Tribuna, ianuarie-iunie 1966 (Anul 10, nr. 1-26)

1966-03-31 / nr. 13

2 uniifiuli­­mi [ulm Un veac de existentă a unei in­stituții de cultură poate fi socotit o viață relativ scurtă. Viața unei instituții însă, ca și a unui om de altfel, nu se cuvine a fi judecată înainte de toate în raport de nu­mărul anilor, înfăptuirile și valoa­rea acestora, aportul a dus la pro­gresul cultural și științific al țării, la ridicarea vieții poporului, la înaintarea culturii universale ■— sunt elementele ce trag în cumpănă în aprecierea valorică a unei in­stituții, ca și a unui om de știință. Judecată din acest unghi cuprin­zător, cum poate fi apreciată acti­vitatea instituției academice la a­­niversarea centenarului său? Cel mai echitabil, mai obiectiv și mai convingător răspuns la o aseme­nea întrebare este însuși bilanțul , realizărilor sale, cîntărite în con­dițiile concrete ale vremii și din perspectiva unui veac încheiat. Societatea literară, înființată a­­cum o sută de ani, după un an nu­mai își va schimba numele pen­tru a reflecta mai bine, prin În­săși denumirea sa, caracterul real al preocupărilor. Se va numi, ca și alte instituții similare ale vre­mii, Societatea academică, în a­­mintirea școlii filozofului grec Pla­ton din grădinile lui Academos. Și asemenea altor instituții de cul­tură la întemeierea lor — Aca­demia franceză, de pildă, înteme­iată la 1635 de Richelieu — Socie­tatea literară­ academică română era preocupată de problemele de limbă, gramatică, dicționar. Sunt, de altfel, cu totul de înțeles atari preocupări, izvorâte din nevoile societății în vremea nașterii So­cietăților academice sau a Acade­miilor. Se formaseră națiunile, ca urma­re a dezvoltării și maturizării tră­săturilor componente: unitatea te­ritorială și economică, comunita­tea de limbă, psihică și de cultură, interesele și aspirațiile identice ale tuturor ramurilor națiunii române, despărțite politicește, vor infringe și vor desființa bariere artificiale­, noile forțe sociale în plină ascen­siune sunt interesate intr-un grad superior în folosirea cuceririlor științei în scopuri naționale și po­­litice. Se înțelege, astfel, pe deplin inițiativa reprezentanților luminis­mului românesc transilvănean, în frunte cu învățatul oculist și poli­­histor în aceeași vreme, Ioan Mol­­nar-Piuariu, de a inființa, în 1795, o Societatea filosofească a neamu­lui românesc din Mare Principatul Transilvaniei. Cultivarea limbii, „polnirea stilului", ridicarea po­porului la cultură prin „deprinde­rea în învățături", erau socotite de inițiatori condițiile esențiale prin care „s-a înălțat firea multor nea­muri pînă la cea mai înaltă stare a nemuririi". Cu greu se putea în­făptui un program ce-și avea te­meiurile la noile idei, antifeudale și anticlericale, apărate cele înve­chite de forțele retrograde ale no­bilimii și cele de la Curtea hab­­sburgică, și unele și altele cu­prinse de mare teamă în fața „pri­mejdioaselor idei ale revoluției franțuzești", receptate cu entuziasm de cei însetați după asemenea idei, socotite mîntuitoare in acea vreme. Ideologia luminilor a găsit ecou­­l e adevărat mai modest­e și in celelalte două Principate româ­nești, de la sud și est de Carpați. Și alți oameni mai clarvăzători cu privire la mersul Înainte al ome­nirii sunt preocupați de întemeie­rea unor Societăți literare, ca cea Înființată in 1827 de Dinicu Go­­lescu, prin grija căreia, în anul ur­mător înființării, se publică Grama­tica românească a lui Eliache Ră­­du­lescu. Pe lângă însemnătatea ei în dezvoltarea culturii românești, Gramatica din 1828 se cuvine men­ționată și pentru dezideratul ex­primat în Prefața ei cu privire la nevoia Întemeierii unei