Tribuna, 1976 (Anul 20, nr. 1-53)

1976-11-11 / nr. 46

TRIBUNA 7 Ultimul interviu al lui Victor Eftimiu 0 Sub zodia marilor ardeleni 0 Un sentimental de care se temea multă lume: Ilarie Chendi 0 E curioasă atracția pe ca­re a exercitat-o Ardealul asupra macedo­nenilor 0 Toți ardelenii pe care i-am cu­noscut erau tăcuți 0 Goga făcea o excep­ție 0 Ioan Gorun a fost un mare scriitor . Goga a făcut o carieră politică... dar mai bine n-ar fi făcut-o . Eminescu era un om foarte mindru, un om demn, leal, un bun camarad, un suflet de aur... era Eminescu . Dacă vreai să-l superi pe Ca­­ragiale, să-i fi pus un toc în față, o căli­mară și o hîrtie albă. 0 Afișele anunțau: „In folosul unui scriitor sărac și bolnav“ . La conferința lui Alecsandri s-a adunat fantastica sumă de 2.000 de lei . Unde era Caragiale nimeni nu mai îndrăznea să vorbească . Beethoven s-a născut din ciocnirea a două planete . O singură nu­velă a lui Caragiale cu­ Craii de curte veche. II — Să ne întoarcem puțin la debutul dumneavoastră literar. După cine ne-ați povestit, începuturile dumneavoastră lite­rare se situează în zodia marilor noștri ardeleni, care au trecut munții. Este în­­tîmplător acest fapt? Și a continuat și mai tirziu colaborarea cu ardelenii? — Am fost întotdeauna iubitor al Ar­dealului. De câte ori am avut ocazia am venit aici. Multă lume mă credea arde­lean de origine, prin colaborarea mea la foile ardelene. Eu n-am pierdut contactul niciodată cu ardelenii. Prietenii mei cei mai buni au fost Ilarie Chendi, care m-a protejat, care mi-a înlesnit intrarea în li­teratură pe poarta cea mare, și Octavian Goga, cu care am fost prieteni foarte bu­ni. Am fost cu el la Sibiu, am stat un an. Am redactat Țara noastră. Am cu­noscut toate luptele lor, le-am împărtășit, am crezut, am vibrat cu ei totdeauna. Cînd a fost pentru război, eram de par­tea celor care susțineau intrarea alături de aliați. Am fost totdeauna un fidel ar­delean, și nu e an în care să nu mă duc de cîteva ori în Ardeal. In special am Îndrăgit Sibiul, unde mă duc cu emoție extraordinară. Este orașul care-mi place tot mai mult din țară, și mă duc la Si­biu cu mare bucurie totdeauna, îmi re­găsesc tinerețea. Pe urmă, cadrul acesta medieval al Sibiului, și pe urmă al Bra­șovului și al Sighișoarei. Pentru mine... Îmi dă niște emoții extraordinare. Mă fa­ce să vibrez întotdeauna. Caut fiecare o­­cazie. Clujul... M-am atașat de Cluj. Am fost aproape un an director aici, la tea­tru. Și la Opera din Cluj am fost director. Am avut atîtea relații... Și acuma vin cu mare plăcere. Străzile sînt aceleași, pei­sajele aceleași, de o mare noblețe, dar, vai, nu mai găsesc oamenii de altădată! Nu mai cunosc absolut pe nimeni dintre cei de odinioară. Generațiile au trecut, oamenii vechi au murit... și eu sînt sin­gur. .. și rămîn singur. Dar totuși, cu prieteni noi, cu ziariști, cu confrați, cu care vibrez la unison, apreciez foarte mult presa din Ardeal. Apreciez această Tri­bună augustă, al cărei director prim a fost prietenul meu de mai tîrziu, marele Ion Slavici. Această gazetă, unde a venit și Coșbuc și a scris, sub influența lui Sla­vici, a scris o limbă foarte frumoasă ro­mânească. Cu Chendi am fost prieten pî­­nă a murit. N-am să-l uit niciodată. Lui Chendi, lui Ilarie Chendi i-am fost recu­noscător pentru că m-a lansat în literatu­ră și lui Pompiliu Eliade i-am fost re­cunoscător pentru că el mi-a deschis por­țile Teatrului Național și m-a făcut ca la 21 de ani să am un succes pe care alții abia la sfîrșitul vieții îl întîmpină. — începuseți să ne vorbiți despre ar­deleni, despre Cherdi... — Ilarie Chendi era un om sentimental. Ăsta-i cuvîntul care i se potrivește. A­­cest om, de care se temea