Tribuna, ianuarie-iunie 1972 (Anul 16, nr. 1-26)
1972-01-27 / nr. 4
Cronicar de teatru Numai presiunea domeniului restrîns de investigare (activitatea de cronicar dramatic, în cazul de față) ne obligă să intitulăm, cu o improprie parțialitate, fizionomiile, diverse în aparență, dar aparținînd unui caracter reductibil la o dominantă (teatrul), ale creației caragialiene. Deoarece, „cronicar de teatru“ Caragiale nu a fost, și nu că n-ar fi reușit, dar a convertit pînă și mijloacele criticii dramatice la criteriile scenei, dincolo de care, credem, marele nostru dramaturg a mai conceput doar neantul. De altfel, ne convingem tot mai mult că atît prozele (momente, schițe, povestiri, nuvele), cît și poeziile, articolele politice și chiar corespondența contopesc, prin scrisul său, nuanțele imperceptibile (în fond) ale unei singure personalități: omul de teatru. Acesta ar fi titlul real al oricăror rînduri închinate lui, sau și mai exact: Caragiale. Și, cum pare l-am putea numi „cronicar de teatru" pe cel care în Cîteva note la Apus de soare ironiza cu știuta-i ascuțime: „Criticii — nu toți, dar foarte mulți — seamănă cu muscalii, stînd durdulii pe capră în piața Teatrului și schimbînd între eidiverse considerațiuni și păreri asupra calităților și defectelor fizice ale copiilor cari se plimbă pe jos cu părintele lor". Cu toate acestea Caragiale scris o sumă însemnată de cronici teatrale, înfrînt, pare-se, de dorința de a-și exprima un punct de vedere despre fenomenul, în curs de formare pe atunci, al teatrului românesc. A apelat deci (unică posibilitate) la această vitregită specie a genului critic, care pînă în zilele noastre n-a depășit schematismul ei originar. Atît doar că „omul de teatru“ a suprapus șablonului moștenit însuși obiectul lui, opera teatrală, realizînd o surprinzătoare dramatizare a cronicii dramatice, avînd ca rezultat varietăți scenice și literare ale criticii teatrale. Să le urmărim. 1. Cronica farsă. Intr-o Cronică teatrală Caragiale comentează cîteva roluri în interpretarea celebrilor actori Eleonora Duse și Mounet-Sully. Analiza spectacolelor este susținută cu puternice argumente teoretice și citări nu mai puțin prestigioase (Diderot). Elogiile și transpunerea afectivă convinge pe cititor de evenimentul scenic produs de cei doi mari actori: „Cum ziceam la începutul acestei cronici. .. ca doi meteori au trecut pe dinaintea ochilor noștri, s-au arătat strălucind orbitori, zguduindu-ne pînă în adîncul sufletului și au dispărut de pe cerul nostru, lăsîndu-i mai întunecat decît fusese pînă la magica lor apariție!“ Ultimele rînduri ale cronicii răstoarnă însă în cel mai autentic stil-farsă impresiile dobîndite pînă aici, oferind în același timp o usturătoare lecție, de preferință snobilor: „Domnule cititor, fac prinsoare că, citind rîndurile de mai sus, dumneata crezi cum că eu am văzut pe Duse și pe Mounet-Sully. Ei, bine! să n-apuc să mai scriu încă o cronică pentru Pagini literare, dacă i-am văzut vreodată pe acești mirifici virtuozi... dar nu numai pe scenă, — nici măcar pe stradă. . . Uite! învață-te minte, așa se scriu în genere pentru dumneata cronicile noastre". Explicațiile sînt de prisos. * 2. Cronica comică. Destul de des uzează Caragiale de un fals naivism, mimînd gafa cu efect comic, dar și critic. Procedeul este frecvent în Momente și schițe, și ele niște unități scenice, unde autorul nu rareori se amuză simulînd neînțelegerea faptelor. Demn de toată atenția este comentariul la piesa Frații Assan — „dramă națională" de I. Bacalbașa, inspirată din istoria imperiului româno-bulgar, face inițial elogiul unor Caragiale asemenea creații dramatice, care se inspiră din actualitate (sic!) și care imortalizează progresul tehnic-ingineresc. Cu adîncă seriozitate cronicarul se întreabă: Cine sunt frații Assan?