Tribuna, ianuarie 1908 (Anul 12, nr. 1-25)
1908-01-30 / nr. 25
Pag. 2 rimă, în subiecte şi în notele ei poetice, ba adesea până şi în textul ei din Ardeal şi până în Basarabia. * Cântecul românesc este aceeaş doină tânguioasă, prelungă şi nesfârşit de duioasă din Bucovina şi până în Pind. Pentru aceea dragostea noastră reciprocă e naturală şi nu este, nu poate să fie un păcat ci un drept natural, şi cine ne ar învinui de ea, ar trebui să învinuiască şi pe copiii născuţi din aceiaşi părinţi pentru păcatul dragostei frăţeşti. Da, iubim România, căci pentru noi ea este pământul clasic al naţionalităţii noastre, al românismului. Iubim România căci ea este ţara unde poporul românesc trăieşte o viaţă naţională întreagă, deplină şi neştirbită de nici o stăpânire străină şi aceasta trebuie să fie după cel mai admirat şi mai popular cugetător politic ungur de azi, după di Apponyi, idealul oricărui popor. Da, să spunem cu francheţă, deşi suntem supuşii ţării ungureşti, România e şi a noastră a celorlalţi români şi până la un grad suntem şi noi ai ei. Cultura ei, teatrele, universităţile, academia şi toate aşezămintele ei culturale sunt şi ale noastre. Ne întrebaţi cu bănuială şi cu imputare dacă nu jinduim şi altceva decât cetăţenia culturală a României, cetăţenia ei politică ? Vă răspundem. Faceţi totul ca gândul acesta să nu ne ispitească niciodată. Faceţi ca şi noi aici să avem tot sau aproape tot ce vedem, cu bucurie, cu adâncă desmerdare şi cu tainică pismă aievea în statul românesc: putinţa desvoltării naţionale şi culturale depline. Suprimaţi, stingeţi şi ucideţi orice gând ascuns şi păcătos ce ar putea încolţi vreodată în inimile noastre atât de adânc însetate şi lacome după o rază de lumină — dar nu cu lovituri, ci cu gestul mângâietor al celui ce dă şi mulţămeşte. Faceţi-ne cu putinţă ca să rămânem şi pe mai departe deopotrivă cetăţeni ai duror state, să iubim pe unul fără a trebui să urîm pe celalalt. Aceasta va fi garanţia cea improvisase un cor. Când corul înceta, o voce dulce asemeni acordului lin al unei harpe, se înălţa fără sforţări. Nu aveam ideie că stăpâna casei cântă, deşi o cunoşteam de mult. Ascultam ca în vis şi inime-mi bătea cu putere. Execuţia fu admirabilă. Eră perfecţiunea cântăreţelor de salon; nici ţipete, nici exclamări, nimic din acele tururi de forţă iritante pentru cel mai calm nerv, care rezultă de obiceiu din rivalităţile primadonelor sau a celor cu tendinţe de artiste, ce rezerv astfel de surprinderi. Nu auzisem cu toate acestea niciodată, ceva mai armonios şi mai frumos! Deasemeni, într’una din paginele merdoriilor sale, celebrul romancier englez, lordul Benjamin Disraeli, istoriseşte cum odată, dintre patru mii de oameni a văzut ieşind înaintea tuturor, o doamnă din cea mai bună societate, la Paris şi a cântat »Marsilieza«, cu un contralto pe care nu a mai auzit niciodată în viaţă. Dacă aţi fi auzit »Marsilieza, cântată de femeia aceea, spune el, aţi fi înţeles atunci ce e frumosul! Nu eră nici unul din cei patru mii de ascultători, care să nu-şi fi dat viaţa în clipa aceia chiar. Neapărat se exclud marile aptitudini, cari sunt izbitor promiţătoare, în faţa tuturor şi cari trebue cultivate neapărat. Frumos deasemeni e ca nimeni să nu se hazardeze în muzică clasică atuncî când n’are cunoştinţe profunde, o şcoală cum se cade. E chiar ridicol uneorî, auzi câte o biată operă schimonosită şi întortochiată de te doare inima. Poate avea cineva chiar talent muzical, dacă nu are cultura şcoalei care se îngăduea mai solidă şi mai trainică pentru viaţa amânduror state, de-o potrivă, aceasta vă va da