Tribuna, ianuarie-iunie 1967 (Anul 11, nr. 1-26)

1967-02-16 / nr. 7

­OarcLticL pa tnei ne Nicolae Manolescu a intuit bi­particularitatea acestui al doilea volum de versuri al Anei Blandiana, și anume aceea că, aici, „o conștiință a poeziei ia locul plăcerii, libertății și since­rității ei". Spre deosebire de alți tineri scriitori, însă, la care aceas­tă evoluție nu se petrecuse în mod real, Ana Blandiana a a­­juns să descopere în poezie un scop al existenței, o preocupare susținută care îi absoarbe toate gîndurile și dorințele și care o înstrăinează astfel de natură, o scoate din circuitul firesc al vie­ții și îi refuză împlinirea destinu­lui ei uman. De unde și consta­tarea că între poetă și poezie „se naște ostilitatea“. Autoarea Călcî­­iului vulnerabil pare convinsă că „poezia e ucigătoare ca o expe­riență supraomenească". Observa­ție pătrunzătoare și adevărată, formulată în termeni adecvați, de aceea, am rămas consternați cînd, în cuprinsul aceleiași cronici, am întîlnit propozițiunea următoare: „La Ana Blandiana, surprinzătoare (și aș adăuga, inexplicabilă) nu e prezenta conștiinței (...). Dar absenta luptei, a procesului in care conștiința a înfrînt natura". Dar astfel sînt anulate înseși da­tele pe care se întemeiază fapta artistică, oare dubla natură a po­etului (pe de o parte artist, pe de altă parte om) nu constituie, în sine, o situație dramatică, o sfî­­șiere a existenței în tendințe con­tradictorii? Și, în altă ordine de idei, poeme ca Darul, ca Amin mereu, izvorăsc, fără îndoială, dintr-o experiență personală scriitoarei, dar care nu exprimă a e­e, în același timp, și soarta din totdeauna a artistului, a acelui homo estheticus, condamnat să a­­tingă și să mîngîie nu lucrurile, ci doar imaginea acestora? „Tra­gic mi-e darul, asemeni pedepselor vechi. / Ce strămoș mi-a greșit ca să-i port-lauri-vina? / Tot ce ating se preface-n cuvinte / Ca-n legenda regelui Midai". Nedrept pînă la capăt, Nicolae Manolescu reproșa poetei că a devenit „prea înțeleaptă, prea matură", că în zadar a căutat în versurile ei „o șovăială, o neliniște, o nostal­gie". Dar se poate închipui pen­tru poet o nostalgie mai mistui­toare decît nostalgia vieții? „Ce­rul nu pot să-l privesc — se în­nourează de vorbe. / Merele cum să le mușc împachetate-n culori? ! Dragostea chiar, de-o ating, se modelează în haze, j Vai mie, vai celei pedepsite cu laude." Viața în artă presupune asceză și renunțare, o încălcare a legilor naturil­­or, glasul firii cheamă u­­neori atît de stăruitor pe poetă, încît se descarcă în reacții de distrugere și renunțare: „Aș vrea să adun vorbele toate-ntr-un loc, / Să le aprind, să dezbrac lumea de ele" (Darul). Alteori, nostalgia împrumută forme mai dulci și mai împăcate, ca o senzație trecătoare de oboseală: „Mi-e dor din cînd în cînd de voi / Ca unei păsări de pămint, / Cînd obosesc de prea mult zbor, / Cînd carnea mi se trage-n gînduri / Și simt că sui înspre înalt / Doar amintirea unui trup, / Vin să mă odihnesc acasă / Și să mă nasc puțin din nou" (Din cînd în cînd). în alte rînduri, poeta amînă încă actul de renunțare definitivă la uman, își permite încă un scurt răgaz și încă o dezbatere interioară, dar nu dintr-o dificultate sau lașitate sufletească, sau nu numai din a­­ceste motive, ci și datorită spec­trului sinistru al îndoielii: „Amin mereu să trec precum în moarte-n cuvinte, / (...) O, de-aș avea riscanta credință a dacilor, / Ori­ce secundă să simt că-mi înapo­iază milenii, / O, de-aș avea ab­surda credință a dacilor, / Cei în­șelați atît de crunt după moar­te“ (Amin mereu). Oare Nicolae Manolescu regretă — mutatis mu­tandis — și maturitatea și înțelep­ciunea excesivă a psalmului ar­ghezian Tare sînt singur, Doam­ne, și pieziș? Pentru că și aici se va întîlni cu o frămîntare de con­știință, care, de altfel, se impu­ne cu necesitate oricărui artist autentic; eroul liric arghezian s-a înfipt și el cu rădăcinile la gra­nița „dintre vecii și ceată", hotă­­rît să renunțe la destinul banal al „pomilor de rod cu gustul bun", s-a îndepărtat, cu alte cuvinte, de menirea lui naturală. Pe cren­gile lui au crescut doar „fructe amare", iar frunzișul stă „țepos în îndîrjire vie". Voința lui titaniană cunoaște însă conflicte și ezitări, mirajul vieții și al bucuriilor sim­ple, umane, acționează cu o pu­tere egală: „Tînjesc ca pasărea ci­ripitoare / Să se oprească-n drum, / Să cînte-n mine și să zboare / Prin umbra mea de fum. // Aștept crîmpeie mici de gingășie, / Cîn­­tece mici de vrăbii și lăstuni / Să mi se dea și mie, / Ca pomilor de rod cu gustul bun". Dar și voința artistică a poetului a slăbit; el și-a ales singur „rostul", între viață și artă a preferat — printr-un act liber al spiritului — arta. Dar, din totdeauna, umanitatea și-a purtat acest har al libertății ca pe o povară; din totdeauna ea a sim­țit nevoia ca gestul ei să dobîn­­dească o justificare rațională