Tribuna, ianuarie-iunie 1972 (Anul 16, nr. 1-26)

1972-01-20 / nr. 3

Macedonski ,h> de, numărul din aprilie 1882 al Literatorului reproducea fragmentul respectiv din articol, intitulîndu-l Portret. Eminescu, netulburîndu-se, publică și el în Timpul din 8 aprilie 1882 articolul Materialuri etnologice privind in parte și pe d. Nicu Xenopol, criticul literar de la „Pseudo-Românul“, semnîndu-l de astă dată cu numele său întreg. Aici, admițînd cu nu știu ce liniște teribilă că N. Xenopol își drapează fizicul „fără îndoială cu mai multă eleganță decit cu partea mea muritoare“, poetul mai expune o dată fundamentele a ceea ce numea „teoria păturii superpuse“, cu aplicațiile de rigoare, inclusiv portretistice, dintre care nu omite pe cele relative la Macedonski și la oponentul său imediat: „Unul abia sfîrșește liceul, vine să vînză mărunțișuri și suliman la București, îi merge rău o negustorie și s-apucă de alta, de negustoria literară. Și acea fizionomie de frizer nu s-apucă să critice ceva de-o seamă cu el; nu de Alecsandri se leagă. D. N. Xenopulos învață doppia scriitura și alte nimicuri atingătoare de negoț în străinătate, dar întors aci, s-apucă de negoț estetic în coloanele Pseudo-Romănului judecind iar de sus în jos autori, de cari nici nu e în stare să-și deie bine seama“. A încerca să conchidem de partea cui putea fi „dreptatea“, în acest moment cînd polemica atinsese durități maxime, ar fi curată zădărnicie. Prea sînt derutante elementele acestei polemici, considerate în pura lor contingență. Prin vreun accident oarecare, Macedonski putea să nu țină în 1878 turbulenta lui conferință de la Ateneu. Tot astfel, cei de la Timpul ar fi putut să nu primească sau, nealertați de conferință, să nu publice în 1879 corespondența din Dobrogea și ce a mai urmat. Insă, admițînd pentru o clipă asemenea ipoteze, făcînd deci abstracție de cauzele imediate ale polemicii, înseamnă că aceasta nu ar mai fi avut loc? Ceea ce se poate deduce e numai că ea s-ar fi desfășurat în alte forme, pornind de la alte pretexte, dar nicidecum că protagoniștii ar fi fost în stare s-o evite. Cauzele profunde, de neînlăturat, ale altercației decurgeau din impactul a două structuri literare dife comice a»c turii epistolare. Caragiale descoperă aici virtualitățile comice ale scenetei de moravuri politice și conjugale relatate în conul stilistic cerut de formularul telegrafic. Ionuț îl dă Costenei Gudurău cînd de la o intîmplare cotidiană sultat grav dumnezeu marii „inși palme“... conclude cavernos: „Viața onorul nesigure“. Adversarul va deveni „bandit director scandalos însoțit sbiri“. Costăchel e arestat pentru gînd că „tras revolver spart lampa centrul grădini electrică“. Iordăchel se adresează regelui și denunță ,fratemeu Costăchel omorit torturi secret beciurile poliției locale. Familia orfană cere e liberarea cadavrului“. Contrastul din comedii, dintre zgomot și obiectul derizoriu, etensificat aici de rapiditatea iacu care schița trece de la clamoare la împăcare și de concizia aproximativă, care în telegrame omite verbele, conjuncțiile, înșiră substantivele, dar presară exclamații și detalii neprețuite: „Procuror lipsește oraș mănăstire maici chef“. Recitit cu lupa sau în implicațiile lui tate, textul naște aceeași îndepărîncîntare. Stilul telegrafic lasă în echivoc care dintre erorile gramaticale — dintre articolele, virgulele lipsă — se datoresc transcrierii, care aparțin personajelor. Prozatorul se delectează însă reproducînd pronunțarea moldovenească — „cafine“, „gips“ — ceea ce învăluie violența retoricite și, firește, din coliziunea personalităților chemate să le actualizeze latențele. Eminescu îi recunoscuse fără dificultate pe cei