Tribuna, ianuarie-iunie 1967 (Anul 11, nr. 1-26)
1967-03-02 / nr. 9
Director-fondator IOAN SLAVICI 1884 Sâptâmînal de cultură SERIA NOUA: ANUL XI, nr. 9 (526) 2 martie 1967 ______________________8 pagini — 1 ten „[miim" la Iași la 1 martie 1867 a apărut, ca organ al Societății literare Junimea, revista Convorbiri literare, mutată în 1885 la București, unde a durat pînă în 1944, deci peste trei pătrare de secol. Primii 25 de ani au fost cei de glorie ce nu se mai eclipsează. Căci de Convorbiri literare, redacțional și publicistic, se leagă nume majore ale creației literare și cugetului românesc, ca: M. Eminescu, T. Maiorescu, I. Creangă, I. L. Caragiale, A. D. Xenopol sau Vasile Conta, fără să mai amintim de foarte numeroși alți prețioși contributori la viața culturală a românilor în a doua jumătate a secolului XIX. Numele amintite sunt destule pentru ca să-și dea oricine seama că prin ele poporul nostru ajunsese ca geniu literar și ca gîndire la o expresie de înalt nivel european, la un universalism bine consolidat pe realități istorico-sociale proprii. Spiritul rector al revistei era desigur T. Maiorescu, omul de mare cultură filozofică și criticul a cărui balanță principială rar a greșit în aprecierea valorilor. Nu voi releva cunoscuta atitudine conservatoare, din punct de vedere politic, a revistei și a cercului Junimii. Cred că ceea ce aducea mai de preț acest mănunchi de oameni foarte culți și foarte talentați era criticismul lor, antidemagogismul, anti-patriotardismul și lupta împotriva creației literare facile și a „beției de cuvinte". Se putea o direcție mai justă, după ce urmașii măreței pleiade de la ’48 alunecau tot mai mult pe panta politicianismului, a naționalismului carp, a frazei poleite, menită să ascundă tendințe de parvenire, de îmbogățire prin spolierea poporului? Situația se cerea privită critic. Și aceasta, ca mari artiști, au făcut-o și Eminescu și Caragiale, primul în satirele și articolele sale de presă, al doilea în comediile, dramele, proza și pamfletele sale. Nici o notă nu e anti-populară, din punct de vedere al patriotismului adevărat, ori falsă, din punct de vedere artistic, în capodoperele acestor două genii atît de diferite și totuși legate printr-o adîncă prietenie. Acest spirit caracteriza gruparea în general, cu excepția angajărilor prea directe în politica liberalilor sau conservatorilor. Criticismul Convorbirilor literare a fost salutar, selectiv și propulsiv pentru literele românești și aceasta în mare măsură datorită omului de mare prestigiu care a fost Titu Maiorescu. Exemplul său ca siguranță a gustului artistic și ca obiectivă aplicarea criteriilor estetice poate fi și azi evocat pentru a fi urmat, mutatis mutandis, la nivelul epocii noastre și al condițiilor istorico-sociale pe care și le-a creat poporul nostru în țara lui socialistă. Numai C. Dobrogeanu-Gherea s-a mai bucurat în epoca sa de atîta prestigiu, desigur ideologic de pe poziții opuse, care stau la temelia vederilor noastre de astăzi: învinuirea, nu fără temei, adusă lui Maiorescu de a fi susținut „arta pentru artă“, are rost numai cînd această formulă e folosită ca o lozincă, mai ales ca una de atac. Dar dacă privim arta ca artă, deci în valoarea ei de creație estetică, dacă ne gîndim la teza combaterii formei fără fond de către Maiorescu și că el nu s-a ridicat împotriva acelor colaboratori ai Convorbirilor care, ca Eminescu ori Caragiale, deveneau uneori vehement „cu tendință" în scrisul lor, atunci nu avem de ce-l dezaproba pe criticul de la Junimea, deoarece el nu făcea decât o riguroasă operă de selecție, iar judecățile lui erau in consecință severe, dar nu mai puțin sigure. Tot ce este valoare deosebită, încă de la bătrinul Alecsandri și pînă tîrziu la Goga, a trecut pe la Convorbiri, în orice caz pe la Maiorescu și și-a primit meritata binecuvîntare. Chiar și Al. Macedonski a citit într-un timp versuri la Maiorescu acasă. De data aceasta marele critic