mai temeinică. Se poate crede că poe­zia își îndeplinește — sau este capabilă să-și împlinească — me­nirea ei, aceea de a dezvălui ima­ginile autentice ale binelui și ale răului? își poate asuma spiritul poetului această răspundere grea, înspăimîntătoare? Invocația din finalul psalmului („Trimite, Doam­ne, semnul depărtării. / Din cînd în cînd, este un pui de în­ger") nu cred că exprimă atît o neliniște mistică a poetului, cît o stare trecătoare de nesiguranță, o bruscă revelație a singurătății și o înfiorare la această perspec­tivă; în multe alte ocazii, poetul va izbuti să găsească în sine în­suși, în spiritul său, principiul bi­nelui și al răului: „își împlini vo­ința cumplitul crunt efort. / Ne­tulburat de bine și de rău, pri­vești destinul / Și nu te mustră gîndul că tu ești asasinul­­ Vi­teazului din munte, întins, învins și mort" (Triumful). Victimă a a­­celeeași splendide slăbiciuni uma­ne, Ana Blandiana se ferește însă să apeleze (chiar și într-un fel formal, ca o simplă convenție poetică) la imagini și reprezen­tări biblice, ceea ce nu modifică natura sentimentului —­ spaima de lipsă de realitate a artei, spaima de sterilitate. („O, de-aș avea ab­surda credință a dacilor, / Cei în­șelați atît de crunt după moarte"). Oscilația între poezie și viață nu se alimentează, prin urmare, ex­clusiv dintr-un conflict psihologic, ci —­ mai adînc — dintr-o dile­mă intelectuală: constituie fapta artistică o experiență umană esen­țială și adevărată, care să meri­te jertfa? Este adevărat, Ana Blandiana încă nu a găsit semni­ficațiile supreme pe care le caută și pe care încearcă să le exprime în scris,­ dar știe că ele trebuie să existe și că datoria artei este aceea de a le capta. Sub acest unghi, vocația artistică reprezintă o „renunțare­­ la fericitul somn comun". Simpla trăire nu o mulțu­mește, pentru că nu orice trăire merită să fie spusă, ci numai a­­ceea care posedă o semnificație anume: „Ce vreau să spun? Ce merită să spun? / Ce e destul de dureros să țip? / Ce fel de turnuri să îmbun / Să crească pe acest nisip? / Ce spune cintecul care­­mblînzește / Și fiarele? Pot fi Or­feu, / Dar ce să-ngaim în fața lumii? / Sunt și Euridice eu. // Cîntînd încerc să ies din moarte / Și moartea totuși nu se curmă. / Nu cred destul să nu-ntorc ochii / Ca să mă văd venind din ur­mă" (Unde-i mîndria?). Ana Blan­diana așteaptă mari certitudini în planul conștiinței (luăm termenul acum în înțelesul general, și nu în acela de conștiință artistică); ea se adresează oamenilor, celor care și-au legat într-un fel sau altul speranțele de reușita efortu­rilor ei: „O clipă numai aștep­tați, / Locul de unde am plecat e­ aproape, / O clipă încă, trebuie să fie / Un loc stabil, un singur loc stabil...". Dar, din păcate, „totul e fluid în jur" (întoarcere), nevoia unei certitudini absolute provoacă și neliniște în fața „cu­lorilor intermediare" și a nuanțe­lor: „Vreau tonuri clare, / Vreau mușchii vorbelor să-i simt cu pal­ma, / Vreau să-nțeleg ce sînteți, ce sînt / Delimitînd perfect de rîs sudalma. // (...) Vreau tonuri clare, / Vreau să spun „fără-ndo­­ială" / Să nu mă îndoiesc cu toa­te c-aș avea răgaz" (intolerantă). O dată cucerită, certitudinea va fi apărată din răsputeri, menajată oarecum artificial, deoarece privi­tă cu curaj în față, ea se va de­străma încet, trecînd în moarte, asemeni lui Euridice: „Nu trec de hotarul albastru un pas / De teamă că n-o să mai știu să mă­­ntorc" (Intoleranță). Vîrsta cu­noașterii este, bineînțeles, vîrsta senectuții, și, de aceea, preferin­țele poetei se îndreaptă spre ea, dar asta nu o îndeamnă să re­nunțe cu totul la inocență, așa cum presupune Nicolae Manoles­cu. Dimpotrivă, ea ar dori o in­versare a vîrstelor, așa cum și mărturisește în excelentul poem Ar trebui: „Ar trebui să ne naș­­tem bătrîni, / Să venim înțelepți, / Să fim în stare de-a hotărî soarta noastră în lume, / Să știm din răs­crucea primară ce drumuri por­nesc / Și iresponsabil să fie doar dorul de-a merge. / Apoi să ne facem mai tineri, mai tineri, mer­­gînd, / Maturi și puternici s-a­­jungem la poarta creației, / Să trecem de ea și-n iubire intrînd adolescenți / Să ne facem copii la nașterea fiilor noștri. / Oricum ei ar fi atunci mai bătrîni decît noi, / Ne-ar învăța să vorbim, ne-ar legăna să dormim, / Noi am dispărea tot mai mult, deve­nind tot mai mici, / Cu­ bobul de strugure, cît bobul de mazăre, cît bobul de grîu ..Trădarea vo­cației artistice ar­­ însemna, din această perspectivă, o cufunda­re în neant, pierderea punctului de sprijin al universului, întru­­cît, o dată cu ea, „ar arde și lu­mea lipită / pe partea interioa­ră­ a cuvintelor ca-ntr-un al­bum ..." (Darul). în sfîrșit, Ana Blandiana meditează pentru un moment — din păcate destul de fugar — și asupra unui alt as­pect problematic al artei, și anu­me asupra expresiei. Ea se află din nou la un punct de răscru­ce, de unde drumurile