multă lume, era un critic acerb, caustic, avea un stil vioi, avea ceva latin, ceva... cum se zi­cea pe vremuri... de regățean. Era foarte vioi, era spiritual, avea replica promptă, iubea Bucureștiul foarte mult, îi plăceau hanurile de pe la marginea Bucureștilor. Mă duceam foarte des cu el, îi plăcea tot peisajul bucureștean. Se „regățenise“. De­altfel, s-a și însurat acolo, a avut copii. A avut o viață familială foarte frumoasă, foarte patriarhală, ardelenească. A murit prea devreme... A murit în același timp cu Ștefan Octavian Iosif, bunul său prie­ten, aceeași boală i-a secerat pe amîndoi. S-au iubit foarte mult acești­ oameni. — Povestiți-ne despre emoțiile zilei în care ați auzit despre moartea lui Ilarie Chendi. Cum v-a parvenit vestea? Unde erați, unde v-ați aflat, cu cine ați discu­tat? — ...N-aș putea să vă spun precis. A fost o epocă neagră, o epocă foarte tristă. Și el dădea semne că era bolnav, dădea semne înadins. Dar eu nu aș putea să-mi aduc aminte cu plăcere aceste lucruri. Eu mi-aduc aminte cu plăcere despre Chendi, de Chendi cel vioi, de trubadur... Avea un suflet de trubadur. Era mult mai poet decît noi cei tineri, care eram poeți. El avea un suflet mult mai vibrant și mai cald decît al nostru. El, criticul, omul sever, omul care era implacabil pentru mediocrități, acest om era cald cu prie­tenii lui, era un suflet vibrant... Era un om rar. E o amintire... cea mai frumoa­să pe care o mai păstrez despre el și des­pre Octavian Goga care, tot așa, era ve­sel, era vioi. Octavian Goga nu era ca alți ardeleni pe care i-am cunoscut, cum a fost Slavici, care era tăcut de felul lui. Agâr­­biceanu tot așa, era tăcut. Erau oameni care se mulțumeau cu greutatea operei lor. Nu puneau în viață și talentul lor, nu-i puneau în viață. Ei puneau în viața lor numai scrisul lor talentat. Așa a fost Zaharia Bârsan... a fost tăcut. Ștefan O. Iosif, tăcut, George Coșbuc, tăcut. N-aveau spirit scînteietor. Lucian Blaga, pe care l-am cunoscut, era, tot așa, un om tăcut, om concentrat, un om interiorizat. Ca toți ardelenii pe care i-am cunoscut. — Lui Ilarie Chendi i s-a reproșat că și-a pus vigoarea de spadasin literar în slujba unui stil ardelenesc, puțin înve­chit, și că a susținut în fața istoriei lite­rare scriitori minori cum ar fi de exem­plu loan Gorun. — ... Pardon, pardon, dar loan Gorun n-a fost deloc un om mediocru. A fost un prozator admirabil. A fost un mare scriitor loan Gorun. Este o nedreptate ce i se face. El a ținut la loan Gorun foarte mult și era un om inteligent, un gazetar strălu­cit, era și gazetar, era și prozator. Are un volum care ar trebui... eu am cerut să reapară. Lume necăjită. Un volum de proză foarte frumoasă. Este o greșeală să se considere că Ioan Gorun a fost un om mediocru. — Amintiți-vă despre călătoriile cu Goga în Ardeal. — Cu Goga umblam mult. Am umblat mult. Am fost și la Paris cu el. Am fost și la Budapesta cu el. Eu am stat foarte legat de Goga. Am stat la Sibiu în epoca cea mai frumoasă a vieții mele, în epoca de romantism, de tinerețe, cînd mă for­mam. Eu eram cu vreo zece ani mai tînăr decît Goga, însă ședeam cu el și ne înțe­legeam foarte bine. Rîdeam colosal de mult cu Goga. Eram amîndoi fără griji. Mi-aduc aminte de un Goga trist, un om care, după ce a început să facă politică și-a dat de greutățile politicianismului, era melancolic, era trist. Nu era Goga cel de la Sibiu, Goga al meu, cu care rîdeam, cîntam. Cînta frumos și el, îi plăcea să cînte, îi plăcea să stea la un pahar de vin. Foarte boem, foarte vesel. Am amintirea unui Goga vesel, glumeț, spiritual. Pe ur­mă a devenit un om politic, cu grijile partidului, grijile politicii. A făcut o ca­rieră politică... dar mai bine