nu a apreciat just, poate și din cauza temperamentului semeț al poetului. Greșea , cum a dovedit-o permanentizarea poeziei de vană calitate a lui Macedonski în literatura română, criticul. De altfel, poetul nopților, în afară de irascibilitatea și agresivitatea sa, era și prea „modernist" pentru spiritul clasic al lui Maiorescu. Convorbirile încheiau o operă de glorie, lăsînd un tezaur de neprețuit literaturii, realizat în ultimele trei decenii ale secolului trecut. Revistele Literatorul lui Macedonski, pe de o parte, Contemporanul lui Gherea pe de alta, deschideau perspective noi, prima cu modernismul ca trăsătură esențială, a doua cu ideologia revoluționară, pe atunci inconciliabile între ele, cum inconciliabile erau și cu mișcarea junimistă. Abia în zilele noastre mi se pare că se realizează între ele, după aproape 70 de ani, o sinteză, ideile revoluționare căutind în artă expresia adecvat modernă sau contemporană și trăgînd învățămintele din marea tradiție, atît a generației eroice de la 1848, cit și a înalt calificatei, la modul european, generații care se formează în combativitatea critică a Convorbirilor și Junimii. Acum, cînd se împlinește un veac de la fondarea Convorbirilor literare, dacă ne dăm foarte bine seama că temeliile literaturii române majore se găsesc în reviste ca Dacia Literară sau Curierul de ambe sexe și in opera unor deschizători de drum ca Ioan Heliade-Rădulescu, Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu, Nicolae Bălcescu, Grigore Alexandrescu, Costache Negruzzi sau Alecu Russo, stadiul de maturizare la scară mondială a literaturii noastre s-a înfăptuit, cu sorți de continuă ascendență, în ultimii treizeci de ani ai secolului al XIX-lea, prin personalități cultural creatoare și genii ca Hașdeu, Eminescu, Maiorescu, Creangă, Caragiale, Slavici, Coșbuc, Vlahuță, apoi Gherea și alții. Iar aportul Convorbirilor literare este covîrșitor în acest stadiu superior al dezvoltării literaturii române și nu mai puțin aportul lui Titu Maiorescu personal. Cu acest prilej, revista Convorbiri Literare, Titu Maiorescu, îndrumătorul ei spiritual și în egală măsură Junimea merită omagiul poporului nostru întreg, precum și adincirea studiului pentru scoaterea la lumină a tuturor învățămintelor ce se pot valorifica pentru timpul nostru din acea epocă de înaltă ținută. MIHAI BENIUC In acest număr, Victor Eftimiu: „Poate ultimul junimist. . Mircea Zaciu: Grose Anișoara Odeanu: Nedumeririle lui Duduță 4 , actualitate cu Filareta K. Horedt: O nouă contribuție la problema continuității i Ciiji în pagina a 7-a Expoziția „Pictura franceză modernă în reproduceri " la Muzeul de Artă din Cluj AUGUSTE RENOIR: Nud în soare Pictura proteică Ligia Macovei a deschis în sala Dalles o expoziție de pictură și desene în diferite tehnici și stiluri, și, pentru că d-sa are o îndelungată, rodnică și variată activitate artistică ni s-ar părea o lipsă de atenție și în același timp prea puțin interesant să ne mărginim la cîteva adjective lăudabile, mai mult sau mai puțin abil aranjate în niște fraze ticluite și de circumstanță. Ligia Macovei a ajuns la o maturitate artistică care ne dispensează de complimente și ne obligă la o analiză atentă a operei sale situată, aparent, cu totul în modernism. Mai înainte de orice apreciere vom observa că domnia sa a rămas în figurativ, dar figurativul nu înseamnă întotdeauna realism. Pentru un moment, oricît de modernă ar părea maniera artistei, să reținem acești doi termeni — figurativ și realism — și să trecem la analiza a trei tablouri. Unul din ele poartă titlul de „Natură statică cu fructe mov“. Acest tablou este flancat de două portrete. Unul numit „Fata cu salbă", iar celălalt, „Portretul unei femei". Trei tablouri reprezentînd trei feluri de a vedea și de a exprima. Primul tablou ia față de spectator o poziție didactică dar nu mai puțin utilă. Legenda lui are aerul că spune: „privitorule, nu te mira că fructele pe care le vezi