Academii, ai cărei membri, „cu vremea vor pune regulă și vor desăvîrși limba prin facerea unui Dicționar". Războiul ruso-turc, ocuparea ță­rilor române de armatele țariste, moartea inițiatorului și sprijinito­rului Societății, toate la un loc mo­tivează destrămarea înfăptuirii de frumoase perspective. Ideea înain­tării unei academii era însă emisă și ea va încălzi mințile și inimile tuturor celor dornici de progres, dîndu-se tărie pentru a înfrînge împotrivirile. Două societăți, una la București și alta la Iași, amin­­două înființate in 1833, urmăreau scopuri foarte asemănătoare. So­cietatea Filarmonica din București urmărea, pe lângă cultivarea mu­zicii și înființarea unui teatru na­țional, și „cultura limbii românești și înaintare literaturii". Iar So­cietatea de medici și naturaliști din Iași și care, potrivit proiectu­lui inițiatorilor, trebuia să poarte numele de Societate literară a medicilor și n­aturaliștilor, nu se mulțumea doar cu „știința vinde­cării", ci se îndatora să „îmbrăți­șeze toate științele naturale", ba chiar „a păși, pe cit va fi cu pu­tință, deopotrivă cu literatura”. Criza vechii societăți se apropia de momentul din care nu mai gă­sea ieșire. Revoluția din 1848 fu­sese pregătită nu numai de adîn­­cirea contradicțiilor de ordin so­cial, economic și politic, ci, în a­­celași timp și într-o măsură deo­sebită, de noua ideologie, transfor­­mată într-o forță înnoitoare. A­­proape simultan, în Țara Româ­nească și în Moldova, in al patru­lea deceniu al veacului al XIX-lea, prind viață alte Societăți literare cu preocupări precumpănitoare de limbă (gramatică și dicționar). Dezvoltarea mișcării pentru u­­nirea politică a românilor în cadrul unui stat national în plină eferves­cență in deceniul premergător și pregătitor al revoluției pașoptiste, a găsit un sprijin eficient în năzuin­țele de organizare centralizată a eforturilor și manifestărilor cultu­rale. Societatea literară Înființată la București, in 1843, prin străda­niile lui Nicolae Bălcescu și Ioan Ghica, după doi ani se transformă în Asociația literară a României. Programul, oglindit in statutele din 1847, de a „răspândi cunoștințele“ și „înaintarea literaturii curat zise", de a încuraja autorii și tra­ducătorii; sistemul de organizare cu membri activi, ajutători și co­respondenți, cu un comitet alcă­tuit din cinci membri la București, ajutat de cite un comitet „împre­ună lucrător" in Moldova și Tran­silvania; titlul ei simbolic care in­cludea numele României, conferea Asociației caracterul unei instituții academice naționale. Propășirea națională in concepția gînditorilor și luptătorilor demo­crați pașoptiști cuprindea implicit nevoia neapărată a unor societăți literare sau „academii", în vederea asigurării condițiilor materiale, A­­vram Iancu, Axente Sever și Si­­mion Balint depuneau, la o Casă de păstrare din Sibiu, suma însem­nată de 2500 îl. Acțiunea era coor­donată de Aron Florian, autorul, in același timp, și al actului de fundațiune al societății, considera­tă „centru de unire al românilor", in scopul dezvoltării culturii, a limbii și al publicării de cărți fo­lositoare. Dar in climatul politic al absolutismului habsburgic restau­rat după 1848, asemenea inițiative nu puteau avea vreo posibilitate de realizare, deoarece progresul in orice domeniu însemna slăbirea anacronicelor rinduieli. Unirea Principatelor Române, in 1859 și crearea statului român mo­dern, România, în 1862 au oferit condiții superioare proliferării cul­turii românești. De acum orice e­­veniment mai de seamă in oricare domeniu, manifestat de o parte a Carpaților se resimte cu putere și fără întîrziere de cealaltă parte a munților. Comunitatea și