Tribuna, 1977 (Anul 21, nr. 1-52)

1977-09-22 / nr. 38

Mihail Sadoveanu S-a născut la 5 noiembrie 1880, în Pașcani, județul Iași. A murit la 19 octombrie 1961, în București. E în­mormântat în cimitirul Belu. Pseudonime folosite: M. S. Cobuz, Mihai din Pașcani, Ion Cernat, Anton Constantinescu, Silviu Deleanu, S. Pri­­săcaru, M. Tufan etc. Studii secundare la gimnaziul „Alecu Donici“ din Făl­ticeni și la Liceul Național din Iași. In toamna anului 1900 se înscrie la facultatea de drept din București, pe care o abandonează. Debutează în aprilie 1897, cu schița Domnișoara M... din Fălticeni, într-o modestă publicație umoristică din București, Dracu. Schița e semnată Mihai din Pașcani. Referințe critice: G. Ibrăileanu, în Scriitori români și străini, 1926; E. Lovinescu, în Istoria literaturii române contemporane, vol. IV, 1928; Tudor Vianu, în Arta proza­torilor români, 1941; Mihai Ralea, în Scrieri din trecut. In literatură, 1957; G. Călinescu, Prefață la Romane și po­vestiri istorice, vol. I, 1961; Const. Ciopraga, Mihail Sa­doveanu, 1966. Dintre scriitorii născuți în 1880, Mihail Sadoveanu și Tudor Arghezi sunt personalități rezumative, unul con­­tinuînd direcția unei literaturi cu baze tradiționale și populare, celălalt dînd expresie marilor dezbateri ale li­rismului modern, cu largă deschidere spre universal. Creator al unei opere monumentale, situată alături de aceea a lui Eminescu, Caragiale și Creangă, în fruntea va­lorilor noastre clasice, — lecția lui Sadoveanu e o eloc­ventă sinteză de etnografie, de psihologie și mai ales una de înțelepciune, toate acestea unificate prin intermediul unei arte excepționale. Construcția, de dimensiuni im­presionante, a crescut armonios, orizontul prozatorului lărgindu-se, opera trebuia să reflecte viața poporului în dublu sens: în adîncime, adică în mișcarea ei istorică, și orizontal, în extensiune geografică. „Siretul, Moldova, re­giunea dealurilor, spațiu destul de restrîns, au alcătuit cadrul școalei mele. Cu vremea, am cunoscut expedițiile la vînatul de codru, am străbătut tainele unor bălți re­numite, la confluența Jijiei cu Prutul, lingă Iași; cunoaș­terile mele s-au întins în tainica și măreață deltă a Du­nării; apoi am suit la munte. După războiul cel dinții mondial, am trecut în locuri mai depărtate, în țara Ardea­lului. Astfel am văzut cum trăiesc oamenii din toată Da­cia veche ;am fost atent la felul lor de a vorbi; am în­țeles că moldovenii sunt strănepoții păstorilor ardeleni; m-am pătruns tot mai mult de adevărul că strămoșii noș­tri sunt autohtoni dintr-o vechime mai adîncă decit expe­diția de cucerire a împăratului Traian. Trecutul și su­ferințele poporului muncitor mi-au apărut limpezi, le ce­ream în fapte și cunoașteri“ ... Utilizînd întreaga clavia­tură a limbajului popular, exprimînd sentimentele și via­ța colectivității, Sadoveanu sintetizează mai mult decît o epocă. In fond, literatura lui „se deosebește de a ori­cărui altul, — constata exact G. Ibrăileanu — avînd am­ploarea literaturii întregi a unui popor, ca și cea popu­lară“. Din ansamblul operei sadoveniene rezultă o galerie completă, personajele aparținînd fie unei istorii frămîn­­tate, fie unui trecut apropiat ori epocii contemporane. Ca într-o frescă amplă, se adună laolaltă filosoful și idilicul, taciturnul și jovialul, pădurarul și pescarul, păstorul, pri­beagul, soldatul,­­ omul bălților și singuraticul înălți­milor. De o parte, „bordeienii“, constituind un fel de in­sulă a mizeriei, populată cu „oameni de toate felurile“, femei „zdrobite de munca zilei“, copii cu păr neîngri­jit, „stufos și zbîrlit“; contactele cu restul lumii par în­trerupte. De altă parte