se despart în direcții opuse și unde se impu­ne răspunderea unei alegeri; ea simte că, așternută pe hîrtie, poe­zia „se prihănește", simte că lim­bajul nu reproduce cu fidelitate gîndul: „E fericit cuvîntu-n gind, / Rostit, urechea îl defaimă". O nă­zuință organică a temperamentu­lui ei ar înclina-o mai mult spre „talgerul purității", dar un astfel de gest ar condamna-o la sterili­tate: „Știu, puritatea nu rodește, / Fecioarele nu nasc copii, / E ma­rea lege­ a maculării / Tributul pentru a trăi". (Știu puritatea). Am impresia însă că interesul conștient pentru faptul artistic este de dată destul de recentă la Ana Blandiana; un sector foarte bine reprezentat din volumul ei re­flectă un stadiu al creației deja depășit. Poeta dezbate aici ches­tiunea singurătății umane, dar nu a unei singurătăți funciare, ci a unei singurătăți voite. „Mi-e mi­lă de cei ce învață să tacă / Și-și modelează artistic tăcerile scu­turi" — exclamă ea în poemul în liniștea mare­, nici una din forme­le tăcerii nu-și află justificare în plan uman. Sunt enumerate, din­tr-o egală pornire de revoltă: „Tăcerea umilă, tăcerea batjocu­ră, / Tăcerea-înțelepciune, tăce­­rea­ dispreț", tot ce retrage punțile dintre oameni; într-o altă remar­cabilă poemă (Carantină), poeta deplînge imunitatea la suferință și, în general, la zvîrcolirile su­fletești ale semenilor: „Durerea nu e contagioasă, / Voi asigur, durerea nu se transmite, / Nici un nerv răsucit în trupul aproape­lui meu / Nu produce în mine sfișietoare atingeri". Aici poate to­tuși că se strecoară și o nuanță specială, care vizează o imposi­bilitate naturală de a comunica desăvîrșit: „în jurul patului ce­lui ce moare ei pllng, / Dar nu se contaminează de moarte nici unul". Cea mai frumoasă diatribă împotriva meschinăriei rămîne însă Torquato Tasso; poeta scrutează destinul unui alt poet, un poet „de spaimă ratat", în trupul că­ruia se zărea „poezia nescrisă de frică". Mișcarea de sentiment cea mai dramatică a acestui poem constă în intransigența teribilă, refractară la cea mai elementară compasiune umană: „Scriam la lu­mina de autodafeuri — îmi spu­se — / Simțindu-mi pe trup / Cămașa păroasă care se-aprinde ușor. / Odaia mea avea ochi de călugări ferestre / Și-n loc de uși, lipite una de alta, urechile lor. / Și șoarecii ieșind din borte erau călugări, / Și noaptea păsări u­­riașe-n sutane-mi cîntau". Gestul poetei de a-1 alunga, chiar și în urma unei asemenea crîncene confesiuni, mi se pare mai degra­bă un gest de autoapărare („Dar eu am strigat: Pleacă de-aici!“)­, dacă ar fi venit din partea unui om puternic, manifestarea aceas­ta de cruzime ne-ar fi impresio­nat mai puțin, dar ea vine din partea unui om slab, nesigur, din partea cuiva care încă nu a des­coperit „un punct stabil în uni­vers", din partea unei Euridice (sau a unui Orfeu) care nu re­zistă tentației de a se uita în ur­mă. Astfel, Torquato Tasso face trecerea spre poezia­­ de maturita­te, în care conștiința artistică do­­bîndește autonomie. Spuneam că în liniștea mare, Restul pe masă și Carantină lasă impresia că au fost scrise într-o etapă de creație deja depășită; ele ilustrează mai cu seamă lupta poetei cu propriul ei temperament, dar o luptă în care sentimentul pășea pe un te­ren prea stabil, neamenințat de nici un cutremur. Convingerile ei aveau pe atunci un caracter prea evident, evident pentru toată lu­mea,­ încă nu țîșnise întrebarea: „Ce merită să spun? / Ce e des­tul de dureros să țip?“. Probabil că din acele versuri facile și-a extras nemulțumirea și Nicolae Manolescu, dar, cum am arătat, există piese în volumul Anei Blan­diana, în care autoarea se ridică la o adevărată conștiință artistică, a cărei particularitate definitorie o reprezintă tocmai intuiția „flui­dității" lucrurilor, intuiția imposi­bilității de a te fixa într-o convin­gere absolută, intuiția nesupune­rii eterne a lumii la încercarea spiritului de a și-o clarifica. Noi nu putem decît să o încurajăm pe Ana Blandiana în pasul pe ca­re l-a făcut, lăsînd în urmă fa­za de „copilărie" a poeziei (dar fără să o piardă totuși și fără să renunțe la ea) și intrînd în vîrsta lucrurilor grave. LIVIU PETRESCU Glose , urmele celor ce au pus, in Italia, bazele stu­diilor filologice românești și între care rămâ­­ne pururi luminoasă figura lui Ramiro Ortiz (o culegere a studiilor sale n-ar fi oare un omagiu și un act de cultură din partea editurilor noastre?) un studios înarmat cu un formidabil arsenal infor­mativ și înzestrat cu o patimă a frumosului, ca Gino Lupi, ar fi meritat de mult o mai largă prețuire. Omul a cheltuit o existență benedictină pentru a se consacra nu numai cunoașterii profunde a limbii noa­stre (o Grammatica della lingua romena, apărută la Roma în 1949, atestă curiozitatea sa și în acest do­meniu al geometriei unei limbi­, dar în primul rînd unei familiarizări cu dezvoltarea poeziei și prozei mai vechi și