unitatea culturală mai ales a fost vreme de o jumătate de veac cheagul unifi­cator al ramurilor răzlețite ale na­țiunii române. Anii 1860—1862 pot fi socotiți cu adevărat pregătitori nemijlociți ai societății academice românești. La Iași, în toamna anului 1860, ia ființă Ateneul Român, societate li­terară, artistică și științifică cu trei secții: 1. științe morale și politice; 2. științe naturale, fizice și mate­matice și 3. literatură și bele arte. Organizare influențată în mod vă­dit de aceea a secțiilor (academii­lor) Institutului francez. Ca și în cazul acestuia, membri ai socie­tății ieșene puteau fi profesori, in­gineri, arhitecți, scriitori, juriști, teologi, medici și artiști. Simultan in Transilvania se pun temeliile unei instituții culturale care le va întrece pe toate cele­lalte de pînă acum, în privința te­meinicei organizări, a programului cuprinzător și chiar a finan­tății urmărite, emanciparea națională prin cultură a românilor subjugați. La 10 mai 1860, un număr de 171 cărturari români transilvăneni, în frunte cu G. Barițiu, T. Cipariu, I. Pușcariu, A. Șaguna, înaintau Curții imperiale de la Viena o pe­tiție solicitînd aprobarea înființă­rii unei Asociații culturale­, întin­­zînd răspunsul, in martie 1861 o adunare consultativă si votează statutele, aprobate de guvernul habsburgic la 6 septembrie. Peste o lună și jumătate, la 21 octombrie, la Sibiu, era zi de mare sărbătoare. Adunarea de constituire a Asocia­­țiunii pentru literatura și cultura poporului român din Transilvania, cunoscută sub numele de Astra iși desfășura lucrările într-o insufleți­­re plină de încredere. De la înte­meiere, Astra iși desfășoară activi­tatea in cele trei secții ale sale: 1. filologică și literară; 2. istorică; 3. științifică. Erau de fapt secțiile vii­toarei Academii pe care Astra o pregătește din numeroase puncte de vedere. Caracterul militant al Asociației, de instituție cultural­­națională, este cit se poate de vă­dit. Cuvîntarea rostită de Cipariu la cea de a doua adunare a Astrei, din 1862, poate fi socotită pe drept un adevărat manifest-program: „Dea cerul — rostea profetic învă­țatul cărturar — ca precum toți sintem­ de un singe, toți ne-am în­dulcit de la sinul mamei noastre cu aceleași cuvinte dulci, toți ne suntem­ frați — oricît ne despart munții și văile și oricît ne împart stările politice și religioase — tot numai una să fim o națiune, o lim­bă, o literatură"’. Vorbele au fost urmate de fapte: în prima și a doua adunare au fost aleși membri ai Astrei numeroși ardeleni aflători in România: Aron Florian, S. Băr­­nuțiu, I. Maiorescu, Al. Papiu-Ila­­riani, munteni și moldoveni, Petra­­che Poenaru, C. A. Rosetti, G. Sion, Al. Odobescu, M. Kogălniceanu. Infăptuirea românilor transilvă­neni a fost pilduitoare și stimula­toare pentru altele asemenea. Ro­mânii din Bucovina, la rândul lor, la inițiativa profesorului I. G. Sbie­­ra, elev al ardeleanului Aron Pum­nul, iși întemeiază propria Socie­tate pentru cultura și literatura ro­mână din Bucovina. Adunarea constitutivă întrunită la 1 mai 1862 statornicește și scopul societății, și anume de a se ocupa cu progresele limbii, literaturii și cu alte felurite probleme. Aseme­nea Astrei tot astfel și Societatea bucovineană era mai cuprinzătoare decit provincia din nordul Moldo­vei, întregindu-și numărul membri­lorr cu reprezentanții culturii ro­mânești de pretutindeni: Alecsan­­dri, Bolintineanu, Bolliac, Barițiu, Cipariu, Mocioni, Șaguna, l­aurian.