Tribuna, iunie 1909 (Anul 13, nr. 117-139)

1909-06-16 / nr. 129

Pag. 4 scule solare, linişte, luna, castele romantice pe ţărmuri, insule de baladă, stoluri albe de pasări, corăbii spre Thule. Şi ce singuratec a fost acest visător! Ar fi vrut să se strecoare fără să-l cunoască lumea. Poate de aceia a fost aşa puternic. Aşa crede Stockman lui Ibsen — omul cel mai puternic din lume e acela care este cel mai singur... Ori­cum ar fi fost, nu va fi decât un Eminescu la români, după cum nu e decât un Rembrandt în Olanda, un Shakespeare în Anglia. Celorlalţi cari vor mai veni după el, li va lipsi ceva din geniul lui. Da. Acest pariu, nesocotit multă vreme, trăind în adolescenţă, taciturn, misterios, solitar, e cel mai mare nume în poezia noastră, măie­strul şi Mesia artei adevărate. In opera lui vedem tot; nu uită nimic. Imperiul lui e acela al cugetării. Şi când gândul se face vers, cuvintele din cari se închiagă sunt tari, neclintite acolo ca piatra dură a stâncilor ce nu se pot muta. Eminescu numai, are cumpăna valorii cu­vintelor şi în privinţa aceasta e un alchi­mist care se slujeşte de cuvânt să dea stră­lucire de briliant ideei, unui vers. El sculptează Venere, madone, chipuri de voivozi, cavaleri sălbatici, moşnegi cu muşchiu pe piept, regine, fecioare palide, îngeri, de­moni... zugrăveşte singurătăţi de mare, la­curi, castele, păduri de aramă, nopţi de basme, biserici în ruină, cetăţi crepusculare, lupte dela 1400.... şi dă sbor armoniei de sonuri, numai cu puterea cuvântului. Eminescu e Rembrandt al poeziei noastre: un magician. Ca şi marele meşter olandez ajunge să dea lucrurilor din lumea aceasta, un aier din cealaltă. * Pomenirea lui se cuvine pururi, ca unui Zeu adevărat. In antichitate Sirius Italicus ridică un templu lui Virgil, şi romanii avură cultul lui. In Florenţa, fecioarele din Renaştere se rugau lui Dante, iar ţăranii din Irlanda au în loc de icoană, capul lui Burns. E vrednic de închinare, acela care e su­prema glorie românească. Dacă voivozii ni-au dat în trecut biruinţi de faimă omenească, Eminescu, ni a deschis cerul. Veşnic va pluti el peste cugetarea vea­curilor. Poezia lui, va curge pururi în torente de lumină peste sufletul unui popor întreg şi din sufletul acesta fecundat de poezie, va răsări puternic şi superb lăstarul geniului nostru artistic şi floarea sublimă a conştiinţei de neam. Eminescu e cel dintâi care scrie şi cugetă pentru întreg neamul românesc şi printr’ân­­sul se face unitatea noastră culturală. La mormântul de la Putna, al lui Ştefan­­cel­ Mare, el a pecetluit legătura de aur a sufletului românesc, prin tradiţii, prin glorii din trecut, prin limbă, prin simţire, prin sânge. Cuvântul lui puternic a fost o trîmbiţă de luptă. La glasul ei de flăcări conştiinţa de neam s’a trezit, sufletul şi-a deschis ari­pele în sbor de înălţare, şi în splendida lu­mină a cerului deschis de el, ochii noştri privesc uimiţi, imperiul eternelor frumuseţi. »TRIBU NAi__________ mmtaarnaemmmmattmmtaammssamaaaaMmnmmmmmMwnm 29 Iunie n. 1909 Sufletul, astfel îmbătat, aşteaptă pe ţăr­murile oceanului său, răsăritul unui soare nou, înţelegerea adâncă a celor ce pregătesc apoteoza unui neam. Din munţi bâtrăni. 9 De Eminescu. Din munţi bătrâni şi din păduri măreţe Se nasc isvoare, ropotind se plimbă, Deprind pe rând oceanica lor limbă Şi sunt în codrii pustnici cântăreţe. Spărgând prin stânci albia lor strâmbă, Se leagăne line şi fac valuri creţe, In drumul lor ia firea mii de fete — Aceleaşi sunt, deşi mereu se schimbă. Dar cu adâncul apei s’adânceşte In glasul lor a sunetului scurţi, Devine tristă, — rânduri-rânduri creşte, Pân’ ce unindu-se în marea amară, Ca fluviu mândru, ce ostenit mugeşte, — Al tinereţei dulce glas de mult uitară. Eminescu şi Ardelenii. De Ioan Slavici. Eminescu a petrecut o parte din copilăria lui subt purtarea de grijă a lui Aron Pumnul, care pentru el era unul din cei mai vrednici şi mai liniştiţi oameni. In urmă a trecut la Sibiiu, unde avea un frate mai mare, care studia drepturile la atunci germana Academie de drepturi de acolo. După testimoniu! şcolar, pe care l-am găsit între hâr­tiile lui, el a trecut a treia clasă gimnasială la Sibiiu, de unde a trecut apoi la Blaj In urmă fratele său s’a mutat la Timişoara ca advocat şi nu mai încape îndoială, că Eminescu a trăit un timp oare care şi în Banat. Mai târziu a stat cât­va timp la Beiuş. Deşi dar Moldovean, Eminescu a petrecut o însemnată parte din copilăria şi din tinereţele lui în mijlocul românilor din împărăţia habsburgică, la dânşii, în »Familia« lui Iosif Vulcan şi a în­ceput activi­tatea literară, în »Federaţiune­a lui Roman a publicat primele articole politice, şi în­tre contimporanii lui nu era nici unul, care îi cunoştea ca dânsul pe românii de pretutindeni din propria lui