Tribuna, ianuarie-iunie 1973 (Anul 17, nr. 1-26)

1973-02-22 / nr. 8

Acad. Victor Eftimiu Amintiri despre I. L Caragiale (inedit) Nu știu cîți au mai rămas în viață dintre cei care l-au cunos­cut pe I. L. Caragiale și s-au bu­curat de prezența lui fizică, de verva lui fără pereche, i s-au ală­turat în clipe grele și i-au îm­părtășit puținele lui satisfacții. Momentul acesta al aniversării e prea solemn, ca să repetăm, în scris, lucruri ce ar putea fi adu­nate, mai tîrziu, într-un volum. L­­. CARAGIALE în timp E păcat că intelectualii care i-au fost prieteni, profesorul I. Suchianu, regizorul Paul Gusti, C. Nottara, Ion Brezeanu, care l-au apreciat și l-au iubit, nu­­ și-au scris, la vreme, amintirile despre Caragiale, dar fiecare amînăm, fiecare ne credem ne­muritor, fiecăruia ni se pare că publicînd pagini memoriale ne apropiem de moarte ... Multe și mărunte anecdote cir­culă despre „Conu Iancu“ — „Ne­nea Iancu“; unele par autentice, altele inventate, altele potrivite după fantezia povestitorului. Cunosc mai multe variante ale aceleiași mici istorisiri. Din aceste anecdote reiese, o dată mai mult, spiritul caustic, inteligența, replica promptă, ima­ginea surprinzătoare a acestui scriitor atît de variat, pe care nu trebuie să-l încadrăm numai in rama operei sale satirice, ne­cruțătoare, dar căruia trebuie să-i facem loc și în domeniul poeziei, al entuziasmului și al dragostei. Numit director al Teatrului Na­tional de către guvernul Carp- Maiorescu, Caragiale s-a încadrat totuși în dezidența democrată a noului șef de partid. Tache Ionescu era un om cu vederi largi, mai largi decît ale boierilor pe care îi părăsise și nu e de mirare că eternul protes­tatar care a fost I. L. Caragiale i s-a alăturat. Ce păcat că nu-i putem ceti discursurile, unde ironia, revolta, verva lui fără pereche, sentimen­tele generoase ale celui ce a scris 1907 trebuie să se fi revărsat to­rențial și cuceritor, întrecînd ca gîndire și stil oratorii care se urcau înainte și după el la tri­buna „Daciei“ și a altor săli de întruniri publice. Dacă mi-aș reîncepe viața avînd experiența și respectul pe care îl am astăzi față de înaintași, aș povesti fiecare întîlnire cu ei, mi-aș nota fiecare gînd al lor, aș transcrie fiecare observație, fiecare spovedanie a marilor oa­meni pe care am avut norocul să-i cunosc. In decursul acestor decenii am publicat în mai multe rînduri unele mărturisiri privitoare la cel mai mare scriitor satiric al nos­tru, autor al cîtorva nuvele de un autentic dramatism și al acelor savuroase momente, fiecare o bi­juterie. Prea mult nu am cunoscut pe ilustrul scriitor: pe vremea înce­puturilor mele literare el se afla în străinătate. Aș fi mai la largul meu evo­­cînd pe unii dintre contempora­nii săi, în preajma cărora am stat mai mult și care mi-au ară­tat o părintească și o frățească prietenie: George Coșbuc, St. O. Iosif, Ilarie Chendi, Ioan Slavici, O. Goga, Alex. Macedonski, Alex. Vlahuță, B. Delavrancea, Dobro­­geanu-Gherea. Prima mea întîlnire cu Cara­giale a fost pe calea scrisului. Era prin anul 1907, anul cînd am început să public în presa bucureșteană. Tipărisem în re­vista umoristică Belgia Orientu­lui o parodie a versurilor lui Ion Minulescu, Romanța celor trei sarmale. Intr-o zi bătrînul secretar de redacție al Adevărului în a cărui editură apărea Belgia Orientului, Simion Pauker, mă opri pe scă­rile palatului din str. Sărindar și-mi arătă o scrisoare pe care o primise de la Berlin. Era o scri­soare despre stadiul în care se afla elaborarea broșurii 1907, ce­rută de către Constantin Mile, marele ziarist democrat, vajni­cul luptător împotriva alcătuirii oligarhice a vechiului regat. Constantin Mile ducea o lungă și dîrza campanie în favoarea țăranilor răsculați și asasinați (11.000 de victime). El