­ ­ Roadele unor asemenea strădanii unite se cereau încununate prin realizarea instituției pe care o do­rea fierbinte fiecare dintre adevă­rații învățați și patrioți și toți la un loc: munteni, moldoveni, tran­silvăneni și bucovineni. Societatea unică, cuprinzătoare ca preocupări cultural-științifice dar și național­­politice, precum și ca reprezentan­ță teritorială, instituția coordona­toare a tuturor strădaniilor și în­făptuirilor culturale românești nu mai putea întîrzia. România de au­rind înfăptuită, rod al năzuințelor de veacuri ale mulțimilor și ale re­prezentanților adevărați ai aces­tora, așezată pe baze moderne, nu putea fi lipsită de instituția care să o impună in cultura universală pe măsura vredniciei sale. Curînd după înfăptuirea Unirii, dorința și strădaniile spre însemna­ta realizare culturală și națională obțin noi și puternice suporturi morale și materiale. Mințile clar­văzătoare și inimile simțitoare sînt cuprinse de un și mai sporit ne­­astîmpăr. Din toate părțile se fac auzite sugestii, propuneri, proiecte pentru întemeierea grabnică a in­stituției culturale și naționale cu nerăbdare așteptată. A. Tr. Laurian propunea, încă la sfirșitul anului 1859, Înființarea a trei societăți: una pentru alcătuirea dicționarului limbii române, a doua pentru cu­legerea, publicarea și studierea critică a tuturor documentelor pri­vitoare la istoria noastră, și a treia care să „exploreze țările noastre din punct de vedere al istoriei na­turale". Erau, in fapt trei secții ale unei societăți unice, deoarece în gîndul învățatului polihistor aceste Societăți urmau să lucreze în co­mun. Consolidarea Unirii, prin recu­noașterea ei din partea puterilor europene, a dat, inimilor simțitoare și minților clarvăzătoare aripi și mai cutezătoare. Anul 1860 este socotit de Barițiu data la care „nu­meroși bărbați de litere" s-au pre­ocupat cu ideea unei „societăți științifice”. Afirmația e pe deplin întemeiată. La începutul anului, Gh. Sion îndrepta, prin publicația sa Revista Carpaților, o cerere gu­vernului pentru înființarea unei academii, compusă din bărbați com­petenți, erudiți atît in științele po­zitive, cit și în cele abstracte, aleși după valoarea operelor. Fără aca­demie, socotea Sion „talentele sînt osîndite a zace în întuneric ca flo­rile mirositoare abandonate între mărăcini sau călcate de picioare profane”, iar „limba se va învîrti încă mult timp în rătăcirile igno­ranței.­.. sau în anarhie și dezor­dine”. Academia preconizată de Sion avea să cuprindă 15 membri cu preocupări pentru problemele de limbă și ordonarea documente­lor istorice. La cîteva luni numai după Sion, se face auzit un alt glas îndreptă­țit prin activitatea sa culturală și națională, aceia ai lui Ioan Ma­­iorescu care propunea înființarea unei societăți academice sau lite­rare „pentru cultura limbii, pentru studiul istoriei naționale". Strădaniile neobosite ale celor trei oameni de aleasă cultură și buni patrioți par a se apropia de finalitatea dorită. Laurian președin­te, Sion secretar, Maiorescu, Flo­rian, Cernătescu și Odobescu mem­bri ai unei comisii pentru adunarea documentelor istorice, sunt înfăp­tuitorii, in toamna anului 1860, ai statutelor unei Societăți cu preocu­pări mai cuprinzătoare, a unei so­cietăți academice cu două secții: arheologică-istorică și filologică­­lexicografică, urmînd să se adaoge și a treia, a științelor naturale. Alte glasuri venerabile și înțe­lepte sau tinere și entuziaste, ale oamenilor de cultură sau ale alto­ra cu stare materială mai prosperă, toate încălzite de același ideal, se unesc intr-un cor. Sunt oferite fon­duri și fundații pentru înființarea unei Societăți literare și pentru premierea celui mai bun dicționar, cum făcea de pildă Evanghelie Zappa care dona însemnata sumă de 5000 galbeni. Frămîntările dinlăuntru și ostili­tatea unor puteri potrivnice pros­perității României în