ambianța de tîrg, incoloră, ni­velatoare, — exponenți ai micii burghezii, drame fără ecou, latifundiari și rechili. Două atitudini sunt tipice la țăranii sadovenieni ai primei etape, — chiar și după pri­mul război mondial: la unii domină conduita enigmatică, împietrirea în durere și tristețe; la alții, deziluzia, vie, chinuitoare, se rezolvă în izbucniri individuale mergînd pînă la omor. Prin perpetua pendulare de la real la fan­tezie, Sadoveanu e un creator de structură epică-lirică. Satele cu umiliți și ofensați în sute de ipostaze, tîrgurile în care „nu se întîmplă nimic“, scenele de război și al­tele se înscriu în categoria subiectelor de un realism in­contestabil. Titluri de volume ca Dureri înăbușite și Bor­deienii indică esența acestui realism impregnat de sufe­rință; mai limpede spus, lirismul lui Sadoveanu înseamnă participare afectivă. Este învederat că el iubește sau urăște, neputîndu-se situa pe terenul obiectivității reci. Realist pe o pagină, romantic pe următoarea, farmecul narațiunii sadoveniene rezultă din alternanța planurilor. Romantismul acestui extraordinar maestru al cuvîntului e o modalitate de transpunere a reacțiilor spirituale în partitură lirică, nu o metodă consecventă. Cînd persona­jele ajung la limita dintre real și legendă, atunci cînd răii și asupritorii au devenit o mînă de oase putrede, scriitorul se dedă cu voluptate filosofării lirice, satisfă­cut să constate dispariția lor în neant. Prin Sadoveanu, natura, aliată istoriei, a vorbit cu po­sibilități de răscolire pe care numai Eminescu le-a deți­nut. Nu e o descripție exterioară, — o natură-cadru. La Sadoveanu, natura e o componentă a sensibilității și e­­thosului popular, încît sentimentul ei ia forme concrete, materiale, integrîndu-se în vîrstele existenței. In biogra­fiile oamenilor intră de drept apele, arborii, cerul, pă­­mîntul, ploaia, zăpezile, cîntecul vîntului, care devin ele­mente de manifestare psihologică. Statistic, în treisprezece mii de pagini la Sadoveanu s-au înregistrat două mii pa­tru sute de referiri în legătură cu diversitatea timpului, în vreme ce Balzac, pe același număr de pagini, nu oferă decît patruzeci de referințe. Mai trebuie să remarcăm, că natura specific sadoveniană e transfigurată de o lumină mozartiană, la originea căreia se poate descoperi explica­ția echilibrului românesc în fața destinului. Nici senzație de înfrîngere definitivă, nici dramă în fața sfîrșitului inexorabil, ci sentimentul acceptării senine a legilor ei. Nu există în literatura română pagini mai pătrunse de fiorul solemn al morții, ca în poemul, insu­ficient remarcat. Cînd a căzut moș-Calistru, pe Deleleu, — recviem profan de o simplitate antică: împresurat de o „liniște adîncă“, indiferent și grandios, codrul devine fundalul unui deznodămînt cu semnificații persistente. Nimeni, după anonimul autor al Mioriței, n-a dat expre­sie mai vie reacției grave a poporului român în confrun­tarea cu moartea. In centrul lucrurilor stau oamenii. Insă într-o viziune care la Sadoveanu demonstrează o profun­dă solidaritate cu cadrul material. Nimeni, după Emines­cu, n-a ascultat mai atent ceea ce Hugo numea „vocea lucrurilor“ pentru a extrage semnificații și emoții. Un fior liric de mare intensitate pare a veni, prin intermediul subconștientului activ, poate din vremea dacilor liberi, mai dinainte chiar­ din faptul lumii. Sadoveanu e un rezonator al lumilor intrate în legendă și mit, cu un acut simț al măreției și al relativității. Cu alte cuvinte, liri­cul care vede lucrurile de odinioară „printre gene“ e și un înțelept, un observator al prefacerii eterne. Cîteva elemente revin simfonic: pămîntul, munții, pădurea, apa, lumina. Meșterii