contemporane, fiind astăzi poate cel mai avizat bibliograf al scrisului românesc, dincolo de granițele României. De la contribuții mai modeste, unde catagrafia și metoda descriptivă lasă mai puțin spațiu considerațiilor critice. Gino Lupi tinde de tim­puriu spre îmbrățișarea panoramică a fenomenelor românești, cuprinse în sinteze semnificative: Umo­­rismo romeno, Milano, 1939, La Junimea e le corren­­ti antijunimiste. Roma, 1943, Letteratura romena Mi­lano, 1944, Opere e personaggi della letteratura ro­mena în Dizionario delle opere e dei personaggi... vol. IX, Milano, 1946—1950 și culminînd cu atît de eleganta Storia della letteratura romena, editată la Florența de prestigioasa casă Sansoni, în 1955. Re­zultată la rîndul ei din acel „amoroso studio“, sin­teza învățatului italian e însuflețită de convingerea exprimată cu atîta căldură într-o Premessa din frun­­tea tomului său, că ,,non soltanto la lin­gua e interessante, ma anche la letteratura della gente romena, e per le caracteristicile del suo sorgere e svi­­lupparsi, e per l'ori­­ginalità di molti suo­ aspetti, e per lo svol­­lupparsi, e per l'originalità di molti suo­ aspetti, e per lo svolgimento ed orientamento della sue cor­­renti spirituali"1. Geneza amplei lucrări e lămurită, de asemeni, în rememorarea drumurilor românești] ale autorului, în contactul direct cu poporul și cu scriitorii săi reprezentativi, în lungul efort de acu­­­mulare a unei informații și a unei biblioteci chiar,­' poate unică prin bogăția ei, în Italia zilelor noastre: „do potato cosi formami una ricca biblioteca rome­na quasi completa nel ramo letterario e linguistico, cosa rara in Italia dove, anche nelle bibliotecile mag­­giori, questa letteratura non è rappresentata o quasi". Urmară apoi etapele pregătitoare cînd, „per lunghi­anii“, profesorul Gino Lupi risipi în enciclopedii și reviste italiene sau străine fragmente ale viitorului edificiu. Animat de dorința alcătuirii unei opere or­ganice, în conexiune cu fenomenele istorice, politice, culturale, literatura noastră apare mereu în determi­nările proxime dar și în lumina valorii ei estetice, cu o savoare atît de proprie în sinul comunității romanice și în planul universalității. Tocmai această convingere îl îndeamnă pe cunoscătorul ei avizat, atunci cînd se adresează unui public extrem de larg, asumîndu-și văditul scop al unei inițieri și familiarizări cu o lume atît de singulară, să insiste „con una certa amprezza“ asupra operelor semnifi­cative, metoda fiind mereu una conjugată: „inten­­dero fare una storia letteraria critico-estetica, ma nello stesso tempo metodica e informativa"2. Făcînd la început o amplă și bine intenționată in­cursiune istorică, bazată pe izvoarele solide ale îna­intașilor A. D. Xenopol, N. Iorga (între operele că­ruia sînt puse la contribuție și Storia dei Romeni e della loro civiltà, Milano, 1928 sau Histoire des Rou­­mains et de la Romanită orientale, 4 vol., 1937) o alătură unei introduceri lingvistice asupra fiziono­miei limbii române, beneficiind de concluziile varii ale unui O. Densusianu, S. Pușcariu, Al. Philippide, Al. Rosetti. Coroborînd în sine argumente și criterii vehiculate în marile sinteze istorico-literare națio­nale (N. Iorga, N. Cartojan, G. Bogdan-Duică, S. Puș­cariu, Eugen Lovinescu sau George Călinescu) cărora le aduce binemeritatul elogiu, Gino Lupi sistemati­zează judicios mersul ascendent, tot mai viguros și mai complex al scrisului românesc, deosebind — du­pă tratarea mai sumară a epocii vechi — o perioa­dă a „începuturilor", una de „nuove directive", acea a „primilor poeți romantici", a formării prozei lite­rare și a spiritului critic, urmată de dominanta lui V. Alecsandri și, mai apoi, de junimism, paralel cu tradiționalismul romantic al lui Hașdeu, latinismul conservator transilvan, socialismul gherist și cu sim­bolismul inițial, macedonskian. O „perioadă clasică" (1866—1900) încorporează pe Eminescu, Al. Odobes­­cu, Ion Creangă, Ion Slavici, I. L. Caragiale, urmați de „trena" minorilor, grupați în jurul Convorbirilor literare, a Contemporanului sau a cenaclului poetu­lui Nopților. Mi se pare semnificativ, finind seama de unele discuții recente între specialiștii noștri, că optica oarecum detașată a învățatului italian reține, paralel cu eflorescența clasicilor, o perioadă numită de el „Dalia Junimea al Seminatorismo (1885—1914)", încorporând pe Duiliu Zamfirescu și Brătescu-Voi­­nești (La „Junimea“ a Bucarest) noile reviste, pe B. Delavrancea, Vlahuță, Coșbuc, N. Iorga, scriitorii ziși „semănătoriști", apoi poporanismul, simbolismul și estetismul cu reprezentanții lor ideologici, critici și creatori. Ultima parte, mai restrînsă, comportînd cele mai multe reticențe critice, vizează așa numita „letteratura contemporanea" (1914—1940) divizată în­tre două direcții fundamentale, modernismul și tradi­ționalismul și tratată, în continuare, pe genuri (­ poe­ți, i prosatori, sl teatro, la critica). Firește că, ori­­cît structura lucrării obliga la restrîngeri și la o anume economie, excepționala desfășurare de forțe estetice a secolului XX și mai cu seamă personalită­țile majore ale prozei și poeziei interbelice apar în­tr-o lumină mai puțin favorabilă. Însăși ordonarea unora suscită rezerva noastră, căci nimeni n-ar pu­tea subscrie cu inimă ușoară etichetarea lui Mihail Sadoveanu sau a lui Liviu Rebreanu ca „epigoni del seminatorismo e del poporanismo", cum nici un fel de argumente nu pot pleda pentru a-i introduce pe G. M. Zamfirescu sau pe Gib. Mihăescu în calupul „tradiționalist“ (chiar dacă cel din urmă a fost cola­boratorul Gîndirii, modernitatea prozei lui e fla­­grantul) sau în aceeași situație se află opera infinit mai rebelă la clasificări a lui Tudor Arghezi (consi­derat „tradiționalist" și el), a lui Adrian Maniu, Lu­cian Blaga, fără a mai vorbi de regretabile omisiuni, suplinite prin prezențe de mai redusă importanță, în­săși întinderea acestui capitol (de la p. 369 la p. 388, cu bibliografie cu tot) arată disproporția orga­nizării materialului, cînd toată ponderea valorilor noastre estetice, afirmarea spiritualității românești în formele ei absolut originale și de netăgăduit speci­fic se face de la Eminescu încoace. Răspunsul la aceste nedumeriri (al căror regret persistă totuși, căci lucrarea din 1955 își va fi avut periplul ei euro­pean nu lipsit de con­secințe) ni-l dă Gino Lupi prin ultima sa o­­peră apărută la Mila­no 1965/1966 (din pă­cate, în condiții gra­fice mai modeste) cu titlul semnificativ — avînd pentru noi re­zonanța unei răscum­părări — Novecento letterario romeno, însumînd 597 pagini (cu o extrem de valoroasă bibliografie, sistematizată și utilă chiar pentru specialistul autoh­ton), considerată de autorul însuși drept „naturale continuazione del precedente", această nouă sinteză, integral consacrată fenomenului românesc interbelic, era terminată în 1956, deci la numai un an după apariția tomului florentin, dar avea să cunoască in­finit mai multe vicisitudini, prelungite pe spațiul unui întreg deceniu, pînă a vedea (în forma sa provizo­rie) lumina tiparului. Fără îndoială că editarea la Sansoni, pe o hîrtie similară, cu aceleași elegante caractere, ilustrațiuni, și a acestei panorame — unde accentul analitic e mai apăsat și viziunea de ansamblu mai organică — ar fi avut ca rezultat o sporire a curiozității pentru fenomenul românesc contemporan. Ca în cazul precedent (o micromono­grafie V. Alecsandri, judicioasă și ponderată în toate afirmațiile ei i-a apărut la Brescia în 1946), tot ast­­fel pregătirea masivului rom consacrat „novecento"­­ului român e precedată de tipărirea, prin varii pe­riodice, a unor contribuții ce converg spre reliefa­rea unei semnificații fundamentale sau spre disocieri originale: Le complexe spirituel d’un simple: Tu­dor Arghezi, Lucian Blaga, I. Barbu, il lirico dalce astrazioni matematiche, G. Bacovia, il poeta della dissoluzione universale, L. Rebreanu, romanziere verista transilvanio ș. a. Asemenea sondaje critice se resimt la tot pasul în sinteza definitivă, cu scoa­terea în evidență a piscurilor creatoare (un Sadovea­nu, un Rebreanu, Camil Petrescu, H. P. Bengescu și Mateiu Caragiale în proză, Tudor Arghezi, L. Blaga, Ion Barbu, G. Bacovia, Ion Pillat, Adrian Maniu, V. Voiculescu ș.a., în poezie). Distribuind uneori ac­cente exagerate, deși trăsătura de bază a spiritului său e ponderea critică și echilibrul ierarhizării, Gino Lupi merge tot mai mult către o simplificare a viziu­nii globale (cu pericolul firesc al schematizării, dar și cu justificări posibile), disociind direcții prea nete: un simbolism, un modernism, un ultramodernism, ia­­tă-n țară cu un tradiționalism (înglobînd și pe supra­viețuitorii așa zisului sămănătorism și poporanism) dar avînd, se pare, și fenomenul mediator sau de factură ambiguă pe ai cărui mandatori autorul îi nu­mește prin altoire verbală „tradizional modernisti". Oricît adevăr ar cuprinde o asemenea formulă in­tempestivă, esența creației lui Tudor Arghezi, Adrian Maniu, G. Topliceanu, D. Botez și a altora, aci în­corporați, nu pare a fi astfel definitiv descifrată. Carențe de investigație în sectorul periodicelor epo­cii, reconstituite cu mari aproximații în explozia lor fără precedent se conjugă cu emiterea unor judecăți de valoare și ele amendabile pe alocuri. Dincolo de scăderi însă, Novecento letterario romeno e un in­strument pasionant pentru specialist (căci, printre altele, e singurul nostru inventar complet al „mino­rilor" perioadei interbelice) și un ghid valoros pen­tru orice străin care ar dori să pătrundă în zbuciu­mata istorie a spiritului nostru modern. MIRCEA ZACIU , Gino Lupi, Storia della letteratura romena, Fi­renze, G. S. Sansoni, Editoré, MCMI.V, Premessa, p. IX. - Idem, ibid., p. X. Profiluri italiene: Gino Lupi CRONICA LITERARĂ • CRONICA LITERARĂ • CRONICA LITERARĂ • CRONICA LITERARĂ • CRONICA LITERARĂ • CRONICA LITERARĂ • CRONICA LITERARĂ I. Horia Zilieru se înfățișa la debutul său editorial din 1961 cu­lorile cornului tînăr ca un poet delicat, nu lipsit însă de o bărbătească —^ vigurozitate, înclinat mai ales spre un lirism ^ I intimist în care răzbătea vie „legătura pro-I­V ^**N . 