Tribuna, ianuarie-iunie 1967 (Anul 11, nr. 1-26)

1967-03-02 / nr. 9

Director-fondator IOAN SLAVICI 1884 Sâptâmînal de cultură SERIA NOUA: ANUL XI, nr. 9 (526) 2 martie 1967 ______________________8 pagini — 1 ten „[mi­im" la Iași la 1 martie 1867 a apărut, ca organ al Societății lite­rare Junimea, revista Convorbiri literare, mutată în 1885 la București, unde a durat pînă în 1944, deci peste trei pătrare de secol. Primii 25 de ani au fost cei de glorie ce nu se mai eclip­sează. Căci de Convorbiri literare, redacțional și publicistic, se leagă nume majore ale creației literare și cugetului româ­nesc, ca: M. Eminescu, T. Maiorescu, I. Creangă, I. L. Cara­­giale, A. D. Xenopol sau Vasile Conta, fără să mai amintim de foarte numeroși alți prețioși contributori la viața cultu­rală a românilor în a doua jumătate a secolului XIX. Nu­mele amintite sunt destule pentru ca să-și dea oricine seama că prin ele poporul nostru ajunsese ca geniu literar și ca gîndire la o expresie de înalt nivel european, la un univer­salism bine consolidat pe realități istorico-sociale proprii. Spi­ritul rector­ al revistei era desigur T. Maiorescu, omul de mare cultură filozofică și criticul a cărui balanță principială rar a greșit în aprecierea valorilor. Nu voi releva cunoscuta atitudine conservatoare, din punct de vedere politic, a revistei și a cercului Junimii. Cred că ceea ce aducea mai de preț acest mănunchi de oameni foarte culți și foarte talentați era criticismul lor, antidemagogismul, anti-patriotardismul și lupta împotriva creației literare facile și a „beției de cuvinte". Se putea o direcție mai justă, după ce urmașii măreței pleiade de la ’48 alunecau tot mai mult pe panta politicianismului, a naționalismului carp, a frazei poleite, menită să ascundă tendințe de parvenire, de îmbogă­țire prin spolierea poporului? Situația se cerea privită critic. Și aceasta, ca mari artiști, au făcut-o și Eminescu și Cara­­giale, primul în satirele și articolele sale de presă, al doilea în comediile, dramele, proza și pamfletele sale. Nici o notă nu e anti-populară, din punct de vedere al patriotismului ade­vărat, ori falsă, din punct de vedere artistic, în capodope­rele acestor două genii atît de diferite și totuși legate prin­­tr-o adîncă prietenie. Acest spirit caracteriza gruparea în ge­neral, cu excepția angajărilor prea directe în politica libera­lilor sau conservatorilor. Criticismul Convorbirilor literare a fost salutar, selectiv și propulsiv pentru literele românești și aceasta în mare măsură datorită omului de mare prestigiu care a fost Titu Maiorescu. Exemplul său ca siguranță a gus­tului artistic și ca obiectivă aplicare­a criteriilor estetice poate fi și azi evocat pentru a fi urmat, mutatis mutandis, la ni­velul epocii noastre și al condițiilor istorico-sociale pe care și le-a creat poporul nostru în țara lui socialistă. Numai C. Do­­brogeanu-Gherea s-a mai bucurat în epoca sa de atîta pre­stigiu, desigur ideologic de pe poziții opuse, care stau la te­melia vederilor noastre de astăzi: învinuirea, nu fără temei, adusă lui Maiorescu de a fi sus­ținut „arta pentru artă“, are rost numai cînd această formulă e folosită ca o lozincă, mai ales ca una de atac. Dar dacă pri­vim arta ca artă, deci în valoarea ei de creație estetică, dacă ne gîndim la teza combaterii formei fără fond de către Maio­rescu și că el nu s-a ridicat împotriva acelor colaboratori ai Convorbirilor care, ca Eminescu ori Caragiale, deveneau une­ori vehement „cu tendință" în scrisul lor, atunci nu avem de ce-l dezaproba pe criticul de la Junimea, deoarece el nu fă­cea decât o riguroasă operă de selecție, iar judecățile lui erau in consecință severe, dar nu mai puțin sigure. Tot ce este valoare deosebită, încă de la bătrinul Alecsandri și pînă tîrziu la Goga, a trecut pe la Convorbiri, în orice caz pe la Maiorescu și și-a primit meritata binecuvîntare. Chiar și Al. Macedonski a citit într-un timp versuri la Maiorescu acasă. De data aceasta marele critic nu a