afară au îm­piedicat un oarecare timp înfăptui­rea prețioaselor proiecte. Statorni­cirea lucrurilor prin îngenuncherea, vremelnică, a forțelor retrograde și prestigiul sporit al tînărului stat român în arena internațională, constituie noi îndemnuri reluării inițiativelor generoase. Domnitorul Cuza instituie, in 1863, un fond de 1000 galbeni, din dobinda căruia avea să fie premiată cea mai va­loroasă lucrare științifică scrisă în limba română; ministrul lui Cuza, V. Boierescu, se gindea, nu fără interes de ordin personal, în ace­lași an, la înființarea societății a­­cademice, iar N. Crețulescu se străduia din răsputeri pentru în­temeierea Societății literare, împotrivirea forțelor ce se te­meau de progres din rîndurile mo­­șierimii și burgheziei, iritarea Au­striei căreia nu-i scăpase Însemnă­tatea și semnificația culturală dar și politică­ națională a unei aseme­nea instituții, criza financiară prin care trecea tînărul stat român, au fost cauzele de căpetenie ale ne­­realizării acestor strădanii în vre­mea numeroaselor înfăptuiri din vremea­­ domniei lui Cuza. Asemenea piedici puteau in­te­rzia, nu insă zădărnici o operă pretinsă de mersul înainte al so­cietății. Inițiativele, proiectele ulti­milor șase ani mai ales, se văd în­coronate în primăvara anului 1866. Neobosita strădanie a lui C. A. Ro­setti, ministrul Cultelor și Instruc­țiunii Publice, secondat de­ aproape de directorul departamentului, ini­mosul V. A. Urechia, smulge Con­siliului de miniștri jurnalul din 12 martie 1866 In baza căruia supune Locotenenței Domnești, la 31 martie același an, spre aprobare, regula­mentul Societății literare. Decretul Locotenenței din 1 aprilie 18­6­6 care hotărește înființa­rea, la București, a unei societăți literare cu „mi­siunea specială" de a stabili ortografia, gra­matica și dicționarul limbii române, însemna în­coronarea eforturilor, căutărilor, strădaniilor și inițiativelor gene­roase de peste o jumătate de veac. „O dorință fierbinte a bărbaților noștri de litere și a tuturor amici­lor literaturii noastre", potrivit cu­vintelor de salut ale lui Iosif Vul­can, se împlinea. „Societatea lite­rară română", cu Îndatorirea prin­cipală de a da națiunii „acele două colonade ale templului său lite­rar: gramatica și Glosarul limbii", era o realitate. Potrivit proiectului de regula­ment, Societatea urma să înmănun­­cheze pe cei mai de seamă repre­zentanți ai literelor române. Se cu­vine a pomeni, cu acest prilej fes­tiv, ca un omagiu închinat vredni­ciei lor, pe cei ce, acum o sută de ani, au pus piatra de temelie a edificiului culturii naționale: M. Ko­gălniceanu, I. Eliache Rădulescu, V. Alecsandri, D. Bolintineanu, C. Ne­­gruzzi, C. A. Rosetti, V. A. Ure­chia, C. Flurmuzaki, T. Maiorescu, A. Tr. Laurian, I. C. Massim, T. Ci­pariu, G. Barițiu, G. Munteanu, I. Hodoș, Al. Roman, V. Babeș, A. Hurmuzaki, I. G. Sbiera, Al. Has­­deu, I. Caragiani și alții. De la înființarea Societății și pi­na la prima ei sesiune, care, din anumite cauze, nu s-a putut întruni decit la 1 august 1867, un mare en­tuziasm domnește pretutindeni. Ar­ticole de ziare, cuvîntări rostite cu diferite prilejuri, poezii festi­ve, preamăreau evenimentul, sem­nificația culturală și națională unei asemenea instituții. Cea din­a ții sesiune a depășit caracterul unei adunări menite să rezolve anume probleme de limbă. A fost o adevă­rată manifestare sărbătorească. Pri­mirea membrilor Societății în dife­rite orașe și mai ales în București a fost cu adevărat triumfală. Cu­vîntări, manifestații, banchete, focuri de artificii însoțiră entuzias­mul mulțimilor. Toți și peste tot subliniau însemnătatea momentu­lui, însemnătatea societății, „piatra