Tribuna, ianuarie-iunie 1973 (Anul 17, nr. 1-26)
1973-02-22 / nr. 8
Acad. Victor Eftimiu Amintiri despre I. L Caragiale (inedit) Nu știu cîți au mai rămas în viață dintre cei care l-au cunoscut pe I. L. Caragiale și s-au bucurat de prezența lui fizică, de verva lui fără pereche, i s-au alăturat în clipe grele și i-au împărtășit puținele lui satisfacții. Momentul acesta al aniversării e prea solemn, ca să repetăm, în scris, lucruri ce ar putea fi adunate, mai tîrziu, într-un volum. L. CARAGIALE în timp E păcat că intelectualii care i-au fost prieteni, profesorul I. Suchianu, regizorul Paul Gusti, C. Nottara, Ion Brezeanu, care l-au apreciat și l-au iubit, nu și-au scris, la vreme, amintirile despre Caragiale, dar fiecare amînăm, fiecare ne credem nemuritor, fiecăruia ni se pare că publicînd pagini memoriale ne apropiem de moarte ... Multe și mărunte anecdote circulă despre „Conu Iancu“ — „Nenea Iancu“; unele par autentice, altele inventate, altele potrivite după fantezia povestitorului. Cunosc mai multe variante ale aceleiași mici istorisiri. Din aceste anecdote reiese, o dată mai mult, spiritul caustic, inteligența, replica promptă, imaginea surprinzătoare a acestui scriitor atît de variat, pe care nu trebuie să-l încadrăm numai in rama operei sale satirice, necruțătoare, dar căruia trebuie să-i facem loc și în domeniul poeziei, al entuziasmului și al dragostei. Numit director al Teatrului National de către guvernul Carp- Maiorescu, Caragiale s-a încadrat totuși în dezidența democrată a noului șef de partid. Tache Ionescu era un om cu vederi largi, mai largi decît ale boierilor pe care îi părăsise și nu e de mirare că eternul protestatar care a fost I. L. Caragiale i s-a alăturat. Ce păcat că nu-i putem ceti discursurile, unde ironia, revolta, verva lui fără pereche, sentimentele generoase ale celui ce a scris 1907 trebuie să se fi revărsat torențial și cuceritor, întrecînd ca gîndire și stil oratorii care se urcau înainte și după el la tribuna „Daciei“ și a altor săli de întruniri publice. Dacă mi-aș reîncepe viața avînd experiența și respectul pe care îl am astăzi față de înaintași, aș povesti fiecare întîlnire cu ei, mi-aș nota fiecare gînd al lor, aș transcrie fiecare observație, fiecare spovedanie a marilor oameni pe care am avut norocul să-i cunosc. In decursul acestor decenii am publicat în mai multe rînduri unele mărturisiri privitoare la cel mai mare scriitor satiric al nostru, autor al cîtorva nuvele de un autentic dramatism și al acelor savuroase momente, fiecare o bijuterie. Prea mult nu am cunoscut pe ilustrul scriitor: pe vremea începuturilor mele literare el se afla în străinătate. Aș fi mai la largul meu evocînd pe unii dintre contemporanii săi, în preajma cărora am stat mai mult și care mi-au arătat o părintească și o frățească prietenie: George Coșbuc, St. O. Iosif, Ilarie Chendi, Ioan Slavici, O. Goga, Alex. Macedonski, Alex. Vlahuță, B. Delavrancea, Dobrogeanu-Gherea. Prima mea întîlnire cu Caragiale a fost pe calea scrisului. Era prin anul 1907, anul cînd am început să public în presa bucureșteană. Tipărisem în revista umoristică Belgia Orientului o parodie a versurilor lui Ion Minulescu, Romanța celor trei sarmale. Intr-o zi bătrînul secretar de redacție al Adevărului în a cărui editură apărea Belgia Orientului, Simion Pauker, mă opri pe scările palatului din str. Sărindar și-mi arătă o scrisoare pe care o primise de la Berlin. Era o scrisoare despre stadiul în care se afla elaborarea broșurii 1907, cerută de către Constantin Mile, marele ziarist democrat, vajnicul luptător împotriva alcătuirii oligarhice a vechiului regat. Constantin Mile ducea o lungă și dîrza campanie în favoarea țăranilor răsculați și asasinați (11.000 de victime). El