pe pînză sînt mov, așa a vrut artista să le coloreze și eu care sînt creația ei n-am fost întrebat, iar o întrebare nu ți se poate sau nu-ți poți adresa decît după ce exiști. Fantezia artistei este liberă de orice constrîngere, așa că nu te gîndi că n-ai văzut încă fructe mov fiindcă sunt sigur că ai văzut de multe ori cai verzi și afară de asta nu este exclus ca intr-o zi știința să ne ofere și astfel de exemplare, îți dai seama prin urmare că dacă pictorița a văzut fructele mov și celelalte figuri — din tablou — au trebuit să capete culori adecvate, dar dacă tema tabloului este culoarea, ea ar fi putut foarte bine să reducă aceste forme la niște pete de culori — așa cum a făcut pentru afișul expoziției — și plăcerea ta, ar fi fost la fel de mare sau de mică, privindu-mă. De altfel să știi că nu sunt singurul tablou din expoziție, născut dintr-o fantezie artistică". Discursul acesta pe care tabloul îl tatorului — de altfel la îndemnul și tine specîngăduința artistei — am găsit că este întemeiat, dar în acest caz figurativul rămîne un pretext. „Fata cu salbă" deși lucrat modern, în linii și suprafețe unghiulare, cu minimum de volum, rămîne un figurativ și în realism, și nu numai pentru motivul că este un portret. Artista putea transforma modelul într-o gamă de culori, veselă sau tristă, sau pe o treaptă intermediară între acești poli și să ne comunice, printr-o astfel de prezentare, un sentiment identic cu aceia pe care i-am avea în prezenta modelului. Ceva similar s-a văzut în expoziția de artă modernă, franceză, adăpostită în sălile de la Dalles, în cursul anului 1966. „Portretul unei femei" fiind expus din profil i-a permis artistei o aplatizare aproape completă, iar lipsa de finisaj a elementelor care îl compun, ca și fondul tabloului, îi conferă un aer tot atît de modern ca și celuilalt și totuși portretul e clasic și poate tocmai de aceea mai puțin realist decît „Fata cu salbă". Ceea ce este remarcabil la portretul Ligiei Macovei este contribuția fondului la accentele psihologice ale modelului pictat, el nerămînînd niciodată neutru și făcînd întotdeauna parte integrantă din tablou, fără să cadă în decorativ, (Crăiasa codrilor fiind o excepție). Faptul acesta ne duce la concluzia că preocuparea principală a artistei este jocul de culoare. Vom mai observa că expozanta de asemeni are mult umor. Un umor, care începe de la liric, ca în „Crăiasa codrului", trece prin amar, ca în „Cîntec mut" și în aparent nevinovata „Dimineață", și ajunge la negru, ca în „Nud". Umorul însă înseamnă detașare de realitate și de realități, dar detașarea este și ea una din coordonatele moderne. Expresionismul „Femeilor în noapte", ca și suprarealismul din ilustrațiile la versurile maestrului Arghezi, fixînd uneori naturalismul — suprarealismul nefiind de altfel decît un naturalism camuflat — au aerul că desmint această delăsare! dar să nu ne grăbim, pentru că ilustrațiile la versurile lui Eminescu se plasează la polul opus, la cealaltă extremă, a idilismului, și totuși cu de suavă și de elocvent dramatică este ilustrația la „Măritișul" lui Marin Preda. Multe observații s-ar mai putea face încă asupra unei expoziții atît de bogată și de variată, dar să ne mulțumim numai cu o enumerare și a altor aspecte: tehnicile variate, uneori chiar în cuprinsul aceluiași tablou, grotescul, caricatura, atmosfera de basm din unele lucrări, expresia dîrză, dar desgustată a autoportretului, expresia dîrză, dar copilărească a „Ilenii", puritatea unor portrete, etc., etc. Toate aceste aspecte ale expoziției atît de variată din sala Dalles dovedesc că artista este stăpînă pe toate tehnicile, pe toate cromaticile, pe toate stilurile și că fiecare temă îi impune un anumit fel de a vedea, de a construi și de a exprima, dar publicul s-ar putea întreba: „bine, dar unde este Ligia Macovei?" La care întrebare se poate răspunde că Ligia Macovei este în toate și peste tot, și cine nu este convins să mai privească o