Tribuna, ianuarie 1909 (Anul 13, nr. 1-23)

1909-01-18 / nr. 13

Anul XIII. Arad, Duminecă 18l Ianuarie 1909 Nr. 13 ABONAMENTUL fi an an . 24 Cor. fi jum. an . 12 « If» o lână . 2 « ^rad de Duminecă -f t an an . 4 Cor. s Fttini România şi iaaerica . . 10 Cor. linii de zi pentru România şi străinătate pe la 40 franci. REDACŢIA şi ADMINISTRAŢIA! Deák Ferenc-utcza 20. INSERŢIUNILE se primesc la administraţie. Manuscripte nu se înapoiază. Telefon pentru oraş şi comitat 502. Pe faţă. (*) Deşi stau în acelaşi guvern, totuşi este o fundamentală deosebire politică între Apponyi şi Andrăssy. Unul reprezintă tendenţa separării de Austria, celalalt apără şi susţine dualizmul dela 1867. »Budapesti Hirlap« până acum a căutat să-i servească pe amândoi. De ieri n’o mai poate face acestea, ci într’un articol grav şi sentenţios se întoarce împotriva kossuthiştilor, cari agitând fără cumpăt şi măsură pentru ideile lor speciale, primejduiesc însăşi — ţara ! Pe Andrássy numitul ziar l-a susţinut întotdeauna fără şovăire, chiar când a venit cu un proiect de lege monstru, repudiat de toţi învăţaţii Europei... De politica lui Kossuth începe însă a se debarasa. Un simptom acesta. Ori chiar o indicaţie că la Viena nu-s dispoziţiuni pentru a da teren de validitate politicei kossuthiste. Ugran trăsese de altfel şi el o săgeată prin »Magyar Nemzet«, organul oficios al guvernului, nimerind drept în solidaritatea kossuthistă, pentru cârpirea căreia partidul 48-ist a fost alaltăieri la Kossuth şi apoi la Justh, ca astfel să-i asigure de credinţa şi devotamentul lor. Iar pe Ugron era cât p’ace să-l dea afară din partid... El scrisese adică rău despre audienţa lui Justh la M' Sa, prezintând-o ca lucrarea la spatele guvernului, căci după ce a fost Apponyi să informeze, ce mai avea de spus Justh ? Intre dânşii se vor înţelege însă kossuthiştii într’un chip ori altul. Dar cu partidul constituţional ruptura e declarată pe faţă. Scriind despre cele petrecute alaltăieri în sânul partidului kossuthist, »Budapesti Hírlap (dela 29 c.) zice: »Toate aceste frământări din sânul partidului 48-ist sunt de natură a ne pune în perspectivă o apropiată Calabrie. * Sub picioarele noastre pământul mormăie şi se clatină şi se poate că e chestie numai de zile când să se surpe terenul de sub picioare, pentru a dărîma clădirea coaliţiei, care se ridicase pe ruinele unui cutremur ce precedase«. Manifestările de iubire pentru Kossuth şi Justh au ascuţit vădit contra lui Andrăssy. S’a accentuat adecă alipirea întregului partid pentru banca naţională, ceea ce Andrăssy nu se angajează să realizeze. Nu vor realiza-o însă nici kossuthiştii, ci toată gălăgia ce-o fac — scrie »Budapesti Hirlap« — este pentru ca să acapareze ei singuri guvernul. Iată cum îi caracterizează organul lui Andrássy: »Nu se poate nega că aşa ceva a săvârşit odinioară şi Tisza Kálmán. Unele deosebiri sunt însă, parte înspre lauda unuia, parte a celorlalţi. Tisza a fuzionat cu 67-iştii când a şî primit baza 67-istă. Cei de acum primesc baza 67-istă, dar vor să înlăture pe politicianii 67-işti de pe această bază. Asta înseamnă că vor să facă politică 67-istă fără convingeri iar cei cari au convingerile să fie excluşi dela putere. »Acest partid nou guvernamental poate fi numit oricum, chiar şi independist, dar sincer nu .« Şi aşa mai departe, pe coloane întregi organul lui Andrăssy îşi îmblăteşte aliaţii, dovedind că sunt nişte şnapani, cari habar n’au de interesele ţării, ci toată preocuparea le este — căpătuirea personală. A meritat oare — se întreabă — ca pentru a ajunge aici, să se poarte acea luptă înverşunată împotriva lui Tisza şi Fejérváry? »E o presupunere copilăroasă că ceea ce Austria ori regele n’a putut să dea tuturor la un loc (coaliţiei), o să dea unei părţi (48-iştilor).