Tribuna, iulie 1910 (Anul 14, nr. 136-161)

1910-07-17 / nr. 150

?**■ 4 sfatuirea comitetului ci, al discuţiilor parti­culare, pe cât ştim noi. De unde ştie d. Slavici că noi scriem contra lui, fiind terorizaţi ? Are deja vre­unul dintre gazetarii noştri asigurarea că a scris contra convingerii sale? Să-l dea pe faţă! Dar d. Slavici a alergat la o apucătură sem­nificativă, spune că noi scriem contra sa, siliţi de nevoia materială de a nu fi conce­diaţi din posturile noastre! Să nu creadă d. Slavici că putem fi şi noi siliţi a scrie con­tra convingerii noastre, ca dânsul. Ar urma după d. Slavici că toţi ziariştii de la gazetele naţionale sânt în fond manglişti. Se poate că unii din ei nu socotesc pe părintele Man­­gra drept un trădător atât de ordinar şi mişel ca Burdea, dar nimeni între noi nu­­ va a­proba şi nu aprobă pe cei ce-i urmează. Discuţia asta nu a putut să fie decât fa­tală pentru d. Slavici. E de regretat că dân­sul a provocat-o. A fost o fatalitate că a trebuit să fie executat în aceleaşi gazete în cari a scris de atâtea ori fraza asta: — Nu este loc pentru români în statul ungar... Scrisori din Bucureşti. Societatea scriitorilor francezi în România. — Politicianism cu orice preţ. Bucureşti, 17 Iulie. Intre Franţa şi România există convenţia In ce priveşte dreptul de proprietate literară. Oraţie acestei convenţii, operele literare franceze nu pot fi publicate in traducere românească fără invoirea prealabilă a autorilor. Aceiaş dispoziţie s’a luat şi cu privire la traducerea şi reprezentarea pie­selor de teatru. Dispoziţia echitabilă în fond, este favorabilă şi pentru literatura română, care a scăzut de atâtea produse ale literaturei fran­ceze moderne, pe cari traducători de contra­bandă le dedeau in vileag. In urma convenţiei, societatea scriitorilor din Franţa a venit la Bucureşti un reprezentant al său, care sâ dea, in numele societăței autorizaţia de a se traduce în româneşte opere literare şi piese textuale, încasând in acelaş timp tantiemele prevăzute in contractul încheiat cu cari n’au ştiut să-şi aleagă omul potrivit, care să Ie re­prezinte interesele. * I |Până acuma această însărcinare o avea un oare­car« Siilvestruisse, care la rândul său işl angaja ca încasator pe un evreu originar din Front», anume D’Argent, care se ocupă şi cu negoţul de studii şi alte comestibile. O anchetă din part­a societăţii scriitorilor din Franţa descoperi insă că Siilvestruisse a înşelat pe scriitori cu mai multe zeci de franci. Ur­marea a fost că i s’a retras dreptul de reprezentant al societăţei şi a fost reclamat parchetului. Siilvest­ruisse părăsi atunci ţara. D’Argent a rămas insă şi mai departe in slujba delapidatorului, începând să opereze fără autorizaţia directă a societăţii Directorii teatrelor de vară din Bucureşti, indig­naţi de îndrăsneala acestui domn l’au reclamat însă parchetului, care la rândul său i a pus lui D’Argent în vedere să inceteze imediat cu ope­raţiile, astfel va face cunoştinţă cu umbra de la Văcăreşti, căci şi aşa în capitală e un timp în care căldura a început să supere pe mulţi cetăţeni. Orestia de astfel este şi a societăţii scriitorilor din Franţa. * Un confrate mă atacă. Mă atacă, mă acuză voind să mă zdrobească. Pentru un om care n’are decât două braţe, multă bunăviaţă şi mân­drie de a fi un om cinstit, acuzându I de ne­cinste, îi loveşti în ce are mai sfânt. NI ştiu cine e. Pe vremuri era altul, iată ce scrie în »Seara« : «Iată cea mai nouă ispravă a »Viitorului«. Ca