cerea con­cursul intelectualilor de vază în această grea luptă. Caragiale a răspuns cel dintîi la chemarea lui Mile. In scrisoarea despre care am pomenit mai sus, maestrul vor­bea și despre mine. Cetise paro­dia, mai cerea două exemplare din revista Belgia Orientului și se interesa cu elogii de autorul pa­rodiei. Lucrul acesta m-a măgulit din cale-afară, pînă la îngîmfare. După cîțiva ani, fiindu-i pre­zentat lui Caragiale, m-a inter­pelat: „Tu ești Eftimiu? Țara are doi scriitori, pe mine și pe tine“. M-am uitat în spatele meu să văd cui se adresează așa elogios Conu Iancu și fiindcă nu era ni­meni lîngă noi, am luat asupra mea copleșitoarele domniei sale laude. După o oră, reproducînd lui O. Goga cuvintele maestrului, cîntă­­rețul Ardealului mi-a replicat surîzînd: „Și mie tot așa mi-a spus“. Goga era un mare admi­rator și prieten al lui Caragiale, care îl vizitase în temnița de la Seghedin. La Sibiu, unde cu trei-patru ani înainte, prin 1908—1909, am stat vreun an, lucrând la redac­ția revistei Țara noastră condu­să de Goga și Ilarie Chendi, am publicat o cronică rimată, a că­rei ultimă strofă Goga mi-a ce­rut să o suprim ca să nu supă­răm pe Conu Iancu. Cronica rimată din Țara noas­tră suna cam așa: November, dureros preludiu al zilelor frigorifere Prin ramurile goale cîntă Funebrul toamnei mizereze. Aș fi fost încă ros de remușcări dacă acea cronică rimată ar fi a­­părut întreagă. Acest lucru l-ar fi mîhnit pe ilustrul scriitor, care numai de o nouă mîhnire nu avea nevoie pe atunci. Multe pagini elogioase pe care le-am tipărit în ultimele dece­nii despre Caragiale vor face, cred, să fie iertat ca toată amin­tirea încă să fie un mic omagiu adus marelui om care a fost I. L. Caragiale. 24. IV. 1972. Victor Eftimiu la Blaj O amintire, îndoliată acum, a­­duce în fața ochilor mei imagi­nea unei șezători literare din pri­măvara anului 1967, cînd maes­trul Victor Eftimiu m-a onorat cu un autograf și cu nobile în­demnuri în munca mea de das­căl de limba română. La Blaj, Victor Eftimiu a fost de trei ori. Prima dată în 1911, cu ocazia serbărilor semicentena­rului Astrei. A fost martorul ocu­lar al zborului lui Aurel Vlaicu, și, alături de O. Goga, Șt. O. Io­sif, I. Scurtu, ș.a. făcea parte din „suita“ care însoțea pretutindeni pe Caragiale. Intr-o admirabilă evocare din volumul Fum de fan­tome (1940), portretul lui Cara­giale omul, văzut la Blaj în 1911, este viu și sugestiv: „In opera lui, Caragiale e aspru, batjocori­tor, în viață surîdea, era plin de drăgălășie ... Din lătratul înde­părtat al unui cîine el a făcut o epopee, cu frînturi culese de pe toate tărîmurile. Vorbea cu fruntea îngîndurată, cu ochii duși, inspirat... Avea ceva pro­fetic, fantastic, fantomatic in noaptea aceea de vară la Blaj, cînd tăceam cu toții și numai el vorbea, cu ochii duși departe și cu fruntea îngîndurată“. La Blaj, Victor Eftimiu a re­venit în 1922, cu ocazia unei șe­zători literare, inițiată de O. Goga. Scriitorul avea o puternică for­ță de evocare a unor episoade din literatura română, pe care le-a trăit alături de mari perso­nalități ale culturii noastre. Mar­tor al unei jumătăți de veac de literatură românească, în fața nu­meroșilor auditori din sala Casei de cultură din Blaj, atunci, în primăvara anului 1967, prin ver­bul de putere evocatoare al scrii­torului, s-au perindat imaginile Blajului de la început de secol, imaginile lui Caragiale, Titu Ma­­iorescu, Vlahuță, Coșbuc, Iosif, Goga, ș.a. Și în acea seară de neuitat a­­ș­­a cum însuși spune despre Caragiale — ceva fantastic, pro­fetic, cînd cu dicțiune impecabi­lă, cu eleganță oratorică, ne-a re­citat Odă limbii române. La cu­vintele de cinstire a virtuților expresive ale limbii noastre, gla­sul său se înduioșa. Alcătuire de cuvinte românești Iți văd