4 fundă, organică aproape, cu satul și cu I—^ f I­II II. pădurea, cu balada și cu trecutul“ (O. Ca­ V—4. 11. Win­zimir), proiectată pe un fond contemporan sugerat cu economie de mijloace. In volumul recent, Orfeu îndrăgostit, îl găsim a f­i evoluat pe aceeași linie, accentuînd o latură erotică de un calm cuceritor și manifes­­t /""'I­I­II tind o adevărată slăbiciune pentru meta­­i­forele lucrate dintr-o paletă bogată de­­ culori calde. El se vrea un Orfeu modern, izbutind să fie însă numai moldovean prin timbrul catifelat al glasului și prin senti­­mentalismul cîntecelor (muntean de ori­ f 1i­gine, Horia Zilieru s-a asimilat complet temperamentului moldav), căci, îndrăgostit fără dezlegare, își poartă pașii mereu printr-o natură de basm și legendă, pe care o transcrie în versuri cu foșniri de mătasă, impunînd anume un parfum de romanțioasă melancolie. Rotirea anotimpu­rilor, dar mai ales prezența toamnei, crează poetului o stare de reverie vapo­roasă. El descrie picturale tablouri de na­tură într-o atmosferă de veche stampă: „Se sparg colori tăcerii dînd imbold­i/ și legănată-n fumuri de jugastru, / în umblet cu violete la șold — / regina mea de echinox și­ albastru“ — Așa se întîmplă în septembrie. Acestea nu sunt însă pasteluri în accepțiunea strictă a noțiunii. Poetul își ilustrează un sentiment, mai exact și-l interpretează, utilizînd elemente naturiste, care pot trezi o anumită vibrație pe linie sentimentală, el însuși, ca și per­soana iubită, regăsindu-se în plante și în flori. Mișcarea de idei, atîta cîtă este, sentimentele discrete, capătă de regulă un cadru metaforic de concepție naturală, pe care Horia Zilieru îl alcătuiește uneori din imagini căutate, provenind dintr-un arsenal ușor desuet ca în poezia Dans, bunăoară: „în lămpi, magnolii stinse undind singurătate / și lîngă tîmplă, luna-n crepuscul, jumătate. / Sub bolți de dor înalte, adinei în limpezime­ n, / ritm de folclor ies fete, în orchestrate rime — / și ochiul în oracol în clipa-armonioasă / se-ncarcă de candoare de crin și chiparoasă“; în altă parte, poetul se simte atras „spre-un foc cu sînii de mărgean și vis“. Intr-o poezie vorbește despre „funda (i) sîngelui", pentru ca undeva să-și întrebe iubita: „ce ape-aveai în ochii tăi ca mura“ (?) iar cîteva pagini mai încolo să asculte povești ce „se cern din luntrii mici de sîni“ etc. Prea adesea se referă la „templul naturii" și mai ales la crini („Sunetul de crini“, „crini / ca filamente", mi-nconjoară rătăci­rea, crinii“ ș.a.), un limbaj ce vizează vetustețea și-l duce pe autor spre notația de album. Ion Sofia Manolescu își evocă în imagini de un realism sever co­pilăria ruptă de satul natal, a cărui realiate la orice întoarcere trezește în suflet 1­a amintiri dureroase („Se uită oamenii la mine / cu ochii lor iscoditor, / dar nimeni nu mai recunoaște / „băiatul Sofiei — din flori"), îndreptățind întru cîtva tonul elegiac al poeziei sale, în care vibrează nostalgia pămîntului și a naturii: „Mai stăruie și-acum în amintire / un plop bătrîn cu frunza tremurînd / și primăvara-n freamătul subțire / mi-aud copilăria-n el plîngînd“. Oriunde însă îl va purta desti­nul, poetul va rămîne același „om al țărînei“, legat de glia strămoșească prin rădă­cinile adinei ale obîrșiei sale, simțindu-și cu ade­vârat rosturile și împlinirea dar avînd mereu înfipte picioarele în pămîntul din care își extrage tăria de viață ca un Anteu al muncilor agricole hesiodice. Așa, cred, trebuie înțeles acel poem, datat 1944—1945. Intre mine omul și voi cartofii, ca o laudă a prolificității și bogăției naturii, dar și ca o comuniune, prin însăși substanța materială, cu aceasta: „Mai’ întîi v-am văzut răsărind din pămînt / ca pe genunchii iubitei mele. / Mai tirziu v-am întîlnit în silozuri / prin gările cărămizii / cînd toamnele fumegau poleite / de Carolina elegiacă a frunzelor, / cînd trenurile alergau ca o ultimă / de­zolare spre diminețile din inima mea !... / Cum îmi aduc aminte de voi! / Cartofi buni pentru hrană, / cartofi cu soarele ascuns în ochi de amidon, / cu soarele ascuns sub alte învelișuri / Cartofi buni și fierbinți / ca sărutul iubitei în prima noapte de dragoste, / cartofi plini de pămînt și de nebănuite puteri, / cartofi buni și calzi ca dragostea / pe care n-am mai întîlnit-o de la sînul matern“. Viziunea asupra pă­­mintului este robustă, realismul imaginilor adesea crud, datorat înseși naturaleții și firescului cu care poetul se mișcă printre elementele legate strict de muncile solului, căci el nu