intuiţiune. El a fost cel mai ade­vărat representant şi cel mai zelos propagator al simţământului de unitate naţională la noi. Simţământul acesta s’a desvoltat şi l’a împins la fapte în timpul celor trei ani, pe care i-a pe­trecut la Viena, unde-şi urmau studiile tineri din toate ţările cu poporaţiune română, îndeosebi şi macedoneni. La 1869, când noi am venit la Viena, studen­ţii români erau desbinaţi după temperament şi după aspiraţiunile resultate din ei în două socie­tăţi academice. Mai ales în urma stăruinţei lui şi a amicilor săi dela Cernăuţi, dela Sibiiu şi dela Blaj aceste două societăţi au fost desfiinţate şi s’a constituit societatea »România Jună«, care şi l-a ales secretar în primul ei comitet. Tot în urma stăruinţelor lui şi a amicilor săi a fost pusă la cale serbarea de la Putna, care a fost prima acţiune, la care au luat parte români de pretutindeni, şi in gândul nostru era punctul de plecare pentru o organizare statornică a stu­­denţimii române de la toate universităţile. Şi în comitetul central instituit pentru punerea la cale a acestei serbări a lucrat Eminescu ca secretar. Lucrând alăturea cu dânsul în ambele aceste comitete, mi-l aduc aminte, cu câtă însufleţire stăruia să înfruntăm toate greutăţile mergând me­reu înainte şi cât de nestrămutată îi era încrede­rea în puterea de viaţă a neamului românesc. Erau cu toate aceste mulţi cei­ ce nu-l puneau în rândul naţionaliştilor adevăraţi. Conservator prin firea lui, crescut la Cernăuţi, şi admirator al lui Şaguna, el era, cum se zicea atunci, »schwarz-gelb“ îndărătnic, nu-i ura, ci-i dispreţuia pe unguri ca pe nişte smintiţi şi lua în bătaie de joc pe aşa-numiţii «iredentişti», pre­cum şi pe franţuziţii, care făceau paradă de na­ţionalism avântat. Pentru dânsul chestiunea română era culturală şi numai culturală şi primejdia cea mare era, ca nu cum­va, trăind subt înrâuriri culturale deose­bite, încetul cu încetul să ne diferenţiăm şi să ne înstrăinăm unii de alţii. — După părerea lui înrâurirea francezi ne strică minţile întocmai ca cea bizantină, cea germană­ ne zăpăceşte şi ne porneşte spre exagerări. Diferenţiarea se şi pro­dusese, încât în România nu mai putea nimeni să citească ceia ce se scria în Ardeal, iar in Ardeal nu mai citea nimeni ceia ce se scria în România, căci nu numai în limbă, ci şi în felul de a gândi şi de a simţi erau mari deosebirile între românii din cele două părţi ale Carpaţilor. El combătea deci cu multă îndârjire ori­ şi ce înrâurire culturală străină, nu admitea, ca oameni străini de neamul nostru să ieie parte la lucrarea noastră intelectuală şi stăruia să luăm inspiraţiune din viaţa sufletească a poporului, care e pretu­tindeni acelaşi, şi să scriem aşa, ca românii toţi să ne înţeleagă. Admitea, că conducerea vieţii noastre cult­rale nu pot să a aibă decât românii din România, dar susţinea, că viaţa noastră naţională se razămă pe virtutea Ardelenilor îndărătnici, care au păstrat mai bine decât ori­şi­ care alţi fraţi ai lor firea specială românească, felul de a vedea şi de a simţi al românului, precum şi credinţele, obice­iurile şi apucăturile rămase din bătrâni. Totdeauna dar, şi astfel şi la Putna, când se puse în discuţiune chestiunea înfiinţării unui or­gan naţional pentru susţinerea intereselor comune întregului neam românesc, el a stăruit, ca acel or­gan să se înfiinţeze la Sibiiu, dar să colaboreze la el scriitori de pretutindeni. De aceea încă de pe atunci mulţi îl socoteau ardelean, şi în urmă, când lucram împreună la »Timpul«, nu odată i-au aruncat adversari pripiţi vorba, că e om­­de pripas« în România şi nu i­ se cuvine să se amestece în treburile ţării ce-i dă ospitalitate. Eminescu socotea pretutindeni stricată clasa cultă română, aşa numita »pătură superpusă« şi nu-şi făcea iluziuni în ceea ce priveşte desvoltarea noastră p­litică »Vom înainta, — zice el, — cu toată ticăloşia noastră, căci n’avem încotro: iarba creşte şi ea fără nici o purtare de grijă, dacă dă Dumnezeu pioaie«. — Despre un avânt în viaţa politică a românilor nu putea să fie vorba decât după ce se va fi restabilit unitatea culturală şi va fi urmat renaşterea morală, pe care o visa el. Azi, când se împlinesc douăzeci de ani de la moartea lui, putem să ne dăm seamă, dacă el avea ori nu dreptate. Un lucru e neîndoios: că în­deosebi românii din regatul ungar au dat politiceşte îndărăt, încât stau neasemănat mai rău decum steteau în tim­pul, când Eminescu îşi urma lucrarea. Unitatea culturală cu toate acestea s’a restabilit, şi vorba e numai s’o păstrăm şi de aici înainte — lucrând în viaţa sufletească cu toţii împreună. — Renaş­terea morală va urma şi ea, dacă, dându-ne seamă, că de la ea atârnă viitorul neamului nostru, o vom voi cu toţii. — Iar celelalte sunt lucruri de puţină importanţă.

Next