prin veacuri înnoita întinerind pe zi ce-mbătrînești O, grai de viitor, mărire ție! ION BUZAȘI bogăție. (1967) EDIT BOTÁR Bubos Vitéz de Tamási Aron bivuac Epistole și epistolieri Problema unei „literaturi epistolare“ nu s-a pus în legătură cu scriitorii noștri decît sporadic și nesistematizat. Un „statut literar“ al scrisorii, în spațiul istorico-literar românesc era așa­dar de dorit. Al. Săndulescu își asumă în noua carte (Literatura epistolară, Mi­nerva, 1972) o astfel de sarcină, și frumoasă și ingrată, ținînd seama de dificultățile întreprinderii și de pasiunea pledoariei, caracteris­tică de altfel și altor scrieri ale aceluiași autor. Al. Săndulescu fructifică o sugestie călinesciană (vezi eseul aceluia despre Genul epistolar) potrivit căreia corespondența scriitorilor nu e străină de o intenție „literară“, implicînd o atitudine creatoare (fie ea și invo­luntară). Scriitorul e tentat să transforme totul în ficțiune, el e con­vins că se adresează perpetuu unui public, că scrisorile lui vor fi interpretate de viitorime, simțul lui pentru „compoziție“ se trans­feră așa­dar și modestei pagini epistolare. Fapt este că scriitorul, chiar în corespondența intimă, nu-și ignoră mai niciodată „condiția sa de artist'", de unde interesul nostru pentru corespondența mari­lor creatori, depășind caracterul ei documentar, informativ, biogra­fic; vizează și prelungirile artei lui sau posibilitatea de a reconsti­tui, nu de puține ori, un ansamblu de atitudini morale, sociale, este­tice. Scrisoarea, astfel înțeleasă, dobîndește o nouă dimensiune, aceea de a ne furniza „imaginea reală a unei personalități“, paralei cu opera însăși. Al. Săndulescu face dovada acestor propoziții atît în „reperele istorice“ aduse în sprijinul tezei sale, selectând, pentru de­monstrație, cîțiva „epistolieri exemplari“ din spațiul francez, cît și analizînd „condiția și semnificația“ genului, în teritoriu românesc. Cea mai rezistentă parte a lucrării — Valori și portrete epistolare — e o suită de doisprezece scriitori reprezentativi ai secolului al XIX- lea, de la Văcărești la marii clasici (Eminescu, Creangă, Caragiale) și la generația imediat următoare (Delavrancea, Duiliu Zamfirescu). Ideea de exemplaritate nu mai este însă urmărită consecvent, unii dintre scriitorii analizați neavînd totuși vocație epistolieră. Cîteva nume sînt absente, tocmai dintre cele care ar fi indicat — prin cultul relațiilor epistolare — dimensiuni noi (Ioan Slavici bunăoară). Dar analizele și sondajele efectuate scot în relief valențele de artă ale corespondenților selectați, de la rafinamentul „prețios“ al Văcă­­reștilor la intenția „regizorală“ a lui Heliade Rădulescu, pentru care epistola este un „spectacol“ și — măcar în privința scrisorilor din exil — „materie copioasă pentru un roman ce ar putea căpăta ac­cente cervantești și senzaționale", de la „pasiunea lucidă“, expri­mată „telegrafic“ (dar nu întotdeauna, căci avem și lungi, afectuoase scrisori adresate lui Alecsandri sau lui Ion Ghica) la N. Bălcescu, pînă la gustul pentru conversație al bogatului epistolier al lui V. Alecsandri, de la caracterul de „jurnal“, în cazul lui Odobescu (văzut în intenția aceluia de a se prezenta ca un „personaj de ro­man“) la celălalt „jurnal psihologic de tip romantic“, din scrisorile lui Delavrancea. O prelungire a „momentelor“ e regăsibilă în va­riata corespondență caragialiană, scrisă cu geniu comic, disimulant și parodic, trădînd în permanență sntimentalitatea autorului. Operă a unui mare „mim“, epistola se confundă la Caragiale cu creația însăși. Curioasă apare inapetența epistolară a lui Eminescu sau aceea a lui Creangă. Scrisorile lor nu pot fi privite totuși — crede Al. Săndulescu — ca „simplu document arhivistic“, căci în subtextul, în filigranul lor