fundamentală a edificiului măreț la care aspiră toți", adică unitatea culturală, dar și națională a româ­nilor, după cum declarau numeroa­se glasuri, sau cum se găsea scris pe un transparent ce împodobea ferestrele unei case. Deschiderea sesiunii și lucrările acesteia au confirmat nădejdile și au întărit încrederea în viitorul culturii și al națiunii române. Se rostiră cu acest prilej gînduri de mare semnificație teoretică și prac­tică, despre „limba întregii na­țiuni", cum declara St. Golescu, despre începutul unei epoci „în viața culturii naționale române", despre deșteptarea „simțământului național în toată cum afirma T. Cipariu, românimea", care în­cheia un „d­ețunătoare" aplauze, profetic: „Am început a ne libera patria, am început a ne libera lim­ba. Am început, domnilor, abea am început, dar nu am terminat, ră­­mîne să continuăm și să termi­năm". Lucrările primei sesiuni au durat o lună și jumătate. S-au discutat probleme de limbă, infruntîndu-se păreri felurite­, s-a ales biroul So­cietății, cu Eliache Rădulescu pre­ședinte, T. Cipariu vicepreședinte și A. Tr. Laurian secretar­, s-au re­dactat statutele Societății care ur­ma să-și desfășoare activitatea in trei secții: 1. literară și lexicogra­fică­, 2. istorică și arheologică și 3. științe naturale. Problemele dezbă­tute, gîndurile și ideile împărtășite, proiectele făurite, toate la un loc și fiecare în parte dovedesc că cea dintii sesiune a fost nu numai rod­nică, dar și hotăritoare în multe privințe. Hotărîndu-se, acum, schim­barea numelui Instituției într-unul care să oglindească, prin conținutul său, caracterul și scopurile urmă­rite, Societatea Literară Română se va numi, începînd din 26 au­gust 1867, Societatea Academică Română. Erau puse, in fapt, bazele viitoarei Academii Române, prin programul și finalitatea urmărită, „de a lucra la înaintarea literelor și a științelor între români", prin cuprinderea in sinul ei a tuturor fortelor culturale românești valo­roase, risipite pînă atunci, în primii ani de ființare, Socie­tatea Academică s-a preocupat cu deosebire de problemele de limbă: statornicirea ortografiei, scrierea Gramaticii limbii române, realizată de Cipariu, întocmirea Dicționaru­lui, lucrare­a lui Laurian și Massim. Activitatea filologilor este însoțită îndeaproape de aceea a istoricilor, care încep publicarea operelor lui D. Cantemir și ale lui N. Bălcescu. La cinci ani de la înființare, cele două secții sunt întregite cu a treia, cea științifică, reprezentată prin trei membri: N. Crețulescu, medic, A. Fătu, naturalist și P. S. Aurelian, economist, la care s-a adăugat, pes­te doi ani, un alt economist, Ioan Ghica și peste patru ani geologul Gr. Ștefănescu. In această vreme știința româ­nească concentrată în Societatea A­­cademică se găsea pe calea unei as­censiuni apreciabile; se făcură pași serioși în multe dintre ramurile științelor, umaniste și ale naturii. Era nevoie însă de noi eforturi, de noi inițiative, de noi cuceriri. * Mințile luminate ale vremii do­reau și se străduiau din răsputeri să micșoreze distanța dintre știința țării noastre și a țărilor mai avan­sate. Se cuvenea, în acest scop, și reorganizarea celei mai înalte in­stituții științifice. Prin decretul din 29 mai 1879, Societatea Academică Română se declară Institut Națio­nal cu denumirea Academia Ro­mână. Scopul ei, potrivit decretu­lui, era promovarea „culturii lim­bii și a istoriei naționale, a litere­lor, a științelor și frumoaselor ar­te". Se mențineau, astfel, cele trei secții: literară, istorică și științi­fică. Cea dinții se ocupa cu pro­blemele de literatură, deosebire de publicarea limbă (cu dicționa­rului), și de ale artelor frumoase. Preocupările