apreciat just, poate și din cauza temperamentului semeț al poetului. Greșea , cum a dovedit-o permanentizarea poeziei de v­an­ă calitate a lui Macedonski în literatura română, criticul. De altfel, poetul nopților, în afară de irascibilitatea și agresivi­tatea sa, era și prea „modernist" pentru spiritul clasic al lui Maiorescu. Convorbirile încheiau o operă de glorie, lăsînd un tezaur de neprețuit literaturii, realizat în ultimele trei de­cenii ale secolului trecut. Revistele Literatorul lui Macedonski, pe de o parte, Contemporanul lui Gherea pe de alta, deschi­deau perspective noi, prima cu modernismul ca trăsătură esențială, a doua cu ideologia revoluționară, pe atunci incon­­ciliabile între ele, cum inconciliabile erau și cu mișcarea ju­nimistă. Abia în zilele noastre mi se pare că se realizează între ele, după aproape 70 de ani, o sinteză, ideile revoluționare căutind în artă expresia adecvat modernă sau contemporană și trăgînd învățămintele din marea tradiție, atît a generației eroice de la 1848, cit și a înalt calificatei, la modul european, generații care se formează în combativitatea critică a Con­vorbirilor și Junimii. Acum, cînd se împlinește un veac de la fondarea Convor­birilor literare, dacă ne dăm foarte bine seama că temeliile literaturii române majore se găsesc în reviste ca Dacia Lite­rară sau Curierul de ambe sexe și in opera unor deschiză­tori de drum ca Ioan Heliade-Rădulescu, Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu, Nicolae Bălcescu, Grig­ore Alexandrescu, Costache Negruzzi sau Alecu Russo, stadiul de maturizare la scară mondială a literaturii noastre s-a înfăptuit, cu sorți de continuă ascendență, în ultimii treizeci de ani ai secolului al XIX-lea, prin personalități cultural creatoare și genii ca Hașdeu, Eminescu, Maiorescu, Creangă, Caragiale, Slavici, Coșbuc, Vlahuță, apoi Gherea și alții. Iar aportul Convorbi­rilor literare este covîrșitor în acest stadiu superior al dez­voltării literaturii române și nu mai puțin aportul lui Titu Maiorescu personal. Cu acest prilej, revista Convorbiri Lite­rare, Titu Maiorescu, îndrumătorul ei spiritual și în egală măsură Junimea merită omagiul poporului nostru întreg, precum și adincirea studiului pentru scoaterea la lumină a tuturor învățămintelor ce se pot valorifica pentru timpul nostru din acea epocă de înaltă ținută. MIHAI BENIUC In acest număr, Victor Eftimiu: „Poate ultimul junimist. . Mircea Zaciu: Grose Anișoara Odeanu: Ne­dumeririle lui Duduță 4 , actualitate­ cu Filaret­a K. Horedt: O nouă contribuție la pro­blema continuității i Ci­iji în pagina a 7-a Expoziția „Pictura franceză modernă în reproduceri " la Muzeul de Artă din Cluj AUGUSTE RENOIR: Nud în soare Pictura proteică Ligia Macovei a deschis în sala Dalles o expo­ziție de pictură și desene în diferite tehnici și stiluri, și, pentru că d-sa are o îndelungată, rod­nică și variată activitate artistică ni s-ar părea o lipsă de atenție și în același timp prea puțin interesant să ne mărginim la cîteva adjective lău­dabile, mai mult sau mai puțin abil aranjate în niște fraze ticluite și de circumstanță. Ligia Macovei a ajuns la o maturitate artistică care ne dispensea­ză de complimente și ne obligă la o analiză atentă a operei sale situată, aparent, cu totul în moder­nism. Mai înainte de orice apreciere vom observa că domnia sa a rămas în figurativ, dar figurativul nu înseamnă întotdeauna realism. Pentru un moment, oricît de modernă ar părea maniera artistei, să reținem acești doi termeni — figurativ și realism — și să trecem la analiza a trei tablouri. Unul din ele poartă titlul de „Natură statică cu fructe mov“. Acest tablou este flancat de două portrete. Unul numit „Fata cu salbă", iar celălalt, „Portretul unei femei". Trei tablouri reprezentînd trei feluri de a vedea și de a exprima. Primul tablou ia față de spectator o poziție didactică dar nu mai puțin utilă. Legenda lui are aerul că spune: „privitorule, nu te mira că fructele pe care le vezi pe pînză sînt