 (Anul 124, nr. 1-12)

2018-09-01 / nr. 9

TRANSILVANIA 9/2018 14 atentă, arată un spațiu cultural moldovenesc-evreiesc de provincie, cu o pregnanță aparte; acest fapt l-a făcut pe criticul I. Negoițescu să vorbească chiar despre un „specific românesc pe linia moldovenească”, dobândit abia prin asimilarea componentei evreiești, în acest roman15. Lumea din întâmplări în irealitatea imediată este una evreiască dintr-un oraș provincial modovenesc, modelat după Romanul natal al autorului. Câteva aluzii indică acest lucru. Mai întâi, onomastica personajelor: toate sunt evreiești, de la tovarășul de joacă al naratorului, Ozy, bunicul acestuia Saul Weber și soția sa Ed­a, fratele Paul și soția acestuia Edda; dar și un tovarăș de joacă ocazional, un mister în lumea naratorului, care apare și dispare după ce îi produce o tulburare de natură sexuală, se numește Weber, cu un nume germanofon care poate să aparțină, în acest context, tot unui băiețel evreu. Alte elemente, de natură declarat culturală, evocă cadre de viață specific evreiești. Bunicul naratorului își spune singur, înainte de moarte, îmbrăcându-se în cămașă albă, „rugăciunea muribunzilor”. Asistat la rugăciunea muribunzilor, pe care o spuse el singur, cu glas tremurat și fără nicio emoție, după ce își îmbrăcase o cămașe nouă albă, pentru ca ruga să fie mai solemnă16. Bunicul decedat este spălat (parte din ceremonia tahara) de către fratele său, care cere să-i fie permisă această practică de obicei evitată în ritual, în timp ce spălătorul de cadavre oficial (reprezentantul Hevra Kadisha) așteaptă nervos alături, pentru că îi este uzurpată funcția și primejduit bacșișul. Nunta Eddei cu Paul Weber este tot o nuntă evreiască, deoarece un element de coregrafie rituală, baldachinul fikupa­, este menționat: Voalurile albe îi erau trase peste față și numai când s-a întors de sub baldachin și le-a ridicat am văzut-o pe Edda pentru întâia oară 17. In fine, înmormântarea Eddei, femeia de care naratorul adolescent se îndrăgostise fără speranță și pe care o idolatriza în taină, va avea loc tot după ritualul mozaic. In descrierea înhumării apare un accent de patetică uimire în fața materialității corpului decedatei, care este învelită în giulgiu, iar nu îmbrăcată în rochie. [î]n cimitir, când scoaseră cadavrul din sicriu învelit în cearceafuri albe, cearceafurile purtau urma unei mari pete de sânge.­ Era ultimul și cel mai neînsemnat amănunt înaintea subsolului cimitirului cald, mucegăit și plin de corpuri moi ca gelatina, galbene... purulente18. Și în romanul Inimi cicatrizate apar, izolate, elemente care trimit la identitatea evreiască a personajului: numele „Emanuel” al eroului, care înseamnă „iubitor de Dumnezeu”, sau recunoștința față de doctor manifestată, autoironie, printr-un „Ossana!” mut. Tot o reminiscență din rimaiul funerar mozaic, depunerea de pietre pe mormânt, apare în poemul Mâinile tale din volumul Corp transparent, în care gesturile tandre ale mâinilor iubitei prefigurează venirea ei la mormântului iubitului, predestinat morții timpurii. Mâinile tale pe piano ca doi cai Cu copita de marmură Mâinile tale pe vertebre ca doi cai Cu copita de trandafiri Mâinile tale în azur ca două păsări Cu aripi de mătase Mâinile tale pe capul meu Ca două pietre pe un singur mormânt 19. Toate aceste trimiteri indică mediul cultural în care personajele se mișcă, plămada culturală aparte: lume compusă din burghezie provincială, măruntă negustorime evreiască, mică industrie moldovenească (evocată în câteva neaoșisme, moldovenisme fonetice precum „juluitură”, „dușumea”, „strutan”), cu tentă culturală franțuzească (date fiind numeroasele neologisme precum „tonstruant”, „buculadă”, „eplorat”). Dar, acesta fiind mediul, nu trebuie uitat că lumea aceasta este de două ori refuzată în roman: o dată, pentru presupusa ei limitare „burgheză”, insensibilă la eforturile imaginației artistice a eroului, iar a doua oară, pentru că este o lume „falsă”, în care toți indivizii își joacă rolurile actoricește, fără a crede cu adevărat în ele. Elementele de ritual religios, precum nunta sau înmormântarea, îi par eroului din întâmplări în irealitatea imediată fantastice și arbitrare: nunta Eddei cu Paul Weber, o ocazie fastă, de petrecere, este descrisă în tonuri melancolice și apăsătoare, anume pentru a contraria reprezentarea curentă a unui astfel de eveniment; în schimb, ocazia solemnă a pregătirii pentru moarte a propriului bunic, care își rostește rugăciunea și se îmbracă în cămașă albă, este subliniată cu o precizare care ar putea părea ironică la adresa bunicului („pentru ca ruga să fie mai solemnă”); înmormântarea acestuia e descrisă ca o succesiune de gesturi stranii, îndeplinite dintr-un automatism necontrolabil, ca și cum oamenii ar fi făpturi instinctuale, ghidate de senzații primare și de cutume neverificabile. De asta puteau face oamenii într-o zi ca asta decât să-și îngroape morții?­ în căldura și moleșeala aerului, gesturile lor păreau făcute cu sute de ani înainte, aceleași atunci ca și acum, ca și întotdeauna 20. Atitudinea lui Blecher față de elementele de cultură religioasă evreiască este un bun indicator al locului pe care scriitorul și-l revendică în câmpul decupat de opțiunile colegilor săi de generație evrei din România anilor 30. El nu evită elementele de decor care indică apartenența etnică și religioasă evreiască a personajelor sale. Dar, nefiind escamotat, specificul cultural regional (moldavo-evreiesc) nu este nici privilegiat în vreun fel, într-un roman preocupat de surprinderea momentelor

Next