de fresce de la Voroneț și Humor ajunse­seră la ideea consonanței cromatice între florile de cîmp și culorile aplicate în pictura murală exterioară. Sadovea­nu își concepe opera ca o construcție avînd dimensiunile țării întregi, descoperind cu încîntare acordul dintre am­bianța generală și oameni. Relicve istorice, ziduri ruinate, mănăstiri, îl orientează, paralel cu munții și pădurea, spre trecut. Figurile de la Hanu-Ancuței par împietrite asemenea statuilor antice, într-o lumină sugestivă. Isto­risirile se desfășoară la modul mitologic: „în anul cînd au căzut de Sîntilie ploi năprasnice și spuneau oamenii că ar fi văzut balaur negru în nouri“... Ape precum Siretul, Moldova, Bistrița, ulterior rîuri transilvănene și ținutul de basm al Deltei dunărene, poartă cu ele amin­tiri de o arhaitate geologică. Pe malul Siretului apar fan­tome de zimbri iar valurile de la Istria evocă urme ale neamurilor dispărute,­­ ieșite din scenă ca efect al ne­­aderenței la acest climat. In Baltagul, carte a legătu­rilor milenare cu pămîntul, viața de adîncime păstrează trăsături durabile. Munți și oameni alcătuiesc o unitate indestructibilă. „Izolate“ de lumea din văi, „rînduri după rînduri de generații se veseliseră de creșterea zilei și în­ceputul anilor; toate urmau ca pe vremea lui Boerebista, craiul nostru cel de demult; stăpîniri se schimbaseră, limbile se prefăcuseră, dar rînduielile omului și ale stî­­nilor stăruiseră“ ... In structura ei interioară, opera în discuție e creația unui rapsod cu o excepțională cunoaștere a pămîntului și a oamenilor, la care istoria are trăsături vii, plastice, încorporate în oameni iar prezentul se istorizează prin distanțarea deliberată a prozatorului de evenimente. Scri­sul lui Sadoveanu trebuie abordat în totalitatea lui, ca o structură unitară, cu stilul și vibrațiile lui de neconfun­dat. Nu o dată prezentul, ca realitate imediată, e trans­ferat, din necesități subiective, în trecut, evenimente și oameni apar ca într-o oglindă cu amintiri. Recunoaștem, în oglindă, realitatea estompată, diafanizată, o lume în marginea căreia scriitorului îi place să mediteze ca un înțelept. în locul dramelor vechi se așează ca la Emi­nescu liniștea adecvată reveriei. Pentru autorul Fraților Jderi, istoria e totodată docu­ment și instrument de reflecție; narațiunea istorică de­venită literatură reunește secvențe reale sau imaginate (dar cu un aer de istoricitate), dispuse într-o succesiune expresivă, aptă să sugereze sensuri logice și semnifica­ții. Cu alte cuvinte, din situații disparate prozatorul se­lectează esențe, trecînd apoi la explicații psihologice, la relațiile între indivizi, el își rezervă, ca într-o scriere e­­pică obișnuită, libertățile ficțiunii și intuiției. Sadoveanu evocă așadar trecutul înitr-o optică proprie, punînd în joc rațiunea și sensibilitatea, combinate. Eroi de prim­­plan (Manole Păr-Negru, Ionuț, Tudor Șoimaru) se relevă în biografii axate pe o dominantă. Fără s-o spună, pro­zatorul se comportă mereu ca un moralist, în prelungirea lui Miron Costin și Neculce, înclinat să cugete pe margi­nea faptelor, aprobînd sau sancționînd. Raportul bine-rău traduce în fond un sistem complex de relații, de la in­divid la mase, de la o clasă la alta, relații între un popor și altul. In ciuda episoadelor crispante, naratorul păstrea­ză un calm ce vine dintr-o lungă disciplinare la izvoa­rele ethosului popular. Sadoveanu e un Ceahlău masiv, munte-martor, cu o viziune amplă peste timp și spațiu, pe care seismele trecătoare nu-l clintesc. De unde li­niaritatea ca stil de evocare și transparența, ca efect al luminii interioare. Istoria se transformