Tribuna, 1974 (Anul 18, nr. 1-52)

1974-12-26 / nr. 52

TRIBUNA 9 • VALORIFICAREA MOȘTENIRII LITERARE • ACTUALITATEA MONOGRAFIEI • VALORIFICAREA MOȘTENIRII LITERARE • ACTUALITATEA Monografia și spiritele românești „renascentiste“ Studierea și înfățișarea unor spirite „renascentiste“ sau „enciclopedice“, cum au fost Dimitrie Cantemir, Sa­muil Micu, Gheorghe Șincai, Petru Maior, Ioan Budai- Deleanu, Bogdan Petriceicu Hasdeu — din secolele XVII—XIX — ori la personalități excepționale din vea­cul nostru ca Lucian Blaga sau George Călinescu, deși au prilejuit anumite realizări, fie sub forma de monografii propriu-zise (cum sunt cele consacrate de Dan Bădă­­rău lui Dimitrie Cantemir, de Papiu Ilarian și de Mir­­cea Tomuș lui Gheorghe Șincai sau, parțial, cea a Mă­riei Protase despre Petru Maior) sau de studii dezvă­luind aspecte și adîncimi insuficient cunoscute ale per­sonalității lor (P.P. Panaitescu ori Virgil Cândea — în cazul lui Dimitrie Cantemir, Dumitru Ghișe, Pompiliu Teodor — referitor la Samuil Micu, Gheorghe Șincai și Petru Maior, D. Popovici, Iosif Pervain, Luca Protopo­­pescu, Florea Fugariu, Ioana Petrescu etc. despre viața și opera lui Ioan Budai-Deleanu), sau în mari sinteze despre o întreagă epocă sau mișcare de idei, unde sunt puse în lumină, prin caracterizări succinte și la obiect, mai multe personalități de seamă (avem în vedere cu­noscute lucrări de referință privind secolul „luminilor“ la români, semnate de Nicolae Iorga, D. Popovici, D. Prodan, Lucian Blaga etc.), merită să fie rediscutate și completate în viziuni din ce în ce mai cuprinzătoare. Fără să minimalizăm, deci, ceea ce s-a întreprins și realizat pe acest tărîm dificil, credem, totuși, că mai este mult de făcut în această direcție, mai ales că une­le din scrierile anumitor spirite „renascentiste“ nu sînt încă accesibile publicului larg. De pildă, principala o­­peră istorică a lui Samuil Micu (Istoria, lucrurile și în­­tîmplările românilor...) nu poate fi consultată, deocam­dată, decît în manuscrisul cu litere cirilice din Biblioteca Filialei din Cluj-Napoca a Academiei (am aflat neoficial, zilele trecute, de la îngrijitorul unor ediții ale altor opere ale lui Samuil Micu, respectiv de la Pompiliu Teo­dor, că, în curînd, și această ultimă scriere a cărtura­rului iluminist va vedea lumina tiparului). Tot așa, scri­erile istorice ale lui Ioan Budai-Deleanu și scurtele sale însemnări despre Bucovina (apărute în traducerea lui G. Bogdan-Duică în Gazeta Bucovinei la începutul seco­lului nostru), așteaptă să fie tipărite într-o ediție cri­tică. Altfel spus, iată două spirite „renascentiste“ care trebuie încă să fie valorificate chiar și sub aspectul elementar, al tipăririi tuturor operelor lor. Nu e de mi­rare că și sub aspect monografic acești remarcabili cărturari progresiști au fost cei mai vitregiți. Este adevărat că și despre ei s-au scris multe articole, studii, eseuri, unele temeinice și valoroase. Aminteam contribuții mai vechi și mai noi, la care aș adăuga teza de doctorat a lui Pompiliu Teodor despre „istoricul“ Samuil Micu (așteptată și ea să apară în curînd) sau de textele inedite publicate de Iosif Pervain din Ioan Budai-Deleanu ori de ediția critică a Țiganiadei, reali­zată de F. Fugariu. Cum scrierile celor doi învățați n-au fost totuși integral tipărite, problema unor ediții cri­tice complete nu este încă actuală. Acest fapt nu-i îm­piedică și nu i-a împiedicat pe unii cercetători să for­muleze aprecieri de ansamblu, ba