de o seamă cu el, asociindu-și-i, iar toți împreună se recunoscuseră, fără vreo ezitare notabilă, în idealul estetic maiorescian, fiindcă esențialmente îi exprima. Individualități dintre cele ce încununează un proces îndelung: Eminescu, Slavici, Creangă, Caragiale, se simt la locul lor într-o epocă literară prielnică sintezelor, nu se caută la nesfîrșit pe sine și nici spațiul în care s-ar putea desfășura. Avîndu-le toate acestea, ei nu trebuie să inventeze nimic, ci numai să dea relief definitiv, stil, clasicitate, zestrei primite. Să ne mai mirăm, așadar— cum se face uneori, cu dezaprobare fățișă ori disimulată — că Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici, Maiorescu dovedesc un interes mediocru față de „noutățile“ literare străine, iar pe cele de la noi le suspectează ? Le era dat, prin condiția lor de sintetizatori, să procedeze așa, adică să vădească spiritul critic cuvenit față de o tradiție pe care o desăvîrșeau, dar și o explicabilă iediență față de cei ce căutau noul cu luminarea. Sinteza pe care o înfăptuiau ei presupunea în chip firesc și noutatea substanțială, permanentă, radială, nefiind sumă aritmetică a elementelor preexistente, ci calitativ altceva, premisă organică a întregii desfășurări literare de mai tîrziu. Și atunci, cum nu l-ar fi bănuit ei pe Macedonski de impostură ? Iar directorul Literatorului cum să nu fi fost împins la temeritățile celor ce vor să spargă zidurile cu capul ? Ceea ce nu s-a observat suficient e că Macedonski vine în viața literară cu o falsă conștiință a vocației, crezîndu-se un sintetizator și el, însă e constrîns metodic de evidențe să-și asume funcția ce-l exprima, precursoare. într-aceasta e paradoxul și drama lui. La data cînd se ivește în poezia românească, sinteza pentru care se credea destinat era în plin proces de înfăptuire, datorită unui emul de geniu. Degeaba încercă el la început, prin urmare, să-l bată pe Eminescu cu propriile-i arme, revendicîndu-se ca moștenitor mai ortodox al poecă într-un ser potolit, contrazicînd-o și pe această cale. „Amintiri, „reminiscențe“... Titlurile adoptate de Caragiale ori de Luca Ion, pentru culegerea postumă — înscriu o categorie de schițe în atitudinea evocatoare. Sînt însă evocări de momente trecute, — raportate la autobiografie, eventual independent de ea, precum Karkaleki — paradoxal de lipsite de nostalgie, confruntate mereu cu prezentul, transpuse chiar la prezent prin procedeele dramatizatoare. Puținele evocări fără satiric sunt introduse în subtext lui Caragiale cu paranteze, proza Așa e descrisă casa copilăriei într-o schiță despre necazurile chiriașilor. Funcționează aici discreția clasicizantă, discutată cu alt prilej. Astfel, în ciuda tonului de conversație familiară cu cititorul, postura autobiografică este doar modalitate narativă. Structura schițelor rămîne impersonală. Povestitorul nu ni se destăinuie mai mult în Boborul sau în Garda civică, decît în Atmosfera încărcată, Situațiune, Ultima oră sau Cadou. Păstrează masca ingenuă sau admirativă. In Boborul există o confruntare cu trecutul, redusă la indulgența cu care e privit entuziasmul rului de 17 ani, participant pînăla mișcarea pornită de jocul „la kilometru“ și continuată cu fleicile din grădina Lipănescului. In celelalte texte confruntarea cu o experiență personală devine aluzie la prezent. In barbaților de la care și acesta pornise. Tutorul Epigonilor își găsise numai punctele de plecare în antecesori, dar nu rămăsese la acestea, cum i se întîmplă lui Macedonski pe distanța de la Prima verba la întîile Nopți, unde face figură anacronică, de" pașoptist întîrziat. Dacă ar fi avut înzestrarea insuficientă, epigonică, a unui Samson