cerea concursul intelectualilor de vază în această grea luptă. Caragiale a răspuns cel dintîi la chemarea lui Mile. In scrisoarea despre care am pomenit mai sus, maestrul vorbea și despre mine. Cetise parodia, mai cerea două exemplare din revista Belgia Orientului și se interesa cu elogii de autorul parodiei. Lucrul acesta m-a măgulit din cale-afară, pînă la îngîmfare. După cîțiva ani, fiindu-i prezentat lui Caragiale, m-a interpelat: „Tu ești Eftimiu? Țara are doi scriitori, pe mine și pe tine“. M-am uitat în spatele meu să văd cui se adresează așa elogios Conu Iancu și fiindcă nu era nimeni lîngă noi, am luat asupra mea copleșitoarele domniei sale laude. După o oră, reproducînd lui O. Goga cuvintele maestrului, cîntărețul Ardealului mi-a replicat surîzînd: „Și mie tot așa mi-a spus“. Goga era un mare admirator și prieten al lui Caragiale, care îl vizitase în temnița de la Seghedin. La Sibiu, unde cu trei-patru ani înainte, prin 1908—1909, am stat vreun an, lucrând la redacția revistei Țara noastră condusă de Goga și Ilarie Chendi, am publicat o cronică rimată, a cărei ultimă strofă Goga mi-a cerut să o suprim ca să nu supărăm pe Conu Iancu. Cronica rimată din Țara noastră suna cam așa: November, dureros preludiu al zilelor frigorifere Prin ramurile goale cîntă Funebrul toamnei mizereze. Aș fi fost încă ros de remușcări dacă acea cronică rimată ar fi apărut întreagă. Acest lucru l-ar fi mîhnit pe ilustrul scriitor, care numai de o nouă mîhnire nu avea nevoie pe atunci. Multe pagini elogioase pe care le-am tipărit în ultimele decenii despre Caragiale vor face, cred, să fie iertat ca toată amintirea încă să fie un mic omagiu adus marelui om care a fost I. L. Caragiale. 24. IV. 1972. Victor Eftimiu la Blaj O amintire, îndoliată acum, aduce în fața ochilor mei imaginea unei șezători literare din primăvara anului 1967, cînd maestrul Victor Eftimiu m-a onorat cu un autograf și cu nobile îndemnuri în munca mea de dascăl de limba română. La Blaj, Victor Eftimiu a fost de trei ori. Prima dată în 1911, cu ocazia serbărilor semicentenarului Astrei. A fost martorul ocular al zborului lui Aurel Vlaicu, și, alături de O. Goga, Șt. O. Iosif, I. Scurtu, ș.a. făcea parte din „suita“ care însoțea pretutindeni pe Caragiale. Intr-o admirabilă evocare din volumul Fum de fantome (1940), portretul lui Caragiale omul, văzut la Blaj în 1911, este viu și sugestiv: „In opera lui, Caragiale e aspru, batjocoritor, în viață surîdea, era plin de drăgălășie ... Din lătratul îndepărtat al unui cîine el a făcut o epopee, cu frînturi culese de pe toate tărîmurile. Vorbea cu fruntea îngîndurată, cu ochii duși, inspirat... Avea ceva profetic, fantastic, fantomatic in noaptea aceea de vară la Blaj, cînd tăceam cu toții și numai el vorbea, cu ochii duși departe și cu fruntea îngîndurată“. La Blaj, Victor Eftimiu a revenit în 1922, cu ocazia unei șezători literare, inițiată de O. Goga. Scriitorul avea o puternică forță de evocare a unor episoade din literatura română, pe care le-a trăit alături de mari personalități ale culturii noastre. Martor al unei jumătăți de veac de literatură românească, în fața numeroșilor auditori din sala Casei de cultură din Blaj, atunci, în primăvara anului 1967, prin verbul de putere evocatoare al scriitorului, s-au perindat imaginile Blajului de la început de secol, imaginile lui Caragiale, Titu Maiorescu, Vlahuță, Coșbuc, Iosif, Goga, ș.a. Și în acea seară de neuitat așa cum însuși spune despre Caragiale — ceva fantastic, profetic, cînd cu dicțiune impecabilă, cu eleganță oratorică, ne-a recitat Odă limbii române. La cuvintele de cinstire a virtuților expresive ale limbii noastre, glasul său se înduioșa. Alcătuire de cuvinte românești Iți văd prin veacuri înnoita