să se poată provoca la opinia presei romîneşti de dincolo, un redactor al »Viitorului«, care este şi corespondentul bucureştean al »Tribunei« din Arad, a trimis acestui ziar o parte din articolul criticat de noi, dar a suprimat tocmai părţile cu pricina. Confra­tele din Arad a fost păcălit de această mistificare ru­şinoasă și a trecut »Viitorul« în rîndul gazetelor din Romînia, cari au protestat contra lui Tisza... Cazul e caracteristic pentru mentalitatea și pentru onorabilitatea redactorilor... etc. Cel care a făcut infamia am fost eu. Căci eu am trimis la Tribuna­l articolele. Le am trimis insă întregi. Şi resping cu tot dispreţul calomnia ce mi se aduce. Eu nu indi­c pe ai mei în eroare de dragul de a parveni. Pentru toţi ariviştii am un sentiment de nespus desgust. De aceia, pen­tru lămurirea opiniei publice din România rog pe d. redactor al Tribunei să explice într’o notiţă cum se face că numitul articol n’a apărut în în­tregime? Tot mai mult valurile politicianismului cotro­pesc caracterele. Şi este dureros că intre victime se găsesc şi ardeleni de ai noştri. Nu-i aşa, domnule Scurtu? I. V. Soricu. Regretăm mult atacurile nedrepte îndreptate, fără motiv, împotriva corespondentului nostru d. I. U. So­ricu, care ne-a trimis — cum am spus şi în anul 142 întreg articolul publicat de »Viitorul«. Am reprodus însă — pentru lipsă de loc — numai părţile esenţiale, numai concluziile la cari ajunge scriitorul articolului şi concluziile aceste nu ne îndreptăţiau să ne îndoim în sentimentele romîneşti ale ziarului, — oricît de po­liticos ar fi fost tonul faţă cu contele Tisza. Ne doare că trebuie să vedem cum neînţelegerea între fraţi se manifestă în astfel de atacuri nemeritate, la adresa unui gazetar care ne-a servit întotdeauna cu cinste şi credinţă. Red. «Tribuna». De vorbă c’un Bănăţean. Sânt vre­o doi ani de-atunci. Călătoriam in­tr’un vagon de clasa a treia, pe o linie ferată din Ardeal. Intr’un co­t al vagonului şedea, pri­vind cu ochii negri, un român bine zidit, care, după port, trebuia să fie Bănăţean. Intru cu el in vorbă, şi-mi spune că i din părţile Timişului şi că merge la lucru de pădure in munţii Bis­triţei ardeleneşti. Se vorbia, se desbătea pe atunci peste tot locul la noi noua lege şcolară a lui Apponyi. Curios să văd ce părere are Bănăţea­nul meu despre fătul monstru al contelui ele­ganţei ungureşti, încep să­­ întreb: »Legea asta nu­­ rea, domnule, îmi zise el în urmă. — Ne învaţă copii ceva ungureşte, şi asta-i bine, că fără limba ungurească vedem noi că nu putem trăi. Iată, eu, de pildă, plec de acasă, călătoresc zile întregi cu trenul, să mi câş­tig pânea. Şi ce m’aş face să nu ştiu ungureşte ? Vezi d-ta că toţi conducătorii, toţi traşi impinşii te inghioldesc şi sbiară la tine dacă te vorbeşti româneşte. Cât o dai pe ungureşte, se domo­lesc, şi tu pot­ trăi de răul lor«. De bună seamă, va fi fost un om necăjit şi păţit. Lor fi batjocorit destui până să poată prinde câteva vorbe ungureşti. Dar atunci mi s’a pus deodată o mare între­bare: care poate fi primejdia de căpetănie a legii lui Apponyi ? Când s’o întări In masele po­ »? RIB B N A« porului nostru convingerea că nu poate trăi pe pământul lui fără limba ungurească! I. Agârbiceanu. * Subscripţiile pentru inundaţii din Banat. Cu frăţească ’nduioşare, Azi trimitem fie­care, Şi ăl de are şi-ăl de n’are, Ban­i noştri în Banat, In Banatu ’ndoliat. Şi poate că sărăcia Bănăţenilor cumplită Să li fie potolită Cu banii din România. Insă banii româneşti Alina­ vor (ce păcat!) Doar durerile trupeşti Ale obştii din Banat; Pe când cele sufleteşti Rani deschise ’n veci rămân, Sângerate, otrăv­­e, De-un asupritor s­ăpân... Ah ! când vom putea trimite In Banat şi-un Ban Român?! Gheorghe Ranetti. 