“ Și răspunde: „Dacă, ieșind prin bariera Moșilor, în loc s-apuci pe la Busuioc și pe la vila Gherasie drept înainte spre Zoană, o iei la stingă, spre Colintina, prin Basarabi, numaidecit la mina dreaptă dat de Frații Assan, Moară sistematică aburi, Făină, Uleiuri, Lacuri cu Uleiuri animale, vegetale și mișinerale". Implicit, prin această deviere comică, critica piesei a fost realizată. Caragiale detestase falsul patriotism, declarat inestetic, într-o asemenea producție, prudența autorului persiflat Immers însă mai departe, recurgînd a la un răspuns vehement în Adevărul. Bun prilej pentru Caragiale de a da o rectificare: „In ultimul moment, aflu din sorginte pozitivă, că am fost indus în eroare. Piesa nu poartă titlul: Frații Assan (Moară sistematică cu aburi, Colintina), ci Frații Hassan (cunoscuta firmă, Novoteuri, Stofe, Broderii, Țesături, Fantezii, Panglice, Perdele, Slămburi, Batiste etc., strada cam, 20. ..)“ In consecință Lipslimbajul cronicii se modifică și el în adecvare cu noul resort: „Atunci noua dramă este chemată la un mare succes, de șaison, deoarece autorul are stofă destulă. Să sperăm că, deși canavaua Fraților Hassan va fi brodată luxos, după moda modernă, cu țesături de multă fantezie, tiradele și panglicile declamatorie, exact măsurate nu vor fi debitate cu cotul, după moda veche. Nu se știe pînă acuma cîte perdele au „Frații Hassan“, dar, desigur, fiind o dramă de mare senzație, batistele or să se caute mult. Critica nu va putea să trateze noveleul dramatic ca pe o marda literară, dină pe autor în stambă“. Iată comicul pur caragialesc obținut prin efecte de limbaj, aici ușor rebusistic, folosit în atîtea alte ocazii cu destinație scenică sigură. 3. Cronica tragi-comică. Un serial de cronici intitulat Teatrul național are drept scop analiza activității teatrale pe o perioadă mai largă. Caragiale consemnează tristele realități existente în teatrul românesc de la sfîrșitul secolului trecut: incompetența conducerii, lipsa de talent a actorilor, superficialitatea repetițiilor, neinstruirea publicului etc., subliniate într-un bilanț tragici „. .. în Teatrul Național nimeni, dar absolut nimeni, nu are autoritate deplină, nici ca putere administrativă, nici ca direcțiune artistică și, dacă nimeni n-are autoritate, firește că nimeni n-are nici răspundere“. In partea a doua a acestui serial criticul constată cu durere ostilitățile pe care și le-a cîștigat prin sinceritatea sa, în consecință, printr-un efort (ce nu face omul, dacă vrea!) răstoarnă toate afirmațiile, schimbând adjectivele, din denigratoare, în laudative. Evident, efectul este comic, sarcastic chiar, dar, ca de multe ori, trist în subtext. * 4. Cronica-pamflet. Ar fi o cronică propriu-zisă, dacă patima criticii n-ar depăși limitele accesibile speciei și dacă n-ar exista o anume generalizare a fenomenelor incriminate. De pildă, în o cercetare critică a teatrului românesc discută corupția presei critice în termeni de pamflet: „O piesă stupidă a unui scriitor bătut de toți sfinții, plăsmuită fără cap și coadă după un tipic franțuzesc, scrisă într-o limbă nemaipomenită și care falsifică istoria națională, ne molipsește simțirea și spiritul public, din tinerețea lor, de boalele bătrînei vieți apusenești, — în presa noastră se cheamă: „un adevărat monument literar, menit a arăta străinilor că și românii noștri știu a lucra pe tărîmul dramatic și că sînt alături și în talente mari, ca în tot progresul, cu frații de ginte de la Sena". Prin configurația de monolog ordonat dramatic, cronica de acest tip se înscrie în aria replicii, presupus fiind un impuls imediat anterior reacției pamfletare. * Neîndoielnic, tipurile de cronică utilizate de Caragiale pot suporta și alte grupări, dar, credem, nicidecum în afara genului scenic, unde scriitorul se simțea cu deosebire puternic. Nu lipsesc nici comentariile „serioase“, relative la fenomenul dramatic, în care pot fi depistate elemente de estetică a teatrului; acestea sunt însă cunoscute și nu se îndepărtează de credințele general-artistice ale lui Caragiale. Cronicile sale de teatru ni se par importante, în consecință, și prin prisma mijloacelor adoptate, care le transformă în adevărate producții literare. Acest stil de cronică, în mod inexplicabil, nu a fost preluat în timp de nici un critic de teatru. Fie din pricina