întinerind pe zi ce-mbătrînești O, grai de viitor, mărire ție! ION BUZAȘI bogăție. (1967) EDIT BOTÁR Bubos Vitéz de Tamási Aron bivuac Epistole și epistolieri Problema unei „literaturi epistolare“ nu s-a pus în legătură cu scriitorii noștri decît sporadic și nesistematizat. Un „statut literar“ al scrisorii, în spațiul istorico-literar românesc era așadar de dorit. Al. Săndulescu își asumă în noua carte (Literatura epistolară, Minerva, 1972) o astfel de sarcină, și frumoasă și ingrată, ținînd seama de dificultățile întreprinderii și de pasiunea pledoariei, caracteristică de altfel și altor scrieri ale aceluiași autor. Al. Săndulescu fructifică o sugestie călinesciană (vezi eseul aceluia despre Genul epistolar) potrivit căreia corespondența scriitorilor nu e străină de o intenție „literară“, implicînd o atitudine creatoare (fie ea și involuntară). Scriitorul e tentat să transforme totul în ficțiune, el e convins că se adresează perpetuu unui public, că scrisorile lui vor fi interpretate de viitorime, simțul lui pentru „compoziție“ se transferă așadar și modestei pagini epistolare. Fapt este că scriitorul, chiar în corespondența intimă, nu-și ignoră mai niciodată „condiția sa de artist'", de unde interesul nostru pentru corespondența marilor creatori, depășind caracterul ei documentar, informativ, biografic; vizează și prelungirile artei lui sau posibilitatea de a reconstitui, nu de puține ori, un ansamblu de atitudini morale, sociale, estetice. Scrisoarea, astfel înțeleasă, dobîndește o nouă dimensiune, aceea de a ne furniza „imaginea reală a unei personalități“, paralei cu opera însăși. Al. Săndulescu face dovada acestor propoziții atît în „reperele istorice“ aduse în sprijinul tezei sale, selectând, pentru demonstrație, cîțiva „epistolieri exemplari“ din spațiul francez, cît și analizînd „condiția și semnificația“ genului, în teritoriu românesc. Cea mai rezistentă parte a lucrării — Valori și portrete epistolare — e o suită de doisprezece scriitori reprezentativi ai secolului al XIX- lea, de la Văcărești la marii clasici (Eminescu, Creangă, Caragiale) și la generația imediat următoare (Delavrancea, Duiliu Zamfirescu). Ideea de exemplaritate nu mai este însă urmărită consecvent, unii dintre scriitorii analizați neavînd totuși vocație epistolieră. Cîteva nume sînt absente, tocmai dintre cele care ar fi indicat — prin cultul relațiilor epistolare — dimensiuni noi (Ioan Slavici bunăoară). Dar analizele și sondajele efectuate scot în relief valențele de artă ale corespondenților selectați, de la rafinamentul „prețios“ al Văcăreștilor la intenția „regizorală“ a lui Heliade Rădulescu, pentru care epistola este un „spectacol“ și — măcar în privința scrisorilor din exil — „materie copioasă pentru un roman ce ar putea căpăta accente cervantești și senzaționale", de la „pasiunea lucidă“, exprimată „telegrafic“ (dar nu întotdeauna, căci avem și lungi, afectuoase scrisori adresate lui Alecsandri sau lui Ion Ghica) la N. Bălcescu, pînă la gustul pentru conversație al bogatului epistolier al lui V. Alecsandri, de la caracterul de „jurnal“, în cazul lui Odobescu (văzut în intenția aceluia de a se prezenta ca un „personaj de roman“) la celălalt „jurnal psihologic de tip romantic“, din scrisorile lui Delavrancea. O prelungire a „momentelor“ e regăsibilă în variata corespondență caragialiană, scrisă cu geniu comic, disimulant și parodic, trădînd în permanență sntimentalitatea autorului. Operă a unui mare „mim“, epistola se confundă la Caragiale cu creația însăși. Curioasă apare inapetența epistolară a lui Eminescu sau aceea a lui Creangă. Scrisorile lor nu pot fi privite totuși — crede Al. Săndulescu — ca „simplu document arhivistic“, căci în subtextul, în filigranul lor