30 Iulie R. 1018 Valea Plângerii. Potopul din com. Solnoc-Doblca. — Corespondenţă particulară a «Tribunii». — Duminecă In 24 Iulie a. c. comunele Dobricul­­mare şi Spermezeu, com­. Solnoc-Dobâca au fost devastate de un potop cum nu s’a mai pome­nit. Sânt comune româneşti acestea, cari ieri erau încă înfloritoare, iar astăzi îţi prezintă o prive­lişte care cu condeiul nu se poate descrie. Românii noşt­i, bărbaţi, femei, copii aleargă cu capul descoperit dealungul satului şi hotaru­lui, îşi caută părinţii, soţiile şi copiii, răpiţi de valuri îşi caută avutul înghiţit de furia elemente­lor. Un plâns şi-un vaiet în tot ţinutul. Ici preoţii fac prohodul peste câteva cadavre găsite de curând, colo îşi smulge părul un pă­rinte desperat, căci pe toţi cei mai dragi ai lui acum îl scot dintre nişte ruine. De altă parte unul îşi caută boii şi bucatele şi nu mai este cu­vânt de mângăere pentru dânsul, căci ieri era fruntaş bogat în sat, avea femeie, avea copii, a­­vea casă, grajduri şi bucate, iar astăzi el stă cu capul în piept, răzimat de un gard şi plânge, plânge lacrămi de durere adâncă, căci totul a pierdut. Dobricul-mare e situat în cercul pretorial al Becleanului, comit. Solnoc Dobâca, satul e așe­zat între 2 dealuri, iar prin mijlocul comunei trece o vălicică neînsemnată, care vara de multe­­ori sacă de tot, dar la vremuri grele aleargă cu furie nebună la vale răstogolind înainte­­ bolo­vani şi tot ce află in cale. Şi această vale poporul o numeşte în graiul său »Valea plângerii*. Ce coincidenţă fatală! Astăzi valea plângeri într’adevăr numai de plâns şi de vaet este plină. Năcazul şi sărăcia, aceste figuri monstruoase domnesc astăzi malurile acestei văi nenorocite. Comuna are 650 de locuitori cu 90 de fumuri, sat curat românesc. Locuitorii se ocupă cu cultiva­rea pământului, care nu e prea roditor, şi cu cre­şterea vitelor. Nu e comună bogată, dar cu sără­cia lui fiecare român trăeşte Îndestulit căci îşi are o gospodărie mică bine aranjată şi trăieşte după sudoarea feţei sale în îndestulare. Duminecă după smeazi o furtună groaznică s’a deslănţuit asupra comunei. Tunete, fulgere şi o ploaie torenţială semnalau primejdia. Valea plân­gerii începea să crească şi din părăuaş nebăgat în seamă se făcuse element furios. Vremea grea trecu, ploaia încetă şi apa părea că scade. Venise seara cu o întunecime grozavă, căci norii groşi îngrămădiţi deasupra comunei cuprinseră tot ori­zontul. Cu­ră orele 9 seara furtuna de mai nainte se repetă, valea creşte, creşte mereu, smulge ar­bori din rădăcini, intră prin grajduri, prin locu­inţele oamenilor şi în câteva minute în mijlocul unei întunecimi infernale să văd plutind în goană sălbatică dealungul valurilor furioase, g­ajduri, case, vite, stejari, brazi, coteţe, fân şi bucate. In depărtări se mai zărea lumina palidă a lămpii de petrol, ce ardea acătată la grinda casei, pe care acum valurile o duceau cu locuitorii ei cu tot, cari n’aveau chip si scape. Că ce s’a Întâmplat in întunecimea nopţii ace­steia nu vă mai pot descrie, căci mi e slab de tot condeiul, pentruca să pot zugrăvi grozăve­niile potopului acestuia. Primarul satului Ioan Creţa, român harnic şi tînăr a fost poate cel mai bine situat din sat.

Next