Tribuna, iunie 1909 (Anul 13, nr. 117-139)

1909-06-18 / nr. 131

Anul XIII Arad, Joi, 18 Iunie (1 Iulie) 1909. Nr. 131. ABONAMENTUL Fildio , 24 Cor. Pe nn |nm. . 12 « Pe o Irmnă 2 * Munt de Duminecă Pe nn sn . 4 Cor. Pentru România sl America . . 10 Cor. »ral de zi pentru România sl străinătate pe an 40 franci. REDACŢIA şi ADMINISTRAŢIA Miksa utcza 2—3. INSERŢIUNILE se primesc la administraţie. Manuscripte nu se înapoiază. Telefon pentru oraş şi comitat 502. Sărbătorirea lui Eminescu. Aradul românesc a sărbătorit ieri cu evlavie amintirea morţii lui Mihail Eminescu. S’a povestit din viaţa celui mai mare poet al nostru, s’au cântat şi s’au citit poeziile lui. Programul serbării a fost susţinut în întregime de tineret. Şi aşa era frumos, pentru că poezia este mai întâi a tinereţelor. Cei 20 de ani dela moartea poetului, trebuiau să fie însă un prilej de înălţătoare serbări pretutindeni. Şi n’a fost aşa. Mai ales noi, ardelenii ne-am făcut vinovaţi de-o nepăsare rece. In Braşov, vechiul oraş de cultură românească, se pare că nu-şi mai aduce nimenea aminte de Eminescu. In Blaj tot aşa. Şi câţi profesori avem noi pe-aici, cari n’au altă menire, decât să treziască dragostea pentru limba românească şi pentru literatura ei ? Nu putem vorbi cu mult mai bine nici despre alte centre româneşti, de dincoace şi de dincolo de munţi. Pătura noastră cărturărească nu s’a pătruns nicăiri încă pe deplin de marea frumuseţe a poeziei lui Eminescu şi de covârşitoarea însemnătate a activităţii lui. Căci câteva semne sporadice de însufleţire nu pot înlocui admiraţia şi recunoştinţa, pe care neamul nostru întreg i-o datoreşte. Cu acest prilej, la Iaşi şi la Galaţi s’au tipărit albume comemorative, şi poate, că acestea vor contribui la cunoaşterea şi popularizarea scrierilor lui Eminescu. In Bucureşti un grup de scriitori şi artişti s’au constituit în societate pentru înălţarea unui monument, şi la ziua morţii, s’au dus să-i încunune mormântul din umbra teilor. Şi atât. Dar de nicăiri nu ni se vesteşte, că societatea întreagă, masele şi-ar fi luat o părticică din entusiasmul, care trebuie să ne cuprindă pe toţi, măcar acum după 20 de ani de la dureroasa lui stângere. Despre o serbare a şcolilor, unde poeziile lui se învaţă de-a rostul, nu ştim nimic. Gazetele, despre cari se spune, că sunt oglinda opiniei publice, apar în forma lor obişnuită. Doar câte un articol rece, de ocazie, trădează solemnitatea zilei. Şi când te gândeşti, că noi, gazetarii şi azi ne mai hrănim încă din capitalul de idei, care de la el ne-a rămas moştenire... E o tristă dovadă asta despre lipsa noastră de pietate faţă de cea mai srălucitoare întrupare a artei româneşti, pe care, dovedim, că nici pănă astăzi nu ştim să o înţelegem şi să o apreciem. Şi, să o spunem sincer, sunt de vină aici şi scriitorii noştri. Despre Eminescu n’avem încă o lucrare inchiegată. In viaţă el era puţin cunoscut. De-abia la întâia izbucnire a nebuniei a început să se facă zgomot în jurul lui. Dar prietenii şi contimporanii nefericitului poet nici atunci nu şi-au dat osteneala să-i înţeleagă viaţa atât de »ciudată şi neexplicabilă« şi să-i pătrundă opera minunată. Discuţia care s’a întins atunci şi de atunci încoace în jurul lui, izvora mai mult din setea de senzaţie. S-a scris o nesfârşită serie de articole, cari încercau să determine cauza boalei lui grozave. Li s-au adus învinuiri acelora, cari l-au lăsat să trăiască în mizerie, n’aduce bucătura, cât am fost cu el, nu mi-a dat să aud vorbă din gura lui că ce vrea să se facă. Aşa că până în cele din urmă eu am rămas cu convingerea că el vrea să rămână la teatru ca suflet, cu toate frumoasele şi bogatele sale cunoştinţe literare. A rămas însă aici numai până i s’a deschis teren mai priincios desvoltării frumoaselor sale talente. Pe vremea aceia tinerimea din Bucureşti avea mai multe societăţi, societatea »Românismul» şi altele. In aceste societăţi era multă mâncărime de vorbă. Tinerii oratori pe’n trecute, să nu rămână cumva de pagubă, care de care luau cuvântul »în chestiune de regulament, în chestiune personală«, și se părea un parlament în miniatură. Eminescu în astfel de adunări rămânea mut. Nu mi-a fost dat să-l văd vreodată luând cuvântul. I se deslega limba numai într’un cerc restrîns de doi-trei prieteni