subțire, poate fi descifrată drama. Luciditatea ră­­mîne marca scrisorilor maioresciene, expresie a unui spirit „cons­­truindu-se pe sine“, pandant al materiei din însemnările zilnice. Ade­vărata revelație a sinelui de veac o constituie însă vasta corespon­dență a lui Duiliu Zamfirescu, scriitorul cu maximă vocație episto­lară și cu cel mai acut simț al sociabilității și relațiilor. Avem de­­a face cu o corespondență „de tip flaubertian“, cu întinse ecouri în conștiința literară și estetică a vrem­ii. Firește că cercetarea ar fi putut urma căi pasionante și prin transgresarea limitei 1900, pe care Al. Săndulescu și-a impus-o deliberat. Schițînd un „destin al scri­sorii“ în spațiul contemporan, el avansează ideea că departe de a se stinge, cum se prezisese, gustul pentru relațiile epistolare cu­noaște în veacul nostru un neașteptat reviriment. Un imens material putea să sprijine de facto o atare aserțiune, vizînd în primul rînd vasta acțiune epistolară a lui N. Iorga, G. Ibrăileanu, Dobrogeanu- Gherea, Eugen Lovinescu — la care se adaugă scrisorile, de un interes estetic major, ale lui Liviu Rebreanu, Hortensia Papadat- Bengescu, Tudor Arghezi, Camil Petrescu, Lucian Blaga, Ion Barbu, Paul Zarifopol, Mateiu I. Caragiale ș.a. O antologie măcar din acești epistolieri pasionați s-ar adăugi la selecția — făcută cu bun gust și finețe — autorilor din veacul trecut, Al. Săndulescu o pregătește fără îndoială. Ea va contribui la întregirea unui tulburător portret moral, psihologic și artistic, al literaturii noastre, în ansamblul ei. Intenția criticului nu era, deocamdată, de a epuiza o cercetare ce nu poate fi, în stadiul actual, decît parțială, fiindcă lipsa cataloa­gelor de arhive, dezordinea ce domnește încă în diferite ronduri, risipirea corespondențelor, multe aflate încă în posesia unor parti­culari abuzivi sau sub cheia unor herezi pe blazonul cărora scrie „auri sacra fames“, paralizează orice întreprindere individuală, Jalo­­nînd un drum, indicînd o cale posibilă a cercetării, Literatura epis­tolară a lui Al. Săndulescu înscrie o contribuție valoroasă, prima în acest domeniu, pe care el însuși sau un colectiv care să coalizeze eforturile le va putea continua în direcția stabilirii definitive și complete a unui interesant capitol de istorie literară. Recentele „cor­pusuri“ de corespondență, intrate în atenția editurilor noastre, sunt de bun augur pentru scopul final. Colecția scrisorilor către G. Ibrăi­leanu sau N. Iorga, masivele tomuri ale corespondenței lui Hel­iade Rădulescu, Dobrogeanu-Gherea, Papiu-Ilarian, cataloagele privind scrisorile lui Alecsandri, Delavrancea, N. Iorga, masivul „epistolier“ al lui G. Bariț și Titu Maiorescu (aflate în pregătire), importantele selecții publicate în ultimii ani de revista „Manuscriptum“ arată existența unei preocupări care se cere încă sistematizată, ierarhizată, pusă sub girul unei acțiuni unitare. Inițiativele izolate, oricât de va­loroase, nu pot suplini absența unui proiect de ansamblu, de adunare, catalogare și editare a documentelor literaturii noastre, între care corespondența scriitorilor ocupă un loc foarte important. In condi­țiile unei dispersări haotice și a unei indiferențe pentru soarta do­cumentelor, orice efort individual de a pune ordine și a încerca o sinteză impune respectul nostru. Dar, dincolo de acesta, o inițiativă pe plan național ar trebui să se rostească. Este poate momentul să se discute despre necesitatea unei „Arhive naționale a literaturii române“, așa cum există o arhivă națională a filmului, bine orga­nizată și centralizată. Și poate că manuscrisele și scrisorile lui Emi­nescu, Arghezi, Blaga și ale zecilor de alți creatori ne dor mai mult decît soarta peliculelor. Dar despre aceasta, într-un număr viitor. MIRCEA ZACIU

Next