n-ar fi fă­cut-o pentru că de aici i s-a tras moartea. Goga ar mai fi trăit și ar fi dat lucruri foarte frumoase în literatură, pentru că a avut mare talent de prozator, de ziarist strălucit, orator admirabil, autor drama­tic. Dacă s-ar fi consacrat literaturii, el ca și Eminescu, ar fi făcut lucruri foarte frumoase în toate domeniile literare. Mie mi-a părut rău cînd îl vedeam că se des­prinde de noi și că alunecă spre tărî­­mul primejdios al politicianismului. Nu­mai că îl pierduserăm, nu-l mai aveam demult în mijlocul nostru. — în ce an s-a întîmplat această tre­cere? După război? — După război. El a avut o situație politică foarte frumoasă, pentru că era „cîntărețul pătimirii noastre“, pentru că era solidar cu cei obidiți. El a avut la început o politică foarte frumoasă, națio­nală. Mi-aduc aminte ... am scrisori de la el. Am o scrisoare de la Cluj, în care-mi scrie că a fost achitat de jurații de la Cluj pentru un proces. Am o corespon­dență foarte interesantă cu Goga. — Care erau cărțile și scriitorii dum­neavoastră preferați in perioada prieteniei cu Goga? — Eu prin Goga am început să cunosc literatura maghiară. Știu că-mi traducea el pe Mikszáth, Madách, Petőfi. S-a tradus foarte frumos. Iar ca scriitori mari erau atuncea Coșbuc, era Delavrancea, era Eminescu, bineînțeles, pe care el l-a cul­tivat foarte mult, el a fost un mare devo­tat, un mare eminescian, a scris foarte frumos. Chiar Chendi avea un scris admi­rabil românesc... clar... și n-avea nimic ardelean. Era un tip de latin, de scriitor latin. Boem, bucureștean. Era foarte bun, îl iubea pe Goga foarte mult, ca pe un frate. A fost o mare dragoste, o mare prietenie între Goga și Chendi. — Care este cel mai vechi scriitor al nostru pe care l-ați cunoscut în persoană? Caragiale? — Nu. Am cunoscut și mai vechi. Eu am avut norocul să intru în literatură foarte tînăr. Scriitorii în vîrstă m-au pri­mit ca pe un coleg mai tînăr, mi-au dat importanța cuvenită. Nu m-au tratat ca pe un băiat de 20 de ani. Avusesem succes cu poeziile, avusesem suc­ces de public. în Ardeal, am avut succes cu înșir’te mărgărite. Și atuncea ei îmi dădeau toată importanța cuvenită și i-am cunoscut, s-au purtat foarte fru­mos. Eu, ca să vă spun despre scriitorii cei mai bătrîni pe care i-am cunoscut... a fost un revoluționar de la ’48., Petre Grâdișteanu, care era cu Liga națională. — Juristul? — Nu, Petre Grâdișteanu ăsta a fost altul, scriitorul. Am cunoscut pe urmă pe Iacob Negruzzi, care a fost stîlpul tineri­­mei,­ alături de cumnatul său, Titu Maio­­rescu. L-am cunoscut pe Titu Maiorescu. L-am cunoscut pe prietenul lui Eminescu, pe Ion Slavici. Am cunoscut pe prietenul lui Eminescu, Vlahuță, mai tînăr decît Eminescu, care i-a purtat o admirație și o afecțiune extraordinară. Mi-aduc aminte: îmi povesteau toți care l-au cunoscut pe Eminescu — și de aia îmi pare rău că nu l-am cunoscut, pentru că a murit prea tî­năr, — dar Eminescu era un om foarte mîndru, un om demn, leal, un bun cama­rad, un suflet de aur, era într-adevăr o figură foarte frumoasă... era Eminescu. El a lucrat împreună cu Slavici și cu Ca­ragiale la ziarul Timpul. Caragiale avea oroarea hîrtiei albe, nu putea să sufere hîrtia albă și creionul. Dacă vroiai să-l superi pe Caragiale, să-i fi pus un toc în față, o călimară și o hîrtie albă. Nu vrea... La Timpul, cînd avea cîte un articol greu de scris, îi spunea lui Eminescu: „Scrie-i tu, Mihalache, că te pricepi mai bine“. Și bietul Eminescu, băiat bun, se executa. Așa că multe articole semnate de Cara­giale, sînt datorate lui Eminescu, așa că e in­teresantă o reluare, o confruntare, așa ... îmi povestea ... Vlahuță cum s-au dus ei odată invitați la Maiorescu, ca să