celei de a doua sec­ții, erau de istorie, arheologie și științe sociale. Secția treia era pre­ocupată de promovarea științelor exacte și de explorarea țării din punct de vedere geografic, geolo­gic, agricol, medical și economic. Analele Academiei publicau atît dezbaterile, cit și lucrările științi­­fice. Membrii Academiei erau ac­tivi, onorari și corespondenți. Fon­dul bugetar de 1.000.000 lei era fo­­losit pentru cele trei premii (Lá­zár, Asachi și Eliache Rădulescu), pentru cercetări, publicarea lucră­rilor și pentru Îmbogățirea biblio­tecii. Academia Română a încurajat, ocrotit și îndrumat activitatea ști­­ințifică și literară potrivit cu mij­loacele ce le avea la îndemînă. Cu toate neajunsurile derivate din con­dițiile concrete ale situației socie­tății noastre din acea vreme, Aca­demia a contribuit la ridicarea prestigiului științei românești și a oamenilor de stiintă din tara noa­stră. Este suficientă enumerarea numelor ilustre care și-au dezvol­tat o parte a activității lor în ca­drul Academiei, pentru ilustrarea acestei afirmații. La secția literară: V. Alecsandri, T. Cipariu, C. Ne­­gruzzi, T. Maiorescu, A. Tr. Lau­rian, B. P. Hasdeu, B. Delavran­­cea, I. Slavici, Gh. Coșbuc, N. Gri­­gorescu, M. Sadoveanu, L. Rebrea­­nu etc.; la secția de istorie: M. Ko­gălniceanu, G. Barițiu, Al. Papiu- Ilarian, Al. Odobescu, V. A. Ure­chia, A. D. Xenopol, D. Onciul, I. Bogdan, N. Ioran, V. Pirvan ș.a.; la secția de științe: N. Crețulescu, P. S. Aurelian, Gr. Ștefănescu, E. Bacaloglu, P. Poni, N. Teclu, D. Brindză, L. Istrate, I. lonescu de la Brad, Fl. Porcius, V. Babeș, Gr. Cobălcescu, Sp. Haret A. Saligny, I. Cantacuzino, Gh. Marinescu, G. Țiteica, Gr. Antipa, E. Racoviță, S. Mehedinți, L. Mrazek, D. Pompei, D. Emanuel, C. Levaditi etc. Acești iluștri oameni de știință, fiind în aceași vreme tot atît de remarcabili profesori, și-au desfă­­șurat activitatea științifică în ace­eași măsură și la catedră, învăță­mântul superior era un alt șantier de creație științifică. Aici s-au creat școli în mai toate ramurile științelor, reputația cărora a depă­șit granițele țării. Școala a mai bine spus școlile­ de medicină, chirur­gie Tom­a Ionescu, microbiologie Babeș-Cantacuzino, neurologie Ma­rinescu, anatomie Reiner, școlile de biologie cu ramurile lor, fizio­logia animală Atanasiu, fiziologie vegetală Teodorescu, morfologie și citologie Voinov, speologie Raco­­viță, hidrobiologie Antipa, geolo­gie Mrazec-Murgoci-Simionescu, de chimie Poni-Istrate, de matemati­că Țițeica-Pompei-Emanuel­ Mayer, școala de lingvistică Hasdeu-Den­­susianu-Pușcariu-Philippide , școa­la de arheologie Pirvan, de istorie Xenopol-Iorga-Onciu-Bogdan etc. etc. Este adevărat pe de altă parte, că regimul reacționar al burgheziei și moșierimii a vitregit numeroși oameni de știință și cultură de va­loare universală, neadmițindu-i in sinul Academiei, tratîndu-i intr-un chip cu totul nedrept, pentru idei­le, concepțiile, atitudinea lor de negare a nedreptăților. * Instaurarea regimului democrat popular și eforturile pentru con­struirea socialismului in Republica Socialistă România au pretins cu necesitate adaptarea tuturor insti­tuțiilor culturale noilor țeluri re­voluționare și, prin urmare, reor­ganizarea cercetării științifice in același scop. Prin decretul din 9 iunie 1948, Academia Română a devenit Academia Republicii Popu­lare Române,cu o nouă structură, organizare și conținut științific­­ideologic. Scopul instituției înnoi­te, precizat in statutele ei, este a­­c­ela de a promova „știința și cul­tura în toate domeniile, în vede­rea ridicării nivelului material și cultural al poporului", a promova oameni de știință și cultură