iubitori de literatură. Aici era în apele lui. Pe Eminescu aşadară ca orator nu mi-a fost dat să cunosc. In anii trecuţi un domn pusese întrebarea în forţa »Tribunii«, că cine a putut fi Filimon Ilie şi Neamţu, cărora tânărul Eminescu le dedicase poezii? Cine a fost Neamţu nu ştie, poate vreun prietin din Bucovina ori din Ardeal, eu nu l-am cunoscut. Filimon Ilea (nu Ilie) era pe aceia vreme un tânăr dela universitatea din Bucureşti, student la facultatea de litere, cu care Eminescu făcuse Lui i s’au aruncat lauda cu nemiluita, în termeni comuni şi banali. Şi în vremea asta manuscrisele lui neobişnuit de bogate, zăceau necunoscute, ascunse la un prieten, prea cumpătat, şi mai târziu la Academie, unde dorm şi astăzi. Şi nu s-a găsit încă nimenea să se plece cu răbdare peste paginile acelea migălite, şi să scoată din ele adevărul, desvălindu-ne astfel chipul întreg al poetului. Dar nici măcar lucrările cunoscute ale lui Eminescu nu au fost supuse unui studiu amănunţit analitic. Diferitele critice asupra scrierilor lui în versuri şi în proză, sunt laconice şi unilaterale. Un studiu cuprinzător al întregei opere n-avem nici până azi, după 20 de ani de la moartea poetului. Pentru mulţimea cetitorilor, cu atât mai neînţeleasă a rămas viaţa, firea complexă a lui Eminescu. Scriitorii, cari au trăit şi au muncit cu el alături au fost foarte puţini darnici. Câteva amintiri răzleţe, dar frumoase avem de la dd. Slavici, Caragiale, Vlahuţă. In schimb n’avem nimic, ori aproape nimic de la dd. Maiorescu şi Negruţi, care au fost mai aproape de sufletul poetului atunci, când el înfloria şi-şi lua zborul. Nu ne putem reţine să cităm un exemplu din literatura ungurească. La un an după moartea romancierului Jókai a apărut un studiu în două volume mari asupra lui, scris de nuvelistul Mikszáth. Un artist vorbia despre celalalt, şi ce luminoasă a apărut atunci figura lui Jókai. Ce merite neşterse şi-ar face un scriitor ca d. Maiorescu, Caragiale ori Vlăhuţă, dacă cunoştinţă de când umblase pe la Blaj şi se ocrotise pe la seminarul teologic de acolo, unde Filimon Ilea era credinţer. Credinţorii serveau la masa teologilor şi se alegeau dintre studenţii cei mai săraci. In anii 1868—1869 erau ambii la Bucureşti, Eminescu la teatrul naţional ca suflet, Filimon Ilea student la facultatea de litere şi totodată copist la tribunalul de Ilfov din Bucureşti. Un tînăr de o stăruinţă extraordinară. Se vorbea de dânsul, că la Blaj învăţase dicţionarul germanromân al lui Bariţiu de rost şi se apucase şi de stenografie. Aşa ştiu, că la Bucureşti cu stenografia ajunsese departe. Idealul său era să ajungă stenograf la Cameră ori la Senat. S’a şi prezintat mai de multe ori la concurs, dar se plângea că din lipsa de protecţie remase totdeauna pe jos. Fiindcă-mi fusese amic, după ce venisem acasă dela Bucureşti, la ocaziuni întrebam de dânsul. Mi se spunea că a ajuns profesor la Giurgiu, dar pentru unele ‘ neplăceri cu băieţii desmăţaţi din şcoală s’a dat dimisia din postul de profesor şi s’a înscris la facultatea de drept pe care trecându-o cu bun succes ştiu sigur, că a dat la lumină »Cursul de drept civil« în două volume şi »Cursul de drept comercial« FOIŢA ZIARULUI »TRIBUNA«. Amintiri despre Eminescu. In timpul cât am stat la universitatea din Bucureşti la anul 1868—1869 ca student eram în atingere zilnică cu tînărul Eminescu. Ambii ne aflam la vârsta unde tînărul întând în viaţă, vrând-nevrând, trebuie să-şi aleagă o carieră. Din multe trebuie să aleagă una. Noi ceştialalţi, nu reţinea locul. Preocuparea principală ne era să facem carieră. Căci ce rost avea învăţătura fără a ajunge la pâne. Nu aşa gândea Eminescu. La el viaţa şi învăţătura era una cu apostolatul pentru care la caz de lipsă trebuie să ne şi jertfim. El nu căuta pâne. Cu crucea lui de-a umăr pe urmele idealului, în calea lui puţin îi păsa de cele lumeşti, mergea înainte cu gândul »că vrednicu-i lucrătorul de hrana sa«. La o carieră propriu zisă nu se gândea. Adecă drept zicând era înaintea ochilor lui o cariera pentru el foarte adimenitoare: cariera literară. Despre aceasta vorbea adese, dar totdeauna constata cu părere de rău că la noi aceasta carieră încă nu aduce pâinea de toate zilele. Şi cu toate acestea constatări repetite: cum că literatura Ștefan Cacoveanu.