mov,­ așa a vrut artista să le coloreze și eu care sînt creația ei n-am fost întrebat, iar o întrebare nu ți se poate sau nu-ți poți adresa decît după ce exiști. Fantezia artistei este liberă de orice con­­strîngere, așa că nu te gîndi că n-ai văzut încă fructe mov fiindcă sunt sigur că ai văzut de multe ori cai verzi și afară de asta nu este exclus ca intr-o zi știința să ne ofere și astfel de exemplare, îți dai seama prin urmare că dacă pictorița a văzut fructele mov și celelalte figuri — din tablou — au trebuit să capete culori adecvate, dar dacă tema tabloului este culoarea, ea ar fi putut foarte bine să reducă aceste forme la niște pete de culori — așa cum a făcut pentru afișul expoziției — și plăcerea ta, ar fi fost la fel de mare sau de mică, privindu-mă. De altfel să știi că nu sunt singurul tablou din expoziție, născut dintr-o fantezie artis­tică". Discursul acesta pe care tabloul îl tatorului — de altfel la îndemnul și tine spec­îngăduința artistei — am găsit că este întemeiat, dar în acest caz figurativul rămîne un pretext. „Fata cu salbă" deși lucrat modern, în linii și suprafețe unghiulare, cu minimum de volum, rămîne un figurativ și în realism, și nu numai pentru motivul că este un portret. Artista putea transfor­ma modelul într-o gamă de culori, veselă sau tris­tă, sau pe o treaptă intermediară între acești poli și să ne comunice, printr-o astfel de prezentare, un sentiment identic cu aceia pe care i-am avea în prezenta modelului. Ceva similar s-a văzut în ex­poziția de artă modernă, franceză, adăpostită în sălile de la Dalles, în­ cursul anului 1966. „Portretul unei femei" fiind expus din profil i-a permis artistei o aplatizare aproape completă, iar lipsa de finisaj a elementelor care îl compun, ca și fondul tabloului, îi conferă un aer tot atît de modern ca și celuilalt și totuși portretul e clasic și poate tocmai de aceea mai puțin realist decît „Fata cu salbă". Ceea ce este remarcabil la portretul Ligiei Maco­vei este contribuția fondului la accentele psiholo­gice ale modelului pictat, el nerămînînd niciodată neutru și făcînd întotdeauna parte integrantă din tablou, fără să cadă în decorativ, (Crăiasa codri­lor fiind o excepție). Faptul acesta ne duce la con­cluzia că preocuparea principală a artistei este jocul de culoare. Vom mai observa că expozanta de asemeni are mult umor. Un umor, care începe de la liric, ca în „Crăiasa codrului", trece prin amar, ca în „Cîn­­tec mut" și în aparent nevinovata „Dimineață", și ajunge la negru, ca în „Nud". Umorul însă înseam­nă detașare de realitate și de realități, dar deta­șarea este și ea una din coordonatele moderne. Expresionismul „Femeilor în noapte", ca și su­­prarealismul din ilustrațiile la versurile maestrului Arghezi, fixînd uneori naturalismul — suprarealis­­mul nefiind de altfel decît un naturalism camuflat — au aerul că desmint această delăsare! dar să nu ne grăbim, pentru că ilustrațiile la versurile lui Eminescu se plasează la polul opus, la cealaltă ex­tremă, a idilismului,­ și totuși cu­ de suavă și de elocvent dramatică este ilustrația la „Măritișul" lui Marin Preda. Multe observații s-ar mai putea face încă asupra unei expoziții atît de bogată și de variată, dar să ne mulțumim numai cu o enumerare și a altor aspecte: tehnicile variate, uneori chiar în cuprinsul aceluiași tablou, grotescul, caricatura, atmosfera de basm din unele lucrări, expresia dîrză, dar desgus­­tată a autoportretului, expresia dîrză, dar copilă­rească a „Ilenii", puritatea unor portrete, etc., etc. Toate aceste aspecte ale expoziției atît de va­riată din sala Dalles dovedesc că artista este stăpînă pe toate tehnicile, pe toate cromaticile, pe toate stilurile și că fiecare temă îi impune un anumit fel de a vedea, de a construi și de a exprima, dar publicul s-ar putea întreba: „bine, dar unde este Ligia Macovei?" La care întrebare se poate răs­punde că Ligia Macovei este în toate și peste tot, și cine nu este convins să mai privească o dată, cu toată