chiar „definitive“ des­pre gîndirea celor doi cărturari. Unele date și concluzii — eronate în fond — sînt transmise cu o tenacitate demnă de o cauză mai bună. Atît în cazul lui Samuil Micu, cît și în cel al lui Ioan Budai-Deleanu ne întîl­­nim, nu o dată, cu informații și aprecieri false, fără un temei real în opera lor concretă. Astfel, Samuil Micu nu este încă prețuit cu adevărat ca scriitor, pentru contribuția sa istorică la dezvoltarea limbii noastre literare, deși, pe lîngă cele două para­grafe de istorie literară din Scurtă cunoștință a istorii românilor, a fragmentului despre ermeneutică din Lo­­ghica de la Buda (apărută în 1799), a traducerilor sale din Marmontel, Luchian din Samosata și Esop (aproape necunoscute în mod direct), el este și tălmăcitorul Bi­bliei de la Blaj (tradusă din „elinie“ — după cum pre­cizează Micu însuși), care a cunoscut o largă răspîndire, timp de decenii întregi, atît la „uniți“, cît și la „ne­uniți“. Și, cînd stăruim asupra acestui fapt din urmă, ne gîndim tocmai la adevărata contribuție a lui Sa­muil Micu la dezvoltarea limbii noastre literare. Toc­mai Biblia — și-n special părțile ei așa-zicînd laice, Cîntarea Cîntărilor și Eclesiastul — ne dovedește că au­torul Scurtei cunoștințe a istorii românilor este, alături de Ioan Budai-Deleanu, un scriitor de autentic talent artistic. Frumusețea, simplitatea, vigoarea frazei, pros­pețimea și culoarea imaginilor ne pun în fața unor pa­gini de înaltă valoarea literară, superioare, în unele privin­țe, chiar unor tălmăciri din secolul nostru. Deși despre tra­ducerile sale filosofice s-a scris, uneori pertinent, la obiect, persistă și în această privință încă destule erori de infor­mație și aprecieri, pentru că nu s-au publicat studii adecvate despre originalul latin (locul și rolul acestuia în contextul culturii în care a apărut și în cel al Tran­silvaniei epocii), dar nici despre adevăratul aport al lui Micu, întemeiat pe o confruntare, completă și multila­terală, a traducerii cu originalul. Frazele generale sau aproximările grăbite sau, în unele cazuri, direct opuse realității — pro sau contra — nu sunt în măsură să ne completeze imaginea despre Micu în acest domeniu. Intr-un cadru modest, mă ocup de multă vreme de Școala ardeleană, îndeosebi de aspectul ideologic al ei. Am avut deseori prilejul să constat asemenea aprecieri și informații eronate, pe care mă voi strădui să le în­drept, după putință. Ceea ce mi-a dovedit însă, înainte de toate, această cercetare îndelungată este constatarea că Samuil Micu nu poate fi fărîmițat, că istoricul, ling­vistul, scriitorul și întemeietorul de literatură filoso­fică alcătuiesc o personalitate valoroasă, care merită să fie studiată și cunoscută în toată complexitatea ei, cu meritele sale adevărate, ca și cu limitele inerente lui, păturii sociale din care făcea parte și epocii în care și-a desfășurat activitatea. Fără îndoială, sunt necesare și uti­le studiile despre fiecare aspect al activității sale, toc­mai pentru înlăturarea aprecierilor eronate, existente. Ele sînt, însă, totodată pietre pentru monumentul ce se așteaptă împlinit: o monografie adevărată despre adevă­ratul Samuil Micu, blîndul, tenacele și entuziastul căr­turar iluminist Samuil Klein de Sud, nepot al temera­rului deschizător de drumuri pe tărîmul revendicărilor naționale ale românilor din Transilvania, al neînfrica­tului și generosului luptător care și-a plătit crezul cu mizeria și moartea în exil, loan Inochentie Micu. Cu