singuranţa păcii externe de care s’a vorbit atâta şi în contra căreia s’a păcătuit atâta în delegaţia ungurească. Spre temniţă! Viaţa gazetarilor români e pregătire spre temniţă şi şedere în temniţă. Şi aşa e de mult. Niciodată însă par'că nu au fost osândiţi, deodată, atâţia gazetari români ca acum. Pe lângă condamnarea de Sâmbătă a dlui G. Stoica dela»Lupta*, la IV2 an temniţă şi tot atâta cât i s'a dat dlui I. Ioanovici dela »Libertatea« în procesul de Luni (desbătut în Cluj), mai avem adecă gata de plecare la temniţă pe: loan N. Iova dela »Tribuna*, pe 6 luni; Aurel Domşa dela * Unirea*, pe 10 luni; Teodor Păcăţian dela »Telegraful«, pe 10 luni. Ceeace face dintr'un singur condeiu: 5 ani şi 2 luni şi vreo 25.000 coroane, amendă şi cheltuieli. * şi alte multe gogoriţe inventate de fantazia Schreib Moritzilor din redacţiile ungureşti, aceasta n’ar fi nimica. E cunoscută năzuinţa foilor ungureşti de a băgă zizanie intre fiii naţionalităţilor. Dar ce e mai dureros, că aceşti copoi au reuşit să strecoare şi în jurnalele româneşti din regat informaţiuni, cari pot produce nedumerire în opinia publică de acolo. »Iată ce scrie un ziar din Bucureşti: »Românii din Transilvania susţin că prin mutarea centrului politic român la Arad, direcţia partidului ar ajunge sub influinţa elementelor cari servesc interesele locale, şi nu cred deci ca biroul din Arad să poată lucră cu succes.* »Aceste rânduri publicate Intr’un ziar independent, conţin cel mai sfruntat neadevăr. A cui e vina ? De sigur că numai a direcţiilor ziarelor din Bucureşti. Corespondentul străin al acelui ziar, de sigur că nu putea să scrie altfel. Nici el nu vede cu ochi buni organizarea noastră, după cum n’o vede nici unul dintre conaţionalii săi. Aici cred că ar fi locul să ne întrebăm: N’ar putea ziarele din Bucureşti să angajeze la Budapesta numai corespondenţi români? »In cazul acesta nu s’ar mai strecura în propriile noastre jurnale insinuări duşmănoase. »TRIBUNA* Mutarea sediului politic românesc dela Sibiiu la Arad. Sub acest titlu »Viitorul* din Bucureşti scrie: »Mutarea sediului politic dela Sibiiu la Arad, probabil nu va fi convenit câtorva persoane însufleţite de ideile providenţialului Argus Babeş, dar nu este mai puţin adevărat că întreg poporul românesc priveşte alegerea Aradului de sediu, ca o alegere fericită. Sentimentele curat româneşti de cari sunt pătrunşi arsdanii, lupta vrednică ce se desfăşoară în acest centru pentru cultura noastră naţională, rezultatele ce Ie-a dat această luptă, toate acestea sunt destulă garanţie că şi în viitor vor porni din Arsd numai curente sănătoase româneşti. »De altfel Sibiiu de mult încetase de a fi centrul mişcărilor politice româneşti. Menirea lui a rămas cu totul alta: Sibiiu! e centrul mişcării culturale în Ardeal. Şi este foarte bine să se ştie aceasta. »Ce se întâmplă însă? Presa maghiară, care ni s’a arătat atât de binevoitoare totdeauna, începe să publice o serie de. informaţini absolut tendenţioase. Că românii n’au încredere în vrednicia aradanilor, că Aradul e cuibul unor farsori stăpâni atari puteri, nu nici prudent, nici raţional a se juca de-a arta. Mulţumească-se fiecare cu ce poate, cu ce vede că nu dă greş. De ce să nu cântaţi mai bine doinele noastre, doinele noastre duioase şi pline de farmec, după cari romnesc şi străinii, in ele se găseşte toată poezia, tostă frumuseţa şi o româncă niciodată nu-şi poate cântă doina greşit, căci e a ei, e născută şi crescută din sufletul ei, din sângele moşilor şi strămoşilor, cari şi au plâns în ea toată obida şi şi au cântat toată bucuria vremurilor. Apoi horele noastre