este un contemplativ, ci mai degrabă un implicat în procesul de regene­rare și fertilizare a naturii („Urcîndu-mă în curcubeul ploii, / mi-am strîns cîntînd pupilele din lut, / s-arunc sămînța rodului în soare, / pămîntul să-l întorc înspre născut“ — Cîntec lîngă pămînt), pe care o percepe din perspectiva superio­rității sale umane dar avînd nestrămutată conștiința întoarcerii inevitabile în for­mele latente ale acesteia, în „somnul țărînei — / somnul care îmi va cuprinde rădăcinile sîngelui“. Există în această atitudine ceva din seninătatea și resemnarea folclorică în fața morții, privită ca o împlinire de rit sacru; însuși timpul, rotind neistovit anotimpurile roditoare, nu-1 copleșește cu tristețea consumării irecuperabile a vieții, ci îl simte înobilîndu-i existența într-o trecere dincolo de faptele mărunte: „Mereu l-ascult, secundă cu secundă, / cum cată-n viața mea să se ascundă / și-î simt aripa tremurînd în vînt / cu foșnete întoarse din pămînt. / Și-ntinde umbra între zi și noapte, / l-aud căzînd în fructele lui coapte, / și l-am zărit de multe ori cum moare / în ochii stinși ai bietei căprioare“ — Timpul. Dincolo de unele, prea multe totuși, facilități, provenite din nevoia respectării unui ritm clasic și al rimei­­ de tipul: „Pe sub curcubeie de lumină / joacă ploaia ca o balerină. / Se înalță-n zvon de cîntec gureș / desprimăvăratul Maramureș"), volu­mul Soare scufundat de Ion Sofia Manolescu atrage atenția asupra unui poet cu un timbru distinct (chiar dacă uneori se resimt rezonanțe din Voronca), al cărui drum artistic a atins aici altitudinea maturității sale depline. Valeriu Gorun­escu este însetat de spații largi, de plecări îndrăznețe pe căi stelare reflectate în mări duble — cum spune într-un loc — trecînd în­­ pas de trubadur sau, se definește, ca un Orfeu romantic peste punți suspen­date întră vis și împlinire: „eu am ieșit, cu năzuinți lichide, / în zări să mă desfe­rec și să curg“ (Orfeu trece punțile). Gesturile sale sunt exuberante; teribi­lismul juvenil de cele mai multe ori e o simplă poză, căci dincolo de acesta se descifrează ușor pasiuni ardente, dăruire fără ezitări marilor idealuri de viață. Eroul liric al lui Valeriu Gorunescu din acest volum (Orfeu trece punțile) este îndeobște tînărul abia ieșit din adolescență, care pășește în viață cu mers hotorit, simțind însă pe umeri apăsarea marilor răspunderi sociale ce-i vor obliga. Dar el vrea să-și păstreze mereu neatinse candorile copilăriei ca un însemn al purității umane; severitatea muncii o vrea mai luminoasă mai „veselă“, înscrisă sub lumina marilor idealuri niciodată trădate: „Am plătit un tribut către cele trăite: / o lacrimă, un surîs, o mîhnire. / Cît albastru cer primele cerneri prin celestele site, / cît ru­bin — nevinovata iubire! /.../ Poate un vînt, poate timpul pălește candorile, / brumează frăgezimile. Intră și cenușiul în noi. / Ne urmăm drumul spre mereu alte chemări, / curcubeele încă-și mai scapără tresele. / — Maturitate, amiral al lucide­lor mări, / fă-ne furtunile mai vesele!“ (Paletă). Există aici o durere a renunțări­lor și o tulburătoare neliniște a căutărilor. Poetul vrea o trecere prin vîrste fără zone amorfe, înghețate („E amețitor de inedit peste vîrste să treci / împlinit într-un zbor fără gheață" — Zarzări), iar dacă ancorează cumva într-o astfel de lagună unde „te troienesc nuferii noi / și te rîd trandafirii“, unde te moleșește căldura locului comun, trebuie să cutezi o desprindere, un gest radical, deși „Nu e ușor să reiei, cu voioșie de primăvară, / din rastelul anilor, arma visului temerar“ (C­a­l­e­n­­d­a­r), dar trebuie să iei totul de la început, altfel nimic nu te mai poate salva. De aceea, o anume nostalgie îl încearcă ori de cîte ori privind în urmă, la copilăria plină de vise îndrăsnețe, rămîne poate nemulțumit de împlinirile sale de acum și ar vrea mereu să revină la aceeași vîrstă a candorilor (Versant). Un Miraj însă, al marilor plecări, îl cheamă mereu spre noi orizonturi de lumină amețitoare: „Din larguri, dimineața — incandescent ostrov, / mi­ncendiază tîmpla cu flăcări ne­­mpăcate, / mă smulge-un trup de unde din somnul de istov / cu-aceeași nesleită în veci naivitate, / încît, la fel de tînăr, pornesc pe chei, desculți, / îndrăgostit de-o zare cu palid chip de fată !... / Țin bălțile din preajmă, uitărilor, ison, / dorința, printre nuferi, nu are­ o vîrstă certă. / Aștept cu-ntreg avîntul brodat în pescăruși, / nebănuit de tandru sub vele și catarge, / în timp ce dimineața, ori vîntul jucăuș,­­ tot clatină în mine lumina, pîn-o sparge". Versul lui Valeriu Gorunescu este degajat, cu cadențe largi și cursiv discurs poetic, prea adesea însă declamator și declarativ. In plus, poetul căruia îi este atît de familiar un anume limbaj încărcat cu termeni, să le zic marinărești, deși in­­propriu, se lasă furat de pitorescul, poate exotismul unor asocieri în