particularități și diferențe specifice, lucruri aproa­pe asemănătoare se pot spune și în privința lui Ioan Budai-Deleanu, despre care nu există încă o monogra­fie adevărată și cuprinzătoare. Este adevărat că în ca­zul marelui poet din Cigmău, opera literară este mai cunoscută și mai bine studiată decît în cazul contri­buției de literat a lui Samuil Micu. Aproape toate stu­diile amintite în legătură cu Ioan Budai-Deleanu, cu excepția contribuțiilor privind biografia sa, datorate Lu­ciei Protopopescu, a editărilor unor scrieri inedite ale cărturarului iluminist de către Iosif Pervian și alți cer­cetători, au ca obiectiv opera literară a acestuia, ceea ce nu a înlăturat și nici neajunsul de a se putea înche­ga o imagine unitară și complexă a personalității sale. Cum spuneam, scrierile sale istorice sunt încă inaccesi­bile publicului larg. Dar, uneori, chiar și aspectul social­­politic al operei literare a marelui cărturar iluminist nu este studiat și valorificat pe text, în profunzimea și acuitatea sa politică și filosofică. Unii cercetători par să-i facă anumite concesii lui Ioan Budai-Deleanu, cînd îl „apropie“ de gînditorii francezi înaintați din epoca „lu­minilor“, deși opera cărturarului român depășește ilu­minismul secolului al XVIII-lea — în planul gîndirii social-politice —, chiar sub forma cea mai avansată din Europa secolului al XVIII-lea. Sincronic cu revolu­ția burghezo-democratică din Franța și cu începuturile luptei naționale din răsăritul Europei, el cere „neamului său ovilit“ să lupte pentru libertate (a se vedea Cîntecul VII din Țiganiada, citit și comentat adesea destul de superficial), unind, în acest scop, „mintea“ (rațiunea) cu „puterea“ (cu folosirea forței, aceasta din urmă fiind singura cale de a rupe „lanțul robiei“ sociale și națio­nale), concepție străină iluminiștilor din secolul XVIII-lea, din care prevestește nemijlocit pe democrații revoluționari de la 1848 — Nicolae Bălcescu și Avram Iancu. Merită, prin urmare, să reexaminăm mereu cum și ce cunoaștem din acest mare creator „renascentist" al culturii noastre, și de asemenea să-l prețuim cum se cuvine pe mai bătrînul dar neobositul traducărtor al Bi­bliei ca și al cărților de filosofie laică, iluministă, adesea într-un spirit mai înaintat decît originalul latin. Nu-i putem judeca din „vale“ și încă „pe timp de ceață“. Trebuie să urcăm „piscurile“, acolo de unde înțelegem frumusețea lor adevărată, ca și locul lor pe traseul de lumină al istoriei ideilor înaintate. Capcanele genului ION LUNGU In critica noastră literară actuală există față de mono­grafie două atitudini, total opuse: unii care îi neagă în principiu eficacitatea și chiar necesitatea, preferind în locul monografiei studiile tematice, eseurile — proble­mă sau critica literară la zi și alții care reclamă pentru monografie primatul studiilor de sinteză, atîta vreme cît foarte mulți dintre scriitorii noștri nu se bucură încă de o tratare exhaustivă, care să le lumineze opera din toate unghiurile și sub toate aspectele. Cei dintîi sînt în special așa-zișii critici literari specializați, cronicari și foiletoniști, care invocă în sprijinul părerii lor argumen­tul invocat de altfel și de Călinescu, conform că­ruia nu se poate face critică fără vocație, fără talent (căci „Viața lui Eminescu, scria magistrul, nu trebuie compilată, ci creată. Pentru aceasta trebuie talent“), mo­nografia fiind în consecință, în concepția lor, un gen de­suet, dacă nu pedestru, în orice caz degradat, demn