«e scrie ziarul lui Andrăssy ceea ce, desigur însemnează că 48-iştii pot s’ajungă cel mult miniştri, dar să realizeze ceva din program, nici la Sfântul Aşteaptă nu o să reuşească. Lupta între cele două elemente în tot cazul este deschisă. Pân’acî a fost greu. Odată pornindu-se pe faţă, ne putem d’acî încolo aştepta la interesante amănunte. Pe înăbuşite lupta se purta de aiult, nu numai pentru portofolii ministeriale, secretariat de stat ori fişpanate, ci până şi pentru cel din urmă post de copist în vre-un minister oarecare. D’aci încolo lucrurile se complică: partidele au ajuns să-şi apere însuşi poziţiile pe cari le-au în afară, iar deputaţii mai presus de toate — mandatele! Intr’adevăr ce FOIŢA ZIARULUI «TRIBUNA». ÎNDEMNURI. — Schiţă dramatică. De Horea Petru-Petrescu. Bătrânul Pralea. Traian, de 19 ani. Acasă la Pralea. O odaie simplă dintr’un oraş din Ardeal. Bătrânul îşi face de lucru la fereastra deschisă. S’a înserat, clopotele de seară au sunat pentru ultima oră. E alb, cu părul mare, într’un halat de odaie. Intră Traian, înaintează câţiva paşi. Caută cu ochii prin odaie. Dă — în sfîrşit — de bătrân. Se îndreaptă repede spre el. Traian: Bună sara. Pralea: Bună să-ţi fie inima, tinere. Traian: ... Spunea tata să viu până la d-voastră. Pralea: Bine spunea. Trăian: Şi am venit... Pralea : Ian’ fă-te ca acasă. Pune pălăria la o parte, pe scaunul ăla... Aşa. — Stai puţin cu mine la fereastră. (Ii pune mâna pe umeri. Amândoi privesc afară, în liniştea sălii). Vine toamna, Traiane, vine toamna. Mâne-poimâne ne pomenim cu iarna ’n casă. S’au dus nopţile alea scurte... Vezi tu, ce ţi-a fi şi cu orânduiala asta! Cum a ştiut Dumnezeu să le împartă toate... Vine primăvara şi — vara — şi cad frunzele — şi le ngroapă furtuna şi — se lasă iarna. Şi iară învie pământul şi ’n muguresc pomii şi dau roadă câmpurile şi se bucură bătrâneţele noastre. — Că noi, — ce să zici? — dar primăvara şi vara ne simţim mai bine. Ne mai ducem zilele de pe o zi pe alta. Eu şi cu băbuşa mea... Uite-aşa, şontâc, şontâc... (oftează şi-l ia pe Traian dela fereastră, închizându-o). Vino să aprindem lampa. (Au aprins lampa amândoi. Bătrânul s’a aşezat pe divan. Traian apropie un scaun şi ia loc lângă bătrân). Traian : Spune boierule, cum te odihneşti după matură ? Pralea: Cred şi eu. După munca cinstită e aşa de bine să stai puţin şi să răsufli din greu. Ştiu eu asta. Traian: ... Dar ce aveai să-mi spui ? Pralea : Hooo! Că n’au tăbărît tatarii! Stai omul lui Dumnezeu!... Ce atâta grabă? Ai ceva? Vre-o fetişcană? Te-aşteaptă pe-afară? Tr.: Nu, doamne fereşte! Pr.: Ei, ei, ştiu eu ce gărgăuni aveţi voi tineretul, în cap? »Nu, doamne fereşte!« »Nu, ferească sfântul!« Şi numai că-l vezi cu câte una, pe unde nici nu ţi dă în gând. Şi se roşeşte domnişorul şi înroşeşte şi domnişoara, de stă să-i înghită pământul de ruşine. — De ce, boierule, nu făceam şi noi de astea, când eram tineri ? Şi nu sunteţi şi voi din carne şi din oase? De câţi ani eşti acum? Tr.: Am împlinit 19. Pr.: Tocmai pe tocmai. Acum e timpul vostru. Staţi să vă ieşiţi din piele ca neşte mânzişori nărăvaşi. — Lasă că o să vă treacă şi vouă timpul, cum mi-a trecut şi mie baba cu colacii. Nu-i aşa?... (II prinde de mâni şi i se uită în ochi prietinos). Tr.: Ce să zic ? Vei avea dreptate. Nu ştiu. Pr.: (îl bate pe umeri) Fireşte, că am dreptate. Cum să n’am dreptate?! N’am văzut şi n’am trăit eu atâta ? Să-ţi spun la minciuni ? Uite — peste 3 săptămâni — trei săptămâni în cap, împlinesc nici mai mult, nici mai puţin, decât... Cât crezi, flăcăule? Tr.: Cincizeci şi şase de ani ?... Pr.: 56 zici ? Mare, şmecher, omul ăsta! Cincizeci şi şase! Da nu vezi tu mânile astea muncite? Uite câte creţe sunt pe ele. Tr.: Nu las nici un an mai mult. Pr.: Tu poţi să nu laşi, da nu-mi dă condicuţa de botez mai puţin. Vezi, sunt de 65 de ani. Tocmai d’andoaselea de cum spuneai. Poate că mi-ai cetit vârsta nemţeşte, că nemţii ăia cetesc numerii ca neoamenii, din coadă. Tr.: Nu zău. Te ţii bine de tot. Pr.: Cred şi eu. Nevastă-mea îmi zice mereu: Mă uit după tine, omule, când mergi pe uliţă. Par’că mergi să te înrolezi la cătane. Aşa zău. Da ce să mă las lăbărţat ? Ian, spune-mi dta, de ce să mă las ? Moşu-meu a trăit o sutăcinci ani. Tata — D-zeu să-i ierte — 90 împliniţi. De ce să mă las eu mai pe jos ? Tr.: Tocmai, îmi aduc aminte de »tata Dumitru«. Pr.: Hei, »tata Dumitru« eră om — şi nu glumă. Când mergea pe stradă, se uită de lumea la el ca la un godgogeami-te brad, care a început să umble. Par’că venise din mijlocul grenadirilor lui Napoleon. — Da eu, tot cu ale mele.