imposibilității recunoscute de a mima caragialescul, fie dintr-o citate a comentatorilor de compteatru, care s-au mulțumit cu forma fixă (fără implicații estetice însă) a cronicii dramatice din totdeauna. VALENTIN TAȘCU P Un document inedit despre vizita lui Caragiale la Budapesta In toamna anului 1909, la invitația ziarului Lupita și a Societății „Petru Maior“ din Budapesta, marele scriitor Ion Luca Caragiale face o vizită primită cu entuziasm de tinerii studenți români. Animat de înalte sentimente patriotice, Caragiale vine ln mijlocul lor, prezența sa avînd o semnificație mai largă decit o simplă serată literară. Relatările apărute în presă (Lupta, nr. 185 din 16/29 octombrie 1909), prezintă vizita lui Caragiale la redacția ziarului. El a dăruit cu acest prilej povestirea Calul dracului, publicată ulterior în paginile ziarului. La întîlnirea organizată cu redacția și administrația a participat Lucian Balcaș redactorul-șef, Vasile Lucaéin, Vrațian Sabin etc. Caragiale își face o scurtă biografie mult humor", exprimîndu-și „cu în încheiere bucuria de a fi cunoscut pe Lucaciu îndeaproape. In seara aceleiași zile are loc întîlnirea cu tineretul studios din capitala Ungariei. Cunoscînd sentimentele care îi animau, popularitatea scriitorului printre români, ministerul de interne a dat dispoziții poliției să supravegheze cu atenție această întrunire. Șeful poliției orașului a întocmit un raport înaintat ministerului după modul cum a decurs această întrunire. El diferă evident in mare măsură de relatarea ziarului Lupta, care nu putea publica cuvintele pline de patriotice rostite de semnificații Caragiale și ceilalți vorbitori. Acest document inedit relevă o dată în plus sentimentele unioniste ce dăinuiau în sufletul marelui scriitor, a cărui vizită era străbătută de ideea unității statale a poporului român. De altfel pînă la moarte legăturile sale cu ardelenii vor fi strînse. In paginile ziarului Românul din Arad va publica lucrări cu caracter literar sau politic, va participa la serbările de la Blaj din anul 1911, prezența sa fiind întotdeauna prilej de sărbătoare pentru ardelenii care-l iubeau și prețuiau. Nr. 1927/1909 L. MAIOR Magnifice domnule ministru de interne! Cu referire la ordinul nr. 917 din 26 octombrie a.c. cu onoare raportez următoarele despre felul cum a decurs petrecerea organizată de românii din Budapesta și de tinerii universitari români în cinstea lui Ion L. Caragiale scriitor din România, în seara de 27 octombrie a.c. la „Laskör“ din circumscripția IV strada Irinyi 17. In restaurantul cercului amintit, la ora 7 1/2 seara s-au adunat 100—110 tineri români și alți bărbați universitari români. După ora 8 a sosit Ioan L. Caragiale în societatea lui Vasile Lucaciu deputat în parlament și a redactorilor de la Lupta, Birăul Gheorghe și Vulgariu (?). După salutări și aclamații îndelungate, Caragiale s-a adresat celor prezenți cu aceste cuvinte: Cu nespusă bucurie am venit aici în mijlocul vostru dragi frați din patria noastră și din frumoasa noastră capitală București, îmi cade nemărginit de bine, că România nu e numai acasă la ea, fiindcă găsesc și aici o mică Românie. Vă mulțumesc pentru călduroasele voastre ovații și dacă-mi permiteți vă voi citi una, alta din lucrările mele. (Aplauze și ovații puternice). In numele societății „Petru Maior“ a luat cuvîntul președintele Uruțian Sabin și l-a salutat pe scriitor cu următoarele cuvinte: „E o seară a bucuriei și o sărbătoare pentru noi, că te putem vedea în modestul nostru cerc. Nu ne ești necunoscut, îți cunoaștem geniul, personalitatea nobilă și patriotismul devotați. Ai adus cu tine lumină în întuneric, căci e în adevăr regretabil, că în străinătatea îndepărtată de patria noastră — dulcea noastră literatură română nu poate străbate vălul gros al întunericului — așa de rar apare pe cerul străin o stea cu altare strălucire. Te ascultăm cu inimile și sufletul, vorbește despre țara noastră, fă să răsune cîntecele pe care geniul tău le-a creat pe pămîntul patriei noastre iubite. (Aplauze și ovații îndelungate). După aceea Caragiale a cam două ore diferite poezii citit și nuvele humoristice, primite cu multă plăcere. Aceste lucrări literare citite nu au cuprins nici un subiect politic sau vreo aluzie, nici vreo expresie împotriva statului sau maghiarimii. Au fost exclusiv povești și istorioare din viața poporului român. Intre timp Caragiale a continua, așa că înspre 11 băut era turmentat. Intre aceste Crisian Simion a cîntat un cîntec național român. Apoi redactorul Vulgariu a făcut o apreciere a activității literare a lui Caragiale și l-a rugat să vină mai des la frații săi care locuiesc aici.Ovații și aplauze îndelungate și se aud „Să auzim pe dl. deputat, strigăte: Să-l auzim pe Lucaciu“). Lucaciu nu a satisfăcut această dorință și toată seara nu a luat cuvîntul. Primiți expresia profundei mele stime Budapest 29 octombrie 1909 Bodo m.p. Șeful poliției i 0 „epopee t.v.“ Intre laureații revistei Teatru pe anul 1971 am întîlnit și numele lui Petre Bokor. Un tînăr regizor de talent, cu o fișă de creație, e drept, încă modestă, aflată doar la primele titluri, dar care s-a impus de acum prin două momente artistice distincte. Mă gindesc la filmul Apa ca un bivol negru (film realizat in comun de un grup de tineri regizori care fac parte din promoția de absolvenți ce poartă numele regretatului lor profesor Victor Iliu) și la spectacolul de teatru t.v. Cavalerul Tristei Figuri, îndeosebi prin acest recent și foarte interesant spectacol Petre Bokor s-a remarcat nu numai ca un regizor cu o scriitură sigură originală, îndrăzneț, ci și ca auditor inspirat al unei inteligente și personale dramatizări după Don Quijote de la Mancha. — încurajat de succesul obținut în adaptarea pentru t.v. a capodoperei lui Cervantes, presupun că te gîndești la un nou spectacol de o factură similară. Spre care scriitor (sau operă) îți îndrepți de astă dată atenția? — Spre Caragiale. — Cum motivezi alegerea? — Institutul pe care l-am absolvit poartă numele lui Caragiale. Tema examenului de admitere a fost viața lui Caragiale. Lectura mea preferată este opera lui Caragiale. Cu alte cuvinte, întîlnirea cu dramaturgul este pentru mine întotdeauna o surpriză, un perpetuu miraj, ea îmi relevă de fiecare dată noi sensuri și sugestii. Sunt uimit de contemporaneitatea și tinerețea lui Caragiale. — Ce vei aborda din opera autorului Scrisorii pierdute? — Scenariul pentru teatrul t.v. are drept subiect viața scriitorului. Va fi o viziune, sper, inedită asupra bătăliei purtate de el cu epoca în care a trăit. O „epopee", dacă vrei și nu consideri pretențios, dedicată „marei caragialiade". Desigur nu e vorba de un scenariu literar, ci de unul regizoral. Am selectat și organizat materialul documentar în funcție de ideea de spectacol. Cred că dintre toate piesele lui Caragiale viața sa este cea mai pasionantă și generoasă în substanță dramatică. Mărturisesc că nu mi-a fost dat să întîlnesc un alt personaj de o asemenea profunzime și polivalență, un erou de o factură atît de modernă, inepuizabil în efortul depus pentru a rămîne el însuși, pentru a rămîne integru. Ce m-a provocat și ambiționat cel mai mult la realizarea scenariului a fost o replică a eroului meu: „Viața mea nu a fost un spectacol. Condierii de mai tîrziu care s-ar osteni sămi ticluiască o biografie romanțată vor mînca o pîine amară." Dar oricît de amară ar fi această pîine ea merită mîncată. Căci descoperirea omului și a creatorului dincolo de datele cronologice, dincolo de documente — este de-a dreptul fascinantă. — Cum îți explici că pînă astăzi nu avem un film reprezentativ despre opera și personalitatea marelui dramaturg? — Prin teama studioului de tot ce este în general comedie și cu atît mai mult de inegalabilul și dificilul Caragiale. — Cu cine vei realiza spectacolul promis? — Rămîn la aceeași echipă cu care am lucrat Cavalerul Tristei Figuri. De astă dată însă rolul titular îl voi încredința lui Ion Marinescu. — Proiecte? — Sînt preocupat de un musical cinematografic cu titlul Faraon al V-lea. Scenariul l-am imaginat și gîndit după piesa: Omul cu mîrțoaga, ION COCORA.