naţionale, printre cari se găsesc adevărate mărgăritare, sârbele, da, de ce nu chiar Sârba Popilor, — şi lăsaţi »Traviata« o, lăsaţi o mai bine italienilor, căci, opera, aceea e doina lor. Dar mai cu deosebire puneţi de-o parte dardaşurile şi potpouriurile ungureşti cari vă sfărâm degetele după cum vă întortochiază şi limba în graiul unguresc, vă poceşte şi simţul şi gândirea, luându-vâ pe nesimţite toată curăţenia rassei pentru a vă împrumută adaptări cam numai că vă răpesc mândria, dar vă coboară chiar sub nivelul lor. Poate şi muzica ungurească are frumseţa şi particularitatea ei atrăgătoare, dar e frumoasă pentru ei, pentru noi nu poate să aibă decât cel mult bunăvoinţa de a o ascultă cu o jumătate de ureche, când suntem nevoiţi a acordă atenţia. Şi în legătură de idei cu acestea mi-a venit în minte câte ceva asupra lecturei. Noi femeile citim foarte puţin româneşte. Oare de ce ? Câştigăm mai mult în felul acesta sau şi asta e un O ploaie deasă şi măruntă, care începuse deja la revărsatul zorilor, muiase cum se cade chiar şi şoseaua de altcum bine Împietrită. Era cam pe la orele opt de dimineaţă, când cu convoiul greoiu al ostaşilor pedeştrii ajunserăm la calea vicinală ce conduce spre satul Cara. Un noroiu negru acoperea drumul, pe care militarii, osteniţi de povară şi de calea lungă, îl frământau cu abnegaţiune. In fine zărim prin negura deasă, pe o ridicătură de loc, o casă mare în mijlocul unui parc. Era prima casă din satul Cara. Siliţi de împrejurări, ne am adăpostit soldaţii prin edificiile economice, cari încadrau curtea spaţioasă, şi poftiţi de stăpânul casei, nu ne am lăsat prea mult îmbiaţi ci am intrat şi noi înăuntru. Un edificiu vechiu, cu încăperi spaţioase, rămas de pe vremea iobăgiei. A fost cândva — după cum ne spunea venerabilul bătrân, care făcea pe gazda casei — proprietatea unui conte, dar acesta a adus marele sacrificiu de a o vinde stare al curentului modern ? S’ar părea că ce e românesc nu e bun. Dar pase-mi-te nu ştim încă bine ce e bun de citit şi citim aşa, la îmâmplare, tot ce ne cade în mână, numai să zicem că facem lectură. Sunt atâtea lucruri de preţ în literatura română,vorbesc de cea din ţară) şi de care noi poate habar nu avem. Lăsând la o parte autorii contimporani, cunoaştem noi toate operile lui Alexandri, volumele lui de proză, poezii, teatru ? Tot aşa cu Eminescu. Sau avem idee de cine a fost Filimon, Creangă, V. A. Urechie, — apoi Bolintineanu, Depârăţeanu, Bâlcescu ? Cât au scris el şi câte opere de valoare ne-au lăsat? A citit cineva »Ciocoii vechi şi noi, a lui Filimon, poveştile lui Creangă, operile lui Urechie şi aşa mai departe ? Nu mai vorbesc de Vlahuţă, Coşbuc, Delavrancea, Rossetti, Sadoveanu, Caragiali, Haralamb Lecca, Zamfirescu, Brătescu-Voineşti şi câţi alţi deja cari, fără a socoti un rând ce n’ar merită citit, am avea pentru ani de zile ce ceti. Poate citim şi noi ici şi colo câte un crâmpeiu ba din Eminescu, ba din Alexandri, sau Vlahuţă, Caragiale, ori Sadoveanu. Dar aceasta nu se chiamă citit. Trebue să căutăm să ne interesăm. Putem foarte lesne să ne procurăm cataloage, scriind şi solicitând printr’o simplă carte poştală dela orice librărie sau editură din Bucureşti. La librăria Socecu, bunăoară în Calea Victoriei, Bucureşti, se găsesc mai toate operile literare apărute în Biblioteca pentru toţi, şi fiecare volum nu costă mai mult de 30 bani, (15 creiţari). Cu preţul acesta ne putem cumpără poate cinci şase ceasuri de plăcere intelectuală savurând »Trubadurul* lui Delavrancea, »Sultănica* 12 Febr. n. 1908 IColonizirile moderne. — însemnările unui ofițer. —