de va­loare. Dar intre vechea și noua A­­cademie nu s-a petrecut o ruptură. Noua Academie, dimpotrivă, își are rădăcinile adinei In trecut; ea a preluat, presa, a valorificat și va­lorifică fără contenire tot ce a fost valoros, pozitiv, folositor societă­ții din creația cultural-știintifică a înaintașilor, între primele hotăriri ale noii Academii a fost și aceea de a face dreptate postumă nedrep­tățiților regimurilor trecute, fiind așezați in hemiciclul de onoare al Academiei marile valori culturale, respinse de vechea Academie si adesea persecutate: Eminescu, Creangă, Caragiale, Vlahuță, Vlai­­cu, Andreescu, Luchian, Ibrăileanu, Dobrogeanu-Gherea, Sabin, dr. Stln­­c­ă și alții. Noua Academie a co­memorat, după cuviință, un număr însemnat de personalități culturale de valoare universală, foști sau nu membri ai vechii Academii. Nume­roși membri ai fostei Academii, consacrați pentru activitatea lor științifică, au fost numiți membri fondatori ai noii Academii: C. I. Parhon, M. Sadoveanu, Tr. Săvu­­lescu, D. Pompei, D. Voinov, G. Enescu, E. Teodorescu, D. Pătrașcu, S. Stoilov, Gh. Macovei, Gh. Spa­­cu, St. Nicolau, I. Iordan, Gh. O­­prescu și mulți alții. Superioritatea noii Academii față de cea veche rezultă în chip lim­pede din­ concepția științifică, ma­­terialist-istorică, ce stă la baza tu­turor cercetărilor față de varieta­tea de concepții, în totalitatea lor idealiste, ale vechilor cercetări; organizarea și planificarea cerce­tării, aplicative și fundamentale, fată de cercetarea întîmplătoare, potrivit cu preocupările personale ale membrilor vechii Academii; cultivarea științelor umaniste, în general, dar cu acordarea unei mai mari ponderi științelor naturii, re­zultatele cărora sunt valorificate în dezvoltarea economiei socialiste față de raportul invers între cele două categorii de științe în vechea Academie; realizarea cercetării ști­ințifice in cele circa 40 de insti­tute și vreo 15 centre de cerceta­re, în mai multe muzee, stațiuni experimentale, de peste 1500 cer­cetători, în afara membrilor Aca­demiei, față de activitatea prețioa­să, dar restrînsă numai la cerce­tările membrilor vechii Academii, publicarea a numeroase colecții și monografii în Editura proprie, a unui număr de 41 reviste științi­fice în limba română și 32 în limbi străine, față de un mic număr de monogram și doar de cele două serii de memorii ale vechii Aca­demii. Noua Academie, bucurându-se de sprijinul neprecupețit, material și moral al partidului și al statului nostru socialist, este în măsură a-și îndeplini Îndatoririle mari și pre­țioase, înscrise în Statut, a face cercetări de înalt nivel științific in unitățile sale de cercetare, in strinsă legătură cu necesitățile construcției socialiste, în domenii­le economiei, științei și culturii, a studia posibilitățile de valorificare a bogățiilor naturale, punînd cu­ceririle științei moderne in servi­ciul dezvoltării forțelor de produc­ție ale țării, a îndemna și coordo­na activitatea unităților științifice proprii, a colabora cu ministerele și celelalte instituții centrale în scopul sprijinirii activității institu­telor departamentale, de cercetări. Academia Republicii Socialiste România beneficiază de condiții op­time pentru a-și îndeplini integral obligațiile, de a contribui la pro­pășirea științei și culturii, de a dezvolta și folosi cuceririle știin­ței și culturii pentru desăvîrșirea socialismului și construirea comu­nismului in Republica Socialistă România, de a întreține și a dez­volta relații de colaborare cu in­stituțiile științifice din alte țări. Prof. ȘTEFAN PASCU membru corespondent al Acade­miei Republicii Socialiste România RADU MAIER: Lalele * X

Next