ci­tească Vasile Alecsandri Despot Vodă, ul­tima lui piesă de teatru. C­­ă emoție, cu­ respect îl înconjura pe Vasile Alecsandri! Oriunde intra, intra ca un suveran. Așa de mare popularitate avea, pe drept cuvînt, pentru că e un om care a făcut foarte multe pentru țara aceasta. A fost un mare patriot! Și spunea Vlahuță: „Eram îm­preună, emoționat, cu Eminescu; eram doi scriitori tineri, doi poeți, și în fața noastră ședea patriarhul literaturii românești, A­­lecsandri cu părul alb, cărunt. Și, a citit, într-o atmosferă de reculegere, într-o at­mosferă de atenție generală, de emoție. O zi pe care nu am uitat-o. Deseori mi-a vorbit Eminescu despre întîlnirea aceasta cu Vasile Alecsandri. Vasile Alecsandri a mai fost o dată cu Eminescu, a mai vor­bit odată pentru el. Era Eminescu la Vie­­na, bolnav, în sanatoriu. Și atuncea ei s-au gîndit... Titu Maiorescu... să i se facă un ajutor. Și s-au rugat, și Vasile Alecsan­dri a primit cu toată dragostea să citeas­că la Ateneu Fîntîna Blanduziei, pentru Eminescu. Afișele anunțau: „în folosul unui scriitor sărac și bolnav“. Și au adu­nat — a avut succes această conferință a bătrînului Alecsandri! — au adunat ei 2.000 de lei, o sumă fantastică pe vremea aceea. Da, era o sumă foarte mare! Și au trimis-o la Viena, Eminescu a respins-o. Era foarte demn, a răspuns că el nu vrea pomana nimănui. Și atunci Maiorescu i-a scris o scrisoare: „Iubite domnule Emines­cu, te rog să ne ierți de gestul pe care l-am făcut noi, dar ne-am gîndit că și dumneata ai fi făcut același lucru, dacă vreunul dintre noi ar fi fost în situația dumnitale. Așa că te rog să primești acești bani, care sunt trimiși cu toată dragostea de colegi“. Și atunci a fost emoționat E­­minescu și a primit banii. — Cum sună prima strofă din oda în­chinată de dumneavoastră lui Vasile Alec­sandri? — Mărire, slavă ție, o, rege al poeziei­­ Ovidiu, Despot Vodă, Fîntîna Blanduziei Cu flăcări al tău nume prin veacuri îl vor fcri / Mărire, slavă ție, Vasile Alecsandri. / / — Și acum o strofă din oda închinată lui Eminescu. Aș prefera s-o spun pe toată, că e scur­tă, nu? — O avem înregistrată... Dar, vă rog... — ... Da, da. „Și floarea teiului e-n tei / Furtunile se potoliră / Mai freamătă măiastră liră / Mai cîntă Eminescu-n noi. / / Prelung ne-ajung și ne străpung / Frin­­turi de simfonie gravă / Ca din adîncuri de dumbravă / Ecoul­­ cornului prelung.// A fost odată ca-n povești / Un trubadur cu fruntea clară / Din î­ălțimea selenară/ Mihai, de unde ne privești? — Probabil că de Caragiale vă leagă amintiri mai terestre? — Caragiale era cu totul alt gen. M-am bucurat că l-am cunoscut, că era o fi­gură excepțională. Era un om de o vervă extraordinară, ironic, sentimental cîteo­­dată, tumultos întotdeauna. Unde era Ca­ragiale nu mai ascultai pe nimeni, pentru că nimeni nu îndrăznea să vorbească. Avea așa de mare farmec Caragiale, și știa atît de multe lucruri, le spunea cu atîta patos, încît nu mai vorbea nimeni cînd vorbea el. Eu mi-aduc aminte că l-am cunoscut pe Caragiale către sfîrșitul vieții lui. Ne-am întîlnit în fața palatului și mi-a spus: „Tu ești Eftimiu, mă? Țara are doi scriitori, pe mine și pe tine“. Eu m-am uitat în spate, să văd cui se adre­sa. Și fiindcă nu am văzut pe nimeni la spate, am luat-o asupra mea această lau­dă. Și cînd m-am despărțit de Caragiale, m-am dus la cafeneaua Imperial, care era alături de Palat. Și acolo l-am întîlnit pe Goga și i-am spus: „Uite, Tain ce mi-a spus Caragiale, mi-a spus nenea­lan­cu că țara asta are doi scriitori, pe el și pe mine“. Dar Goga zice: „Păi și mie tot așa mi-a spus“. La serbările de la Blaj, în 1911, cînd a zburat Vlaicu peste Cîm­­pia Libertății, erau mii și mii de țărani în straie albe, veniți din toate colțurile Ardealului, și erau scriitori din Vechiul regat, care veniseră și ei. Și la un moment dat, Ion Scurtu, un critic­ ardelean de o­­rigine, zice: „Să-mi dați voie să ridic pă­­harul meu în sănătatea marilor noștri u­­moriști, Ion Caragiale și Gheorghe Ranet­­ti“. Lui Caragiale nu-i plăcea să-l faci umorist. A bătut cu pumnul în masă. Zi­ce: „Eu nu sunt umorist, eu sunt un profund sentimental!