atenția, „Autoportretul" și va înțelege că de fiecare dată artista lucrează cu aceeași dîrze­­nie și ardoare, dar și cu aceeași detașare. Pictura Ligiei Macovei nu are nimic mistic, dar să ni se îngăduie, cu toate acestea, să o comparăm cu o rugăciune pentru iertarea tuturor păcatelor. NEAGU RADULESCU LIGIA MACOVEI: Ileana U­i MU si avarii flai­­ii în ultima vreme problema le­găturii cercetării științifice cu practica este mult discutată, nu numai la noi în țară, ci și in străi­nătate. Și încă nu s-au găsit so­luții sau rețete definitive pentru rezolvarea ei, în acest caz con­dițiile locale, determinate de sta­diul de dezvoltare al cercetărilor și de cel al industriei, precum și tradițiile sau lipsa lor joacă un rol foarte mare. Chiar unele exem­ple, luate din unele țări mai dez­voltate nu sunt totdeauna semnifi­cative pentru noi, ele pot da cel mult niște indicații sau fixa o o­­rientare. Ceea ce Înseamnă că trebuie să ne gîndim noi înșine ci­ mai clar și mai bine pentru a rezolva problema în țara noastră. Trecerea in practică a rezulta­telor cercetării științifice este in­contestabil dificilă. Au fost obți­nute desigur in această direcție rezultate bune, dar cu mari efor­­turi și uneori cu mari întirzieri, iar, deseori, lucrări valoroase nu și-au găsit o finalizare practică, deși respectivii cercetători au de­pus mari eforturi in această di­recție. Că o cercetare științifică tre­buie să aibă finalitate practică. In toate cazurile cînd acest lucru este posibil, este astăzi un fapt care nu se mai discută. Totuși, ceea ce se discută sunt soluțiile concrete. Noi știm că etapele tre­cerii cercetării în practică cuprind cercetarea fundamentală, care c­­par trece printr-o etapă aplicativă și ajunge, în final, la o etapă de dezvoltare industrială. Totuși, a­­ceste etape, definite in general, sunt deseori greu de aplicat la un caz concret. Aici intervin mai mulți oameni, lucrurile se desfă­șoară in timp, intervin și factori de conjuctură străini cercetării. Practic, lucrurile sunt mult mai complicate. De aceea schema etapelor finalizării cercetării, deși utilă, desigur nu este exhaustivă. Se impune și discutarea altor puncte de vedere. De aceea, aș vrea să abordez de data aceasta problema dintr-un punct de vedere diferit. Anume, din punctul de vedere al celui care face această muncă, al omului, al cercetătorului. Și din punctul de vedere al ideilor sale, evident al celor inovatoare.. METAMORFOZA CERCETĂRII IN DRUM SPRE PRACTICA E bine insă întîi să privim cu o oarecare atenție caracterul cerce­tării, de la faza ei cea mai fun­damentală și pînă ajunge o rea­lizare practică. El se schimbă sub­stanțial pe parcurs. Dacă la în­ceput cercetarea fundamentală a­­vea ca principal obiect să lămu­rească natura fenomenelor, să răs­pundă cum și în ce fel se petrec lucrurile, pe m­ăsura ce cerceta­rea se îndreaptă spre scopuri practice, acest caracter se schimbă. In cercetarea cu caracter aplica­tiv, cercetătorul știe in Unii mari ce se intîmplă, el cunoaște legile generale ale fenomenului, îl Inte­resează însă diversitatea cazurilor practice, pentru a alege pe cele care ii vor oferi cea mai mare șansă de a fi folosite. Este o cercetare in care caracteristicile procesului, ale materialelor etc. devine scopul principal. Nou este și faptul că apare o vădită preo­cupare cu aspect tehnic. Acest caracter tehnic devine preponderent în cercetarea de dezvoltare. Aici scopul este re­zolvarea condițiilor practice ale procedeului, ale agregatulului, a­­paratului etc. Trebuie fri primul rind să funcționeze, ieftin și si­gur. Și mai bine decît era rezol­vată problema ptină acum. Pen­tru atingerea acestui scop tehnica folosită joacă un rol decisiv. Fe­nomenul este de multă vreme cu­noscut, condițiile­­ practice, mate­rialele, parametrii experimentali au fost determinați. Contează realiza­rea ansamblului, funcționarea lui ireproșabilă. Asistăm, contemplînd trecerea spre finalizarea practică a unei (Continuare în pag. a 6-a) Prof. V. MERGEA

Next