subțire, poate fi descifrată drama. Luciditatea rămîne marca scrisorilor maioresciene, expresie a unui spirit „construindu-se pe sine“, pandant al materiei din însemnările zilnice. Adevărata revelație a sinelui de veac o constituie însă vasta corespondență a lui Duiliu Zamfirescu, scriitorul cu maximă vocație epistolară și cu cel mai acut simț al sociabilității și relațiilor. Avem dea face cu o corespondență „de tip flaubertian“, cu întinse ecouri în conștiința literară și estetică a vremii. Firește că cercetarea ar fi putut urma căi pasionante și prin transgresarea limitei 1900, pe care Al. Săndulescu și-a impus-o deliberat. Schițînd un „destin al scrisorii“ în spațiul contemporan, el avansează ideea că departe de a se stinge, cum se prezisese, gustul pentru relațiile epistolare cunoaște în veacul nostru un neașteptat reviriment. Un imens material putea să sprijine de facto o atare aserțiune, vizînd în primul rînd vasta acțiune epistolară a lui N. Iorga, G. Ibrăileanu, Dobrogeanu- Gherea, Eugen Lovinescu — la care se adaugă scrisorile, de un interes estetic major, ale lui Liviu Rebreanu, Hortensia Papadat- Bengescu, Tudor Arghezi, Camil Petrescu, Lucian Blaga, Ion Barbu, Paul Zarifopol, Mateiu I. Caragiale ș.a. O antologie măcar din acești epistolieri pasionați s-ar adăugi la selecția — făcută cu bun gust și finețe — autorilor din veacul trecut, Al. Săndulescu o pregătește fără îndoială. Ea va contribui la întregirea unui tulburător portret moral, psihologic și artistic, al literaturii noastre, în ansamblul ei. Intenția criticului nu era, deocamdată, de a epuiza o cercetare ce nu poate fi, în stadiul actual, decît parțială, fiindcă lipsa cataloagelor de arhive, dezordinea ce domnește încă în diferite ronduri, risipirea corespondențelor, multe aflate încă în posesia unor particulari abuzivi sau sub cheia unor herezi pe blazonul cărora scrie „auri sacra fames“, paralizează orice întreprindere individuală, Jalonînd un drum, indicînd o cale posibilă a cercetării, Literatura epistolară a lui Al. Săndulescu înscrie o contribuție valoroasă, prima în acest domeniu, pe care el însuși sau un colectiv care să coalizeze eforturile le va putea continua în direcția stabilirii definitive și complete a unui interesant capitol de istorie literară. Recentele „corpusuri“ de corespondență, intrate în atenția editurilor noastre, sunt de bun augur pentru scopul final. Colecția scrisorilor către G. Ibrăileanu sau N. Iorga, masivele tomuri ale corespondenței lui Heliade Rădulescu, Dobrogeanu-Gherea, Papiu-Ilarian, cataloagele privind scrisorile lui Alecsandri, Delavrancea, N. Iorga, masivul „epistolier“ al lui G. Bariț și Titu Maiorescu (aflate în pregătire), importantele selecții publicate în ultimii ani de revista „Manuscriptum“ arată existența unei preocupări care se cere încă sistematizată, ierarhizată, pusă sub girul unei acțiuni unitare. Inițiativele izolate, oricât de valoroase, nu pot suplini absența unui proiect de ansamblu, de adunare, catalogare și editare a documentelor literaturii noastre, între care corespondența scriitorilor ocupă un loc foarte important. In condițiile unei dispersări haotice și a unei indiferențe pentru soarta documentelor, orice efort individual de a pune ordine și a încerca o sinteză impune respectul nostru. Dar, dincolo de acesta, o inițiativă pe plan național ar trebui să se rostească. Este poate momentul să se discute despre necesitatea unei „Arhive naționale a literaturii române“, așa cum există o arhivă națională a filmului, bine organizată și centralizată. Și poate că manuscrisele și scrisorile lui Eminescu, Arghezi, Blaga și ale zecilor de alți creatori ne dor mai mult decît soarta peliculelor. Dar despre aceasta, într-un număr viitor. MIRCEA ZACIU