dată, cu toată atenția, „Autoportretul" și va înțelege că de fiecare dată artista lucrează cu aceeași dîrzenie și ardoare, dar și cu aceeași detașare. Pictura Ligiei Macovei nu are nimic mistic, dar să ni se îngăduie, cu toate acestea, să o comparăm cu o rugăciune pentru iertarea tuturor păcatelor. NEAGU RADULESCU LIGIA MACOVEI: Ileana Ui MU si avarii flaiii în ultima vreme problema legăturii cercetării științifice cu practica este mult discutată, nu numai la noi în țară, ci și in străinătate. Și încă nu s-au găsit soluții sau rețete definitive pentru rezolvarea ei, în acest caz condițiile locale, determinate de stadiul de dezvoltare al cercetărilor și de cel al industriei, precum și tradițiile sau lipsa lor joacă un rol foarte mare. Chiar unele exemple, luate din unele țări mai dezvoltate nu sunt totdeauna semnificative pentru noi, ele pot da cel mult niște indicații sau fixa o orientare. Ceea ce Înseamnă că trebuie să ne gîndim noi înșine ci mai clar și mai bine pentru a rezolva problema în țara noastră. Trecerea in practică a rezultatelor cercetării științifice este incontestabil dificilă. Au fost obținute desigur in această direcție rezultate bune, dar cu mari eforturi și uneori cu mari întirzieri, iar, deseori, lucrări valoroase nu și-au găsit o finalizare practică, deși respectivii cercetători au depus mari eforturi in această direcție. Că o cercetare științifică trebuie să aibă finalitate practică. In toate cazurile cînd acest lucru este posibil, este astăzi un fapt care nu se mai discută. Totuși, ceea ce se discută sunt soluțiile concrete. Noi știm că etapele trecerii cercetării în practică cuprind cercetarea fundamentală, care cpar trece printr-o etapă aplicativă și ajunge, în final, la o etapă de dezvoltare industrială. Totuși, aceste etape, definite in general, sunt deseori greu de aplicat la un caz concret. Aici intervin mai mulți oameni, lucrurile se desfășoară in timp, intervin și factori de conjuctură străini cercetării. Practic, lucrurile sunt mult mai complicate. De aceea schema etapelor finalizării cercetării, deși utilă, desigur nu este exhaustivă. Se impune și discutarea altor puncte de vedere. De aceea, aș vrea să abordez de data aceasta problema dintr-un punct de vedere diferit. Anume, din punctul de vedere al celui care face această muncă, al omului, al cercetătorului. Și din punctul de vedere al ideilor sale, evident al celor inovatoare.. METAMORFOZA CERCETĂRII IN DRUM SPRE PRACTICA E bine insă întîi să privim cu o oarecare atenție caracterul cercetării, de la faza ei cea mai fundamentală și pînă ajunge o realizare practică. El se schimbă substanțial pe parcurs. Dacă la început cercetarea fundamentală avea ca principal obiect să lămurească natura fenomenelor, să răspundă cum și în ce fel se petrec lucrurile, pe măsura ce cercetarea se îndreaptă spre scopuri practice, acest caracter se schimbă. In cercetarea cu caracter aplicativ, cercetătorul știe in Unii mari ce se intîmplă, el cunoaște legile generale ale fenomenului, îl Interesează însă diversitatea cazurilor practice, pentru a alege pe cele care ii vor oferi cea mai mare șansă de a fi folosite. Este o cercetare in care caracteristicile procesului, ale materialelor etc. devine scopul principal. Nou este și faptul că apare o vădită preocupare cu aspect tehnic. Acest caracter tehnic devine preponderent în cercetarea de dezvoltare. Aici scopul este rezolvarea condițiilor practice ale procedeului, ale agregatulului, aparatului etc. Trebuie fri primul rind să funcționeze, ieftin și sigur. Și mai bine decît era rezolvată problema ptină acum. Pentru atingerea acestui scop tehnica folosită joacă un rol decisiv. Fenomenul este de multă vreme cunoscut, condițiile practice, materialele, parametrii experimentali au fost determinați. Contează realizarea ansamblului, funcționarea lui ireproșabilă. Asistăm, contemplînd trecerea spre finalizarea practică a unei (Continuare în pag. a 6-a) Prof. V. MERGEA