Tribuna, ianuarie-iunie 1972 (Anul 16, nr. 1-26)

1972-01-27 / nr. 4

Cronicar de teatru Numai presiunea domeniului restrîns de investigare (activita­tea de cronicar dramatic, în ca­zul de față) ne obligă să inti­tulăm, cu o improprie parțiali­tate, fizionomiile, diverse în aparență, dar aparținînd unui caracter reductibil la o dominan­tă (teatrul), ale creației caragia­­liene. Deoarece, „cronicar de tea­tru“ Caragiale nu a fost, și nu că n-ar fi reușit, dar a conver­tit pînă și mijloacele criticii dra­matice la criteriile scenei, din­colo de care, credem, marele nostru dramaturg a mai conceput doar neantul. De altfel, ne con­vingem tot mai mult că atît pro­zele (momente, schițe, povestiri, nuvele), cît și poeziile, articolele politice și chiar corespondența contopesc, prin scrisul său, nuan­țele imperceptibile (în fond) ale unei singure personalități: omul de teatru. Acesta ar fi titlul real al oricăror rînduri închinate lui, sau și mai exact: Caragiale. Și, cum pare l-am putea numi „cro­nicar de teatru" pe cel care în Cîteva note la Apus de soare iro­niza cu știuta-i ascuțime: „Cri­ticii — nu toți, dar foarte mulți — seamănă cu muscalii, stînd durdulii pe capră în piața Teatrului și schimbînd între ei­­diverse considerațiuni și păreri asupra calităților și defectelor fi­zice ale copiilor cari se plimbă pe jos cu părintele lor". Cu toate acestea Caragiale scris o sumă însemnată de cro­­­nici teatrale, înfrînt, pare-se, de dorința de a-și exprima un punct de vedere despre fenome­nul, în curs de formare pe a­­tunci, al teatrului românesc. A apelat deci (unică posibilitate) la această vitregită specie a genului critic, care pînă în zilele noas­tre n-a depășit schematismul ei originar. Atît doar că „omul de teatru“ a suprapus șablonului moștenit însuși obiectul lui, opera teatrală, realizînd o sur­prinzătoare dramatizare a croni­cii dramatice, avînd ca rezultat varietăți scenice și literare ale criticii teatrale. Să le urmărim. 1. Cronica­ farsă. Intr-o Cronică teatrală Caragiale comentează cîteva roluri în interpretarea ce­lebrilor actori Eleonora Duse și Mounet-Sully. Analiza spectaco­lelor este susținută cu puterni­ce argumente teoretice și citări nu mai puțin prestigioase (Dide­rot). Elogiile și transpunerea a­­fectivă convinge pe cititor de evenimentul scenic produs de cei doi mari actori: „Cum ziceam la începutul acestei cronici. .. ca doi meteori au trecut pe dinain­tea ochilor noștri, s-au arătat strălucind orbitori, zguduindu-ne pînă în adîncul sufletului și au dispărut de pe cerul nostru, lă­­sîndu-i mai întunecat decît fu­sese pînă la magica lor apariție!“ Ultimele rînduri ale cronicii răs­toarnă însă în cel mai autentic stil-farsă impresiile dobîndite pînă aici, oferind în același timp o usturătoare lecție, de preferin­ță snobilor: „Domnule cititor, fac prinsoare că, citind rînduri­­le de mai sus, dumneata crezi cum că eu am văzut pe Duse și pe Mounet-Sully. Ei, bine! să n-apuc să mai scriu încă o cro­nică pentru Pagini literare, dacă i-am văzut vreodată pe acești mirifici virtuozi... dar nu numai pe scenă, — nici măcar pe stra­dă. . . Uite! învață-te minte, așa se scriu în genere pentru dum­neata cronicile noastre". Explica­țiile sînt de prisos. * 2. Cronica comică. Destul de des uzează Caragiale de un fals naivism, mimînd gafa cu efect comic, dar și critic. Procedeul este frecvent în Momente și schi­țe, și ele niște unități scenice, un­de autorul nu rareori se amuză simulînd neînțelegerea faptelor. Demn de toată atenția este co­mentariul la piesa Frații Assan — „dramă națională" de I. Bacal­­bașa, inspirată din istoria impe­riului româno-bulgar, face inițial elogiul unor Caragiale aseme­nea creații dramatice, care se in­spiră din actualitate (sic!) și care imortalizează progresul tehnic-in­­gineresc. Cu adîncă seriozitate cronicarul se întreabă: Cine sunt frații Assan?