această catego­rie lexicală, dînd la iveală metafore fortuite ce estompează tocmai umanul în favoarea unui grotesc „tehnicism“ de tipul: „Respiră, pe bloc-secții, ca un om, / profund, din gura coșului buzat / și pînă la mașini — intact palmon / de briza mării încă nespălat“; sau: „cum așteaptă­ ardent în radă, / nu mai puțin cargou-i și poet" etc. In rest, un volum ale cărui dominante lirice nu oferă prea multe noutăți față de ceea ce știam pînă acum despre poezia lui Valeriu Gorunescu. Adrian Păunescu își permite cultivarea cu dezinvoltură a unei per­fecte beții de cuvinte. Ideile—și nu este un poet lipsit de idei—se descifrează greu­­ în labirintul unor construcții de hățișuri metaforice voit șocante și voit osten­tative, capabile să uimească și să consterneze fantezii anchilozate, prin ineditul lor și mai ales prin debitul cu care se înlănțuie într-o rostogolire de avalanșă ori, ca să fiu în nota atît de voit modernă a volumului Mieii primi, într-o explozie nucleară în lanț. Numai că, o astfel de explozie, dacă nu este îndreptată într-un anumit scop, dacă nu este dirijată și supusă unui anumit sens, poate avea o acțiune dăunătoare. Este în bună măsură și cazul poeziei lui Adrian Păunescu. El are ca­pacitatea de a sugerea metaforic o idee, un sentiment, în cîteva cuvinte, în cîteva versuri. Acestora, însă, le adaugă mereu și mereu alte versuri, în care cuvintele se împerechează, se alătură și se constituie în imagini mai mult sau mai puțin bizare, subliniind inutil acum ideea enunțată, contrazicînd-o, sau pur și simplu estompînd-o. Avea discernămînt critic poetul cînd se definea (v. pg. 95) ca o „Tiribombă pornind din încheieturi solare“. Dar, tocmai această capacitate puternică asociativă și inven­tivă constituie, poate, personalitatea și „originalitatea“ poetului, căci fără îndoială avem de a face cu un poet. El trăiește grav sentimentul dramaticelor nașteri prin mare ale lumii, reconstituind dialectica cristalizării ei în scara evoluției spre per­fecțiune, cu prețul unor „erori" plătite scump dar irezistibile: „Toate lucrurile lumii au rîvnit să fie vii, / Toate oameni, mulțumite și în păsări pe moment, / Și se miră ochiul nostru, care simte virulent, / Ce invidii jos în lucruri se putură întîlni. // Orice lucru al naturii și orice nu este om, / Orice lucru ce-n eternul morții sale e etern, / Orice tigru, orice aur, orice ploaie, orice pom / E un sfert de om în ghipsul a trei sferturi de infern“ (Infernul). Dialectica însăși a condiției umane este per­cepută aproape material, într-o viziune ce cuprinde alcătuirea noastră cosmică: „O, chip uman, numărul de ochi și buze, / De nări, de urechi și de carne, tu, mozaic topit / în care toate stările străine au aderat la carne / Și s-au aprins aburitoare pe sînge. / Urechea nu-i făcută dintr-o aceeași materie / Ca ochiul, gura nu seamănă cu tîmpla,­ / Și capul, glob bătrîn sub măteile inițiale, / Atîrnă alb de stelele ce­rului“ (Acest nămol). Astfel, poetul descifrează sensurile funcțiunilor și simțuri­lor umane, punînd totul sub numitorul comun al rațiunii care condiționează supre­mația în univers a materiei superior organizate: „Totuși lumea e gînd, totuși lumea e gînd.­­ Greutate specifică, marmoreană. / Totuși lumea e gînd, totuși lumea e gînd. / Gînd e condiția noastră. // în gînd e totul, mîzgă și vis, / Urșii, lichenii, formele, apele, / Gîndul răstoarnă iarna pe lume, / închide cerbii și­ agită pleoa­pele. // Nici nu contează întîmplările lumii / Dacă la ele nu te gîndești." (Lumea e g­î­n­d). Cam acestea ar fi, în definitiv, coordonatele fundamentale ale ideilor pe care Adrian Păunescu le pune în mișcare. Nici multe, nici puține, pentru a susține scheletul poetic al unui volum de versuri. In jurul acestor idei, tratate polemic, se consumă însă mult prea multă logoree și, ce este mai trist, în intenția de a fi cu orice chip original, poetul reface după ureche modalități și maniere de mult con­sumate la noi cu mai mult succes, avînd gravitatea actului descoperirii ineditului și filozofînd (în limitele jocului de cuvinte bazat pe paradoxuri: „Aceste echilibre visează cald și veșnic / Dezechilibrul care le-ar evidenția“) pe marginea unor banali­tăți („Nările sînt semnul grotesc al spaimei, / Nările sînt scara de incendiu / A respirației“), ori refăcînd într-o bucolică anodină un creștinism „laic": „Iar Dumne­zeu strălucește greoi în berbeci, / iar Dumnezeu vătămătorul alungă oile, / iar Dumnezeu putrezește el însuși / în numele lui Dumnezeu, / cînd mieii dorm și plîng / în numele lui Dumnezeu. // Afară gem berbecii, înăuntru plîng mieii, / targa de iarbă tulbure e jilavă, / vino și ridică-mi mîinile de pe pămînt, / vino și bine­­cuvîntă mieii care se așează pe pămînt / și plîng și dorm în numele lui Dumnezeu“ (Mieii primi). Dar, să punem totul pe seama naivei sale inconștiențe „filozofice". CONSTANTIN CUBLEȘAN versuri

Next