cel mult de arhiviști ratați și înguști, de amatori de nou­tăți documentare și informaționale, cu alte cuvinte, ei văd în monografie o poartă spre mediocritate și ratare critică, o fundătură critică fără viitor. Ceilalți, — și vo­cile par a veni mai ales din rîndul istoricilor literari de carieră, a editorilor și universitarilor, a celor care practică studiul literar doct și argumentat, — pledează pen­tru monografie ca pentru un gen absolut necesar, util într-o epocă de consolidare literară, cînd trebuie să batem mai întîi cîmpul literar în lung și în lat, să lucrăm așa-zicînd cartografia și stratigrafia amănun­țită a terenului, înainte de a purcede la forările de a­­dîncime, la explorările de rigoare și depreciind în a­­ceeași măsură belferismul spumos și „asociaționist“, supt din degete, fără izvoare și documentație viguroasă, bă­­tînd cîmpii „după ureche“ și, mai ales, după ultima teorie la modă lansată în apus sau în cine știe ce cen­tru de „recherches expérimentales“ al lumii. Cei dintîi se plîng tot mai mult de invazia de literatură „docu­mentară“, de evazionism istoric, cerînd revenirea la li­teratură și la problemele ei actuale, stringente,­­deși, în mod paradoxal o „masă rotundă“ de critici, care în practică desființează cu ușurință orice încercare de a oferi instrumente de lucru, respingîndu-le cu superiori­tate își declară în unanimitate acordul pentru necesita­tea lor imperioasă!), cei din urmă se plîng de tra­tamentul excesiv de brutal, aplicat lor din partea cri­ticii foiletoniste, de dispreț aprioric pentru orice formu­lă de sinteză, de inaderență de opinii etc. Realitatea se află undeva la mijloc. Atît criticul cît și istoricul literar nu poate exista în „stare pură“, rupt unul de celălalt, și lucrînd fiecare pe domeniul său de activitate cu uneltele pe care le-a dat natura, mai tra­diționale sau mai moderne. Un critic care nu este în a­­celași timp și un bun istoric literar va avea din capul locului un destin mediocru, de sufleur, care ține cel mult două sezoane, la fel ca istoricul literar care nu cunoaște altă partitură regizorală decît cea învățată acasă și care va fi în mod fatal un actor modest, de recuzită romantică, uzat înainte de a-și spune replica, cel mult un arhivar corect. Să nu uităm însă că fie­care breaslă își are veleitarii săi și așa cum opiniile critice debitate cu o anumită viteză pe m2 încep să devi­nă stereotipe, cele de azi semănînd tot mai mult cu cele de ieri, așa nici monografiștii de ocazie, care nu prac­tică critica literară curentă, nu pot decît să-și sugru­me subiectul. Cine se poate inculpa sau disculpa că au apărut monografii ca: Victor Ion Popa de Ștefan Cristea, G. Călinescu de Viorel Alecu, Camil Petrescu de Aurel Petrescu sau G. Călinescu de Ion Bălu? A­­ceasta înseamnă că istoricii literari au dispărut și că monografia s-a perimat? Dar cînd au apărut lucrări de tipul Mihai Ralea sau vocația eseului de Petre Anghel, „cărțile și ideile“ lui Virgil Cuțitaru de la Iași, atitudi­nile critice ale lui Ion Maxim de la Timișoara, recenzi­­oarele și cronichetele fără­ har ale cutăruia sau cutăru­­ia? E bine să nu fugim de adevăr și să privim realitatea drept în față. Există critici de talent, cum există istorici literari de talent și există și critici literari fără de voca­ție, cum există pretinși critici și istorici literari, intruși și veleitari, pentru defectele cărora nu trebuie condam­nat nici genul pe care îl practică, nici breasla din care face parte. N. Manolescu, singurul dintre critici care refuză sistematic să-și facă volum de cronici, ne-a ofe­rit o „monografie“ Maiorescu, aș zice de mare subtilita­te, la fel cum Florin Mihăilescu a făcut-o cu Lovinescu, dovedind că-și poate depăși condiția de critic cronicar și că poate contribui la dezvoltarea și revitalizarea genu­lui monografic. In schimb, monografiști de profesie ca Ion Bălu, Viorel Alecu, Ion Roman, etc. etc. Datează sis­tematic, cărțile lor dovedind locul geometric al șa­bloanelor și clișeelor vulgarizatoare cu privire la „mo­nografie“. Căci ceea ce ne propun ei spre dezbatere nu depășește un anumit statut improvizator, rod al unei incapacități organice de percepție critică, a unei inaptitudini endemice. Și e ciudat cum G. Călinescu, care a oferit literaturii române cele mai eclatante dovezi cu privire la „tehnica criticii și a istoriei literare“, dîn­­du-ne cele mai bune monografii pe care le avem pînă la ora actuală, este în permanență vitregit de soartă, spu­­nîndu-se în legătură cu el cele mai mari banalități cu putință. Dar cum să-l rezolvi pe G. Călinescu înlocuind comentariul avizat, ideile-forță directoare, în jurul că­rora să se cristalizeze imaginea eternă și exactă a cri­ticului, prin rezumatul tern și inexpresiv al operelor, prin trecerea în revistă, sub formă de inventar, a mate­rialului brut, neexplicat sub raport ideatic, cum o face Ion Bălu? O biografie modestă, dar exactă a scriito­rului sau o bibliografie a operei ar fi fost oricum mai de acceptat. Iar demersul critic, pe care-l întreprinde altfel cu bună intenție, deși nu-1 slujește, prin lipsă de mijloace adecvate, se transformă la Viorel Alecu în ex­curs pompieristic: cutare nuvelă a lui Călinescu, despre „satira năravurilor care formau arsenalul politic al bur­gheziei și moșierimii, are ca punct de plecare opera lui Caragiale și Anton Bacalbașa“, „studiul clinic al de­­menției apropie Enigma Otiliei de materialismul lui Zola și alte scrieri în care sunt prezentate cazuri de psi­hologie patologică (însemnările unui nebun de Gogol în literatura rusă, Ciuleandra de Liviu Rebreanu Simfonia fantastică de Cezar Petrescu, în literatura ro­și­mână“, iar „prezentarea preocupărilor lui Felix pentru studiul medicinii amintește de Muntele vrăjit a lui Thomas Mann“). O foarte neplăcută impresie de lectură fac formulările de tipul următor comunicate cu aerul de certă descoperire: „Ludovic al XIX-lea, piesă în cinci acte, pune față în față feudalismul și eroismul dus pînă la sacrificiu al muncitorilor țării noastre socialis­te“, „Pictura chineză este decorativă, reflectînd peisajul caracteristic al țării cu munți abrupți și lacuri întinse“, „Limba impenetrabilă a acestui popor [chinez n.n.] are semne care sunt de fapt simboluri, gravuri simplificate fără legătură cu graiul“, „Romanul (Cartea nunții) are elemente de facilitate. Capitole întregi stau sub semnul distracției juvenile“, „Gîndită și elaborată în timpul dic­taturii fasciste și a războiului, scrierea este expresia concepției iluministe a monarhului desăvîrșit nu a ce­lei democratice, care în același timp își deschidea un drum durabil“ etc. Ce putem deci conchide în urma a­­cestor glume, cu aerul de considerații serioase decît să reluăm o frază de început a comentatorului: „Informația a continuat totuși să rămînă lacunară. Biografia [sau mo­nografia­] celui mai mare istoric literar contemporan, fiind, pînă astăzi, practic necunoscută“. MIRCEA POPA PETRU MALUȚAN Insurecție

Next