“ Și în noaptea aceea mi-am dat seama cît adevăr erau în cuvintele lui Caragiale. Eram în grădina lui Ale­xandru Ciura, un prozator ardelean, foarte talentat și el. Și ne-a dat și el o masă, după masa oficială, și acolo, Caragiale stătea în cămașă și vorbea. Bea și vorbea. Avea o vervă extraordinară. Spunea, zice: „Auziți voi cîinele ăsta lătrînd. Cîinele este cel dintîi prieten al omului. El îl în­soțea la vî­ltoare în pădure, în peșteri, în scorburi, se lupta cu fiarele, fiarele îl doboreau uneori, alteori doborea el fia­ra. Și după ce omul și-a făcut un cămin, abia atunci a venit la casa lui femeia și pisica“. Și ne vorbea despre Beethoven, pentru care avea o mare admirație. Spu­nea cum s-au întîlnit două planete, s-au ciocnit și din scăpărarea lor a ieșit geniul lui Beethoven. Foarte frumoase lucruri! Erau puținele dăți cînd am avut prilejul să-l cunosc pe Caragiale. L-am văzut ce om plin de vervă era... — Spre deosebire de fiul său... — Mateiu era crispat, și era pretențios. Mateiu Caragiale nu era făcut cu nevasta cu care a făcut pe față și pe Luchi. — Da, se cunoaște... — Se cunoaște, da?! — Da. — Cum s-a însurat el?... — Asta nu se mai cunoaște. — El era director la Teatrul Național și într-o zi venise Sarah Bernard și dădea reprezentație la Teatrul Național. Și el­ s-a dus la casă. S-a pus și el la coadă, să vadă cum merge vînzarea. Și la casă a văzut o fată cu ochii de lacrimi, o fată frumoasă, care i-a spus că n-a găsit bilete ieftine, că s-au terminat toate biletele ief­tine. Și atunci el a spus: „Domnișoară, eu sunt Caragiale, sunt directorul acestui tea­tru. Dumneata să vii în loja direcției, să urmărești acolo pe Sarah Bernard, că nu, trebuie o fată frumoasă ca dumneata să sufere“. Și a venit fata în lojă și el s-a în­drăgostit de ea, și a cerut-o repede, a ce­rut-o de nevastă. Și așa a făcut el pe fata pe care o are și pe Luca Caragiale, Luchi, care era un mare talent și el. — Vorbiți-ne despre Mateiu... — Mateiu era un om posomorit, pre­tențios, care avea mania aristocrației, fă­cea arhondologie, se ocupa de originile oa­menilor, numai despre nașterea ilustră a oamenilor. I-a spus odată Caragiale: „Vezi-ți de treabă, mă Mateiu, insprăvește cu noblețea, zice. Tu nu te uiți la frun­tea noastră, că-i turtită de tăvile de plă­cintă pe care le purtau strămoșii noștri în cap? Lasă prostiile astea“. Nu prea îl iubea pe Caragiale, pentru că Mateiu se credea mai mare decît el. — Există critici care susțin că acesta este adevărul... — Exagerează criticii, exegerează... Cartea lui într-adevăr e o capodoperă. Craii de curtea veche, dar mai va pînă la tat­so! O singură nuvelă dramatică a lui Caragiale valorează cît Craii de curtea veche. Kir Ianulea, La hanul lui Mînjoa­­lă.... El are o proză foarte dramatică. Făclia de paște... vînă de mare scriitor! El nu e numai omul din Momente și din Noaptea furtunoasă și din Scrisoarea pier­dută, satiricul. El este un scriitor cu mari resurse. Nu-i apreciat la justa lui valoare. Cînd spui Caragiale, spui tipurile lui de comedie, însă depășește! Arta lui... arta dramatică, drama pe care a pus-o el în piesele lui țărănești, în nuvelele lui, este într-adevăr de mina întîi!... (Va urma) Pr. conf. VASILE R­EBRE­A­NU (Din Fonoteca de aur R. T. V. Cluj)

Next