Bodnărescu ori Vlahuță, mezinul generației clasice ar fi sfîrșit prin a-i călca lui Eminescu pe urme. Insă, cu viguroasele-i însușiri și neastîmpărat de emul, ctitorul Literatorului era exclus de la asemenea capitulări. El instituie cu mult înaintea teoriilor lovinesciene, silit de împrejurări, diferențierea față de linia poetică eminesciană, printr-o sincronizare crescîndă, pînă la urmă programatică, adică deliberată, iar prin aceasta nu ferită de stridențe, cu evoluția de ultimă oră a poeziei occidentale, îndeosebi franceze, își asumă cam din mers, cu alte cuvinte, condiția de precursor. Este ceea ce intuiește și, din perspectiva lui, denunță Eminescu drept călăuzire a cititorilor „prin locuri malfamate sub pretextul de-a face poemuri â la Alfred de Musset“. Cu timpul, în ultimele Nopți și in Poema rondelurilor, exploratorul și-a limpezit tendințele novatoare, ajungînd din această perspectivă la sintezele visate inițial, însă Eminescu n-a mai apucat asemenea împliniri ce impun, forțează recunoașterea. Iată clar forțele, obscure atunci, cu o acțiune ca și stihială, care trebuiau să o pună pe ultimul venit generației sale și, în speță, lui Eminescu. Pentru Macedonski, care-și imaginase a-l eclipsa printr-o simplă lectură la Junimea, Eminescu rămase ca un uzurpator al locului ce, altfel, se iluziona că i-ar fi revenit lui, dar și ca un ghimpe involuntar fecund, care l-a împins să dea atitudinii novatoriste o demnitate aproape mitică. Iar pentru Eminescu, apariția belicosului confrate și atacurile macedonskiene au reprezentat o încercare de anvergură, dintre cele care îl constrînseseră să le înfrunte în cîteva privințe doar omenește, nehyperionic. Și nu e nevoie să mai spunem că, după cele arătate, epigrama cu care a fost pusă de atîtea ori în cumpănă valoarea lui Macedonski dobîndește o semnificație cu totul relativă. GEORGE MUNTEANU leki, postura umilă a părintelui presei care încasează ciubuce pe spinare pentru că „nu fusese destul de clar și de entuziast în darea lui de seamă asupra luminărilor de spermanțet“ e pusă într-un fals contrast cu atitudinea publiciștilor și oamenilor politici de la sfîrșitul secolului. Diferențele sunt subliniate retoric pentru a se marca asemănările: „S-au dus de mult luminările de spermanțet. Astăzi, avem lampa electrică incandescentă“. E tehnica din Grămătici și măscărici. Tot ca și în articolul polemic, diferențele afirmate apăsat, sunt spulberate de revenirea ironică — ca într-un refren, a dialogului cu Vodă: — „Afară, ticăloșilor! — Ticăloși, Măria Ta!“ Aluzia contemporană introduce sau încheie textul, fie că acesta dezvoltă o anecdotă cu poantă (Istoria se repetă, Șah și Răsplata jertfei patriotice), mat, fie că narează mai pe îndelete un episod din trecut (Baioneta inteligentă). Rosturile publiciste explică și ele prezența introducerilor sau abaterilor. Dar atitudinea comediografului care se substituie decis naratorului nostalgic, se ivește și în intermediile dialogate, în preferința pentru nararea la prezent. Textul reproduce dialogul lui Karkaleki cu Vodă, discursul Conului Iorgu, cel înzestrat cu toate calitățile de „inimă“, dar „cepeleag și sisjit“. Sunt vorbind notate în al doilea caz indicații cu privire la pronunțarea lui Rostogan. Naratorul trece obișnuit de la imperfect la vioiciunea prezentului: „Apăsa deasupra mahalalei Mihai Vodă o pielă strașnică. Căpitanul ne oprește în fața simigeriei... Țiganii îl ridică fiecare de un picior..." In Boborul, aceeași trecere. SILVIAN IOSIFESCU Decor la piesa Astă seară se joacă fără piesă de Luigi Pirandello Fizicienii de Fr. Dürrenmatt Viforul de B. Șt. Delavrancea Androcle și leul de G. B. Shaw Bietul meu Marat de A. Arbuzov