Tribuna, ianuarie 1908 (Anul 12, nr. 1-25)

1908-01-30 / nr. 25

Pag. 2 rimă, în subiecte şi în notele ei poetice, ba adesea până şi în textul ei din Ardeal şi până în Basarabia. * Cântecul românesc este aceeaş doină tân­­guioasă, prelungă şi nesfârşit de duioasă din Bucovina şi până în Pind. Pentru aceea dragostea noastră reciprocă e naturală şi nu este, nu poate să fie un păcat ci un drept natural, şi cine ne ar în­vinui de ea, ar trebui să învinuiască şi pe copiii născuţi din aceiaşi părinţi pentru pă­catul dragostei frăţeşti. Da, iubim România, căci pentru noi ea este pământul clasic al naţionalităţii noastre, al românismului. Iubim România căci ea este ţara unde poporul românesc trăieşte o viaţă naţională întreagă, deplină şi neştirbită de nici o stă­pânire străină şi aceasta trebuie să fie după cel mai admirat şi mai popular cugetător politic ungur de azi, după di Apponyi, idea­lul ori­cărui popor. Da, să spunem cu francheţă, deşi suntem supuşii ţării ungureşti, România e şi a noastră a celorlalţi români şi până la un grad suntem şi noi ai ei. Cultura ei, teatrele, universităţile, academia şi toate aşezămintele ei culturale sunt şi ale noastre. Ne întrebaţi cu bănuială şi cu imputare dacă nu jinduim şi altceva decât cetăţenia culturală a României, cetăţenia ei politică ? Vă răspundem. Faceţi totul ca gândul acesta să nu ne ispitească niciodată. Faceţi ca şi noi aici să avem tot sau aproape tot ce vedem, cu bucurie, cu adâncă desmerdare şi cu tainică pismă aievea în statul româ­nesc: putinţa desvoltării naţionale şi cultu­rale depline. Suprimaţi, stingeţi şi ucideţi ori­ce gând ascuns şi păcătos ce ar putea încolţi vre­odată în inimile noastre atât de adânc însetate şi lacome după o rază de lumină — dar nu cu lovituri, ci cu gestul mângâietor al celui ce dă şi mulţămeşte. Faceţi-ne cu putinţă ca să rămânem şi pe mai departe de­opotrivă cetăţeni ai du­­ror state, să iubim pe unul fără a trebui să urîm pe celalalt. Aceasta va fi garanţia cea improvisase un cor. Când corul înceta, o voce dulce asemeni acordului lin al unei harpe, se înălţa fără sforţări. Nu aveam ideie că stăpâna casei cântă, deşi o cunoşteam de mult. Ascul­tam ca în vis şi inime-mi bătea cu putere. Exe­cuţia fu admirabilă. Eră perfecţiunea cântăreţelor de salon; nici ţipete, nici exclamări, nimic din acele tururi de forţă iritante pentru cel mai calm nerv, care rezultă de obiceiu din rivalităţile pri­madonelor sau a celor cu tendinţe de artiste, ce rezerv astfel de surprinderi. Nu auzisem cu toate acestea nici­odată, ceva mai armonios şi mai frumos! Deasemeni, într’una din paginele merdoriilor sale, celebrul romancier englez, lordul Benja­min Disraeli, istoriseşte cum odată, dintre patru mii de oameni a văzut ieşind înaintea tuturor, o doamnă din cea mai bună socie­tate, la Paris şi a cântat »Marsilieza«, cu un contralto pe care nu­­ a mai auzit nici­odată în viaţă. Dacă aţi fi auzit »Marsilieza, cântată de femeia aceea, spune el, aţi fi înţeles atunci ce e frumosul! Nu eră nici unul din cei patru mii de ascultători, care să nu-şi fi dat viaţa în clipa aceia chiar. Neapărat se exclud marile aptitudini, cari sunt izbitor promiţătoare, în faţa tuturor şi cari trebue cultivate neapărat. Frumos deasemeni e ca ni­meni să nu se hazardeze în muzică clasică atuncî când n’are cunoştinţe profunde, o şcoală cum se cade. E chiar ridicol une­orî, auzi câte o biată operă schimonosită şi întortochiată de te doare inima. Poate avea cineva chiar talent muzical, dacă nu are cultura şc­oalei care se îngădue­a mai solidă şi mai trainică pentru viaţa amân­­duror state, de-o potrivă, aceasta vă va da singuranţa păcii externe de care s’a vorbit atâta şi în contra căreia s’a păcătuit atâta în delegaţia ungurească. Spre temniţă! Viaţa gazetarilor ro­mâni e pregătire spre temniţă şi şedere în temniţă. Şi aşa e de mult. Niciodată însă par'că nu au fost osândiţi, deodată,­­ atâţia gazetari români ca acum. Pe lângă con­damnarea de Sâmbătă a dlui G. Stoica dela­­»Lupta*, la IV2 an temniţă şi tot atâta cât i s'a dat dlui I. Ioanovici dela »Liber­tatea« în procesul de Luni (desbătut în Cluj), mai avem adecă gata de plecare la temniţă pe: loan N. Iova dela »Tribuna*, pe 6 luni; Aurel Domşa dela * Unirea*, pe 10 luni; Teodor Păcăţian dela »Telegraful«, pe 10 luni. Ceeace face dintr'un singur condeiu: 5 ani şi 2 luni şi vre­o 25.000 coroane, amendă şi cheltuieli. * şi alte multe gogoriţe inventate de fantazia Schreib Moritzilor din redacţiile ungureşti, aceasta n’ar fi nimica. E cunoscută năzuinţa foilor ungureşti de a băgă zizanie intre fiii naţionalităţilor. Dar ce e mai dureros, că aceşti copoi au reuşit să strecoare şi în jurnalele româneşti din regat in­­formaţiuni, cari pot produce nedumerire în opi­nia publică de acolo. »Iată ce scrie un ziar din Bucureşti: »Româ­nii din Transilvania susţin că prin mutarea cen­trului politic român la Arad, direcţia partidului ar ajunge sub influinţa elementelor cari servesc interesele locale, şi nu cred deci ca biroul din Arad să poată lucră cu succes.* »Aceste rânduri publicate Intr’un ziar indepen­dent, conţin cel mai sfruntat neadevăr. A cui e vina ? De sigur că numai a direcţiilor ziarelor din Bucureşti. Corespondentul străin al acelui ziar, de sigur că nu putea să scrie altfel. Nici el nu vede cu ochi buni organizarea noastră, după cum n’o vede nici unul dintre conaţionalii săi. Aici cred că ar fi locul să ne întrebăm: N’ar putea ziarele din Bucureşti să angajeze la Buda­pesta numai corespondenţi români? »In cazul acesta nu s’ar mai strecura în pro­priile noastre jurnale insinuări duşmănoase. »TRIBUNA* Mutarea sediului politic românesc dela Sibiiu la Arad. Sub acest titlu »Viitorul* din Bucureşti scrie: »Mutarea sediului politic dela Sibiiu la Arad, probabil nu va fi convenit câtorva persoane în­sufleţite de ideile providenţialului Argus­ Babeş, dar nu este mai puţin adevărat că întreg popo­rul românesc priveşte alegerea Aradului de sediu, ca o alegere fericită. Sentimentele curat româ­neşti de cari sunt pătrunşi arsdanii, lupta vred­nică ce se desfăşoară în acest centru pentru cul­tura noastră naţională, rezultatele ce Ie-a dat această luptă, toate acestea sunt destulă garanţie că şi în viitor vor porni d­in Arsd numai curente sănătoase româneşti. »De altfel Sibiiu­ de mult încetase de a fi cen­trul mişcărilor politice româneşti. Menirea lui a rămas cu totul alta: Sibiiu! e centrul mişcării culturale în Ardeal. Şi este foarte bine să se ştie aceasta. »Ce se întâmplă însă? Presa maghiară, care ni s’a arătat atât de binevoitoare totdeauna, în­cepe să publice o serie de. informaţini absolut tendenţioase. Că românii n’au încredere în vred­nicia aradanilor, că Aradul e cuibul unor farsori stăpâni atari puteri, nu­­ nici prudent, nici raţio­nal a se juca de-a arta. Mulţumească-se fiecare cu ce poate, cu ce vede că nu dă greş. De ce să nu cântaţi mai bine doinele noastre, doinele noastre duioase şi pline de farmec, după cari romnesc şi străinii, in ele se găseşte toată poezia, tostă frumuseţa şi o româncă nici­odată nu-şi poate cântă doina greşit, căci e a ei, e năs­cută şi crescută din sufletul ei, din sângele mo­şilor şi strămoşilor, cari şi au plâns în ea toată obida şi şi au cântat toată bucuria vremurilor. Apoi horele noastre naţionale, printre cari se găsesc adevărate mărgăritare, sârbele, da, de ce nu chiar Sârba Popilor, — şi lăsaţi »Traviata« o, lăsaţi o mai bine italienilor, căci, opera, aceea e doina lor. Dar mai cu deosebire puneţi de-o parte dar­­daşurile şi potpouriurile ungureşti cari vă sfărâm degetele după cum vă întortochiază şi limba în graiul unguresc, vă poceşte şi simţul şi gândirea, luându-vâ pe nesimţite toată curăţenia rassei pen­tru a vă împrumută adaptări cam­ numai că vă răpesc mândria, dar vă coboară chiar sub nive­lul lor. Poate şi muzica ungurească are frumseţa şi particularitatea ei atrăgătoare, dar e frumoasă pentru ei, pentru noi nu poate să aibă decât cel mult bunăvoinţa de a o ascultă cu o jumătate de ureche, când suntem nevoiţi a­­ acordă a­­tenţia. Şi în legătură de idei cu acestea mi-a venit în minte câte ce­va asupra lecturei. Noi femeile ci­tim foarte puţin româneşte. Oare de ce ? Câşti­găm mai mult în felul acesta sau şi asta e un O ploaie deasă şi măruntă, care începuse deja la revărsatul zorilor, muiase cum se cade chiar şi şoseaua de altcum bine Împietrită. Era cam pe la orele opt de dimineaţă, când cu convoiul greoiu al ostaşilor pedeştrii ajunserăm la calea vicinală ce conduce spre satul Cara. Un noroiu negru acoperea drumul, pe care mi­litarii, osteniţi de povară şi de calea lungă, îl fră­mântau cu abnegaţiune. In fine zărim prin negura deasă, pe o ridică­­tură de loc, o casă mare în mijlocul unui parc. Era prima casă din satul Cara. Siliţi de împrejurări, ne am adăpostit soldaţii prin edificiile economice, cari încadrau curtea spa­ţioasă, şi poftiţi de stăpânul casei, nu ne am lă­sat prea mult îmbiaţi ci am intrat şi noi înăuntru. Un edificiu vechiu, cu încăperi spaţioase, ră­mas de pe vremea iobăgiei. A fost când­va — după cum ne spunea venerabilul bătrân, care făcea pe gazda casei — proprietatea unui conte, dar a­­cesta a adus marele sacrificiu de a o vinde sta­re al curentului modern ? S’ar părea că ce e româ­nesc nu e bun. Dar pase-mi-te nu ştim încă bine ce e bun de citit şi citim aşa, la îmâmplare, tot ce ne cade în mână, numai să zicem că fa­cem lectură. Sunt atâtea lucruri de preţ în litera­tura română,­­vorbesc de cea din ţară) şi de care noi poate habar nu avem. Lăsând la o parte au­torii contimporani, cunoaştem noi toate operile lui Alexandri, volumele lui de proză, poezii, teatru ? Tot aşa cu Eminescu. Sau avem idee de cine a fost Filimon­, Creangă, V. A. Urechie, — apoi Bolintineanu, Depârăţeanu, Bâlcescu ? Cât au scris el şi câte opere de valoare ne-au lăsat? A citit cineva »Ciocoii vechi şi noi, a lui Filimon, po­veştile lui Creangă, operile lui Urechie şi aşa mai departe ? Nu mai vorbesc de Vlahuţă, Coşbuc, Dela­­vrancea, Rossetti, Sadoveanu, Caragiali, Haralamb Lecca, Zamfirescu, Brătescu-Voineşti şi câţi alţi deja cari, fără a socoti un rând ce n’ar merită citit, am avea pentru ani de zile ce ceti. Poate citim şi noi ici şi colo câte un crâmpeiu ba din Eminescu, ba din Alexandri, sau Vlahuţă, Cara­­giale, ori Sadoveanu. Dar aceasta nu se chiamă citit. Trebue să cău­tăm să ne interesăm. Putem foarte lesne să ne procurăm cataloage, scriind şi solicitând printr’o simplă carte poştală dela orice librărie sau editură din Bucureşti. La librăria Socecu, bunăoară în Calea Victoriei, Bucureşti, se găsesc mai toate operile lite­rare apărute în Biblioteca pentru toţi, şi fiecare volum nu costă mai mult de 30 bani, (15 crei­­ţari). Cu preţul acesta ne putem cumpără poate cinci şase ceasuri de plăcere intelectuală savu­rând »Trubadurul* lui Delavrancea, »Sultănica* 12 Febr. n. 1908 IColonizirile moderne. — însemnările unui ofițer. —

Next