“ Și răspunde: „Dacă, ieșind prin bariera Moșilor, în loc s-apuci pe la Busuioc și pe la vila Gherasie drept înainte spre Zoană, o iei la stingă, spre Co­­lintina, prin Basarabi, numaide­­cit la mina dreaptă dat de Fra­ții Assan, Moară sistematică aburi, Făină, Uleiuri, Lacuri cu Uleiuri animale, vegetale și mi­și­nerale". Implicit, prin această deviere comică, critica piesei a fost rea­lizată. Caragiale detestase fal­sul patriotism, declarat inestetic, într-o asemenea producție, prudența autorului persiflat Im­mers însă mai departe, recurgînd a la un răspuns vehement în Ade­vărul. Bun prilej pentru Cara­giale de a da o rectificare: „In ultimul moment, aflu din sorgin­te pozitivă, că am fost indus în eroare. Piesa nu poartă titlul: Frații Assan (Moară sistematică cu aburi, Colintina), ci Frații Hassan (cunoscuta firmă, Novo­­teuri, Stofe, Broderii, Țesături, Fantezii, Panglice, Perdele, Slăm­­buri, Batiste etc., strada cam­, 20. ..)“ In consecință Lips­lim­bajul cronicii se modifică și el în adecvare cu noul resort: „Atunci noua dramă este chema­tă la un mare succes, de șaison, deoarece autorul are stofă des­tulă. Să sperăm că, deși canava­ua Fraților Hassan va fi broda­tă luxos, după moda modernă, cu țesături de multă fantezie, ti­radele și panglicile declamatorie, exact măsurate nu vor fi debi­tate cu cotul, după moda veche. Nu se știe pînă acuma cîte per­dele au „Frații Hassan“, dar, de­sigur, fiind o dramă de mare sen­zație, batistele or să se caute mult. Critica nu va putea să trateze noveleul dramatic ca pe o marda literară, dină pe autor în stambă“. Iată comicul pur caragialesc obținut prin efecte de limbaj, aici ușor rebusistic, folosit în atî­­tea alte ocazii cu destinație sce­nică sigură. 3. Cronica tragi-comică. Un se­rial de cronici intitulat Teatrul național are drept scop analiza activității teatrale pe o perioadă mai largă. Caragiale consemnea­ză tristele realități existente în teatrul românesc de la sfîrșitul secolului trecut: incompetența conducerii, lipsa de talent a ac­torilor, superficialitatea repeti­țiilor, neinstruirea publicului etc., subliniate într-un bilanț tragici „. .. în Teatrul Național nimeni, dar absolut nimeni, nu are autoritate deplină, nici ca putere administrativă, nici ca di­recțiune artistică și, dacă nimeni n-are autoritate, firește că ni­meni n-are nici răspundere“. In partea a doua a acestui se­rial criticul constată cu durere ostilitățile pe care și le-a cîști­­gat prin sinceritatea sa, în con­secință, printr-un efort (ce nu face omul, dacă vrea!) răstoarnă toate afirmațiile, schimbând ad­jectivele, din denigratoare, în laudative. Evident, efectul este comic, sarcastic chiar, dar, ca de multe ori, trist în subtext. * 4. Cronica-pamflet. Ar fi o cro­nică propriu-zisă, dacă patima criticii n-ar depăși limitele ac­cesibile speciei și dacă n-ar exis­ta o anume generalizare a fe­nomenelor incriminate. De pildă, în o cercetare critică a teatrului românesc discută corupția pre­sei critice în termeni de pamflet: „O piesă stupidă a unui scriitor bătut de toți sfinții, plăsmuită fără cap și coadă după un tipic franțuzesc, scrisă într-o limbă nemaipomenită și care falsifică istoria națională, ne molipsește simțirea și spiritul public, din tinerețea lor, de boalele bătrînei vieți apusenești, — în presa noa­stră se cheamă: „un adevărat monument literar, menit a ară­ta străinilor că și românii noștri știu a lucra pe tărîmul dramatic și că sînt alături și în talente mari, ca în tot progresul, cu fra­ții de ginte de la Sena". Prin configurația de monolog ordonat dramatic, cronica de acest tip se înscrie în aria replicii, pre­supus fiind un impuls imediat anterior reacției pamfletare. * Neîndoielnic, tipurile de cro­nică utilizate de Caragiale pot suporta și alte grupări, dar, cre­dem, nicidecum în afara genului scenic, unde scriitorul se simțea cu deosebire puternic. Nu lipsesc nici comentariile „serioase“, re­lative la fenomenul dramatic, în care pot fi depistate elemente de estetică a teatrului; acestea sunt însă cunoscute și nu se îndepăr­tează de credințele general-artis­­tice ale lui Caragiale. Cronicile sale de teatru ni se par impor­tante, în consecință, și prin pris­ma mijloacelor adoptate, care le transformă în adevărate produc­ții literare. Acest stil de cronică, în mod inexplicabil, nu a fost preluat în timp de nici un critic de teatru. Fie din pricina imposi­bilității recunoscute de a mima caragialescul, fie dintr-o citate a comentatorilor de comp­tea­tru, care s-au mulțumit cu for­ma fixă (fără implicații estetice însă) a cronicii dramatice din tot­deauna. VALENTIN TAȘCU P Un document inedit despre vizita lui Caragiale la Budapesta In toamna anului 1909, la in­vitația ziarului Lupita și a So­cietății „Petru Maior“ din Buda­pesta, marele scriitor Ion Luca Caragiale face o vizită primită cu entuziasm de tinerii studenți români. Animat de înalte senti­mente patriotice, Caragiale vine ln mijlocul lor, prezența sa a­­vînd o semnificație mai largă decit o simplă serată literară. Re­latările apărute în presă (Lupta, nr. 185 din 16/29 octombrie 1909), prezintă vizita lui Caragiale la redacția ziarului. El a dăruit cu acest prilej povestirea Calul dra­cului, publicată ulterior în pa­ginile ziarului. La întîlnirea or­ganizată cu redacția și adminis­trația a participat Lucian Bal­­caș redactorul-șef, Vasile Luca­éin, Vrațian Sabin etc. Caragiale își face o scurtă biografie mult humor", exprimîndu-și „cu în încheiere bucuria de a fi cunos­cut pe Lucaciu îndeaproape. In seara aceleiași zile are loc întîl­­nirea cu tineretul studios din ca­pitala Ungariei. Cunoscînd senti­mentele care îi animau, popula­ritatea scriitorului printre ro­mâni, ministerul de interne a dat dispoziții poliției să supraveghe­ze cu atenție această întrunire. Șeful poliției orașului a întocmit un raport înaintat ministerului după modul cum a decurs aceas­tă întrunire. El diferă evident in mare măsură de relatarea ziaru­lui Lupta, care nu putea publica cuvintele pline de patriotice rostite de semnificații Caragiale și ceilalți vorbitori. Acest docu­ment inedit relevă o dată în plus sentimentele unioniste ce dăinu­­iau în sufletul marelui scriitor, a cărui vizită era străbătută de ideea unității statale a poporu­lui român. De altfel pînă la moarte legăturile sale cu ar­delenii vor fi strînse. In paginile ziarului Românul din Arad va publica lucrări cu caracter lite­rar sau politic, va participa la serbările de la Blaj din anul 1911, prezența sa fiind întotdea­una prilej de sărbătoare pentru ardelenii care-l iubeau și pre­țuiau. Nr. 1927/1909 L. MAIOR Magnifice domnule ministru de interne! Cu referire la ordinul nr. 917 din 26 octombrie a.c. cu onoare raportez următoarele despre fe­lul cum a decurs petrecerea or­ganizată de românii din Buda­pesta și de tinerii universitari români în cinstea lui Ion L. Ca­ragiale scriitor din România, în seara de 27 octombrie a.c. la „Laskör“ din circumscripția IV strada Irinyi 17. In restaurantul cercului amin­tit, la ora 7 1/2 seara s-au adu­nat 100—110 tineri români și alți bărbați universitari români. După ora 8 a sosit Ioan L. Cara­giale în societatea lui Vasile Lu­caciu deputat în parlament și a redactorilor de la Lupta, Birăul Gheorghe și Vulgariu (?). După salutări și aclamații îndelunga­te, Caragiale s-a adresat celor prezenți cu aceste cuvinte: Cu nespusă bucurie am venit aici în mijlocul vostru dragi frați din patria noastră și din frumoasa noastră capitală București, îmi cade nemărginit de bine, că Ro­mânia nu e numai acasă la ea, fiindcă găsesc și aici o mică Ro­mânie. Vă mulțumesc pentru căl­duroasele voastre ovații și da­­că-mi permiteți vă voi citi una, alta din lucrările mele. (Aplau­ze și ovații puternice). In numele societății „Petru Maior“ a luat cuvîntul președin­tele Uruțian Sabin și l-a salu­tat pe scriitor cu următoarele cuvinte: „E o seară a bucuriei și o sărbătoare pentru noi, că te putem vedea în modestul nostru cerc. Nu ne ești necunoscut, îți cunoaștem geniul, personalitatea nobilă și patriotismul devotați. Ai adus cu tine lumină în întu­neric, căci e în adevăr regreta­bil, că în străinătatea îndepăr­tată de patria noastră — dulcea noastră literatură română nu poate străbate vălul gros al în­tunericului — așa de rar apare pe cerul străin o stea cu altare strălucire. Te ascultăm cu inimi­le și sufletul, vorbește despre țara noastră, fă să răsune cînte­­cele pe care geniul tău le-a creat pe pămîntul patriei noastre iu­bite. (Aplauze și ovații îndelun­gate). După aceea Caragiale a cam două ore diferite poezii citit și nuvele humoristice, primite cu multă plăcere. Aceste lucrări literare citite nu au cuprins nici un subiect po­litic sau vreo aluzie, nici vreo expresie împotriva statului sau maghiarimii. Au fost exclusiv povești și istorioare din viața po­porului român. Intre timp Caragiale a continua, așa că înspre 11 băut era turmentat. Intre aceste Crisian Simion a cîntat un cîntec național român. Apoi redactorul Vulgariu a făcut o apreciere a activității literare a lui Caragiale și l-a rugat să vină mai des la frații săi care locuiesc aici.­­Ovații și aplauze îndelungate și se aud „Să auzim pe dl. deputat, strigăte: Să-l auzim pe Lucaciu“). Lucaciu nu a satisfăcut această dorință și toată seara nu a luat cuvîntul. Primiți expresia profundei mele stime Budapest 29 octombrie 1909 Bodo m.p. Șeful poliției i 0 „epopee t.v.“ Intre laureații revistei Teatru pe anul 1971 am întîlnit și nu­mele lui Petre Bokor. Un tînăr regizor de talent, cu o fișă de creație, e drept, încă modestă, aflată doar la primele titluri, dar care s-a impus de acum prin două momente artistice distincte. Mă gindesc la filmul Apa ca un bivol negru (film realizat in co­mun de un grup de tineri regi­zori care fac parte din promoția de absolvenți ce poartă numele regretatului lor profesor Victor Iliu) și la spectacolul de teatru t.v. Cavalerul Tristei Figuri, în­deosebi prin acest recent și foar­te interesant spectacol Petre Bo­kor s-a remarcat nu numai ca un regizor cu o scriitură sigură originală, îndrăzneț, ci și ca au­di­tor inspirat al unei inteligente și personale dramatizări după Don Quijote de la Mancha. — încurajat de succesul obți­nut în adaptarea pentru t.v. a capodoperei lui Cervantes, presu­pun că te gîndești la un nou spectacol de o factură similară. Spre care scriitor (sau operă) îți îndrepți de astă dată atenția? — Spre Caragiale. — Cum motivezi alegerea? — Institutul pe care l-am ab­solvit poartă numele lui Cara­giale. Tema examenului de ad­mitere a fost viața lui Caragiale. Lectura mea preferată este opera lui Caragiale. Cu alte cuvinte, în­tîlnirea cu dramaturgul este pen­tru mine întotdeauna o surpriză, un perpetuu miraj, ea îmi relevă de fiecare dată noi sensuri și su­gestii. Sunt uimit de contempora­neitatea și tinerețea lui Cara­giale. — Ce vei aborda din opera autorului Scrisorii pierdute? — Scenariul pentru teatrul t.v. are drept subiect viața scriitoru­lui. Va fi o viziune, sper, inedi­tă asupra bătăliei purtate de el cu epoca în care a trăit. O „epo­pee", dacă vrei și nu consideri pretențios, dedicată „marei cara­­gialiade". Desigur nu e vorba de un scenariu literar, ci de unul regizoral. Am selectat și organi­zat materialul documentar în funcție de ideea de spectacol. Cred că dintre toate piesele lui Caragiale viața sa este cea mai pasionantă și generoasă în subs­tanță dramatică. Mărturisesc că nu mi-a fost dat să întîlnesc un alt personaj de o asemenea pro­funzime și polivalență, un erou de o factură atît de modernă, inepuizabil în efortul depus pen­tru a rămîne el însuși, pentru a­ rămîne integru. Ce m-a provocat și ambiționat cel mai mult la re­alizarea scenariului a fost o re­plică a eroului meu: „Viața mea nu a fost un spectacol. Condierii de mai tîrziu care s-ar osteni să­­mi ticluiască o biografie roman­țată vor mînca o pîine amară." Dar oricît de amară ar fi această pîine ea merită mîncată. Căci descoperirea omului și a creato­rului dincolo de datele cronologi­ce, dincolo de documente — este de-a dreptul fascinantă. — Cum îți explici că pînă as­tăzi nu avem un film reprezen­tativ despre opera și personalita­tea marelui dramaturg? — Prin teama studioului de tot ce este în general comedie și cu atît mai mult de inegalabilul și dificilul Caragiale. — Cu cine vei realiza specta­colul promis? — Rămîn la aceeași echipă cu­ care am lucrat Cavalerul Tristei Figuri. De astă dată însă rolul titular îl voi încredința lui Ion­ Marinescu. — Proiecte? — Sînt preocupat de un musi­cal cinematografic cu titlul Fa­raon al V-lea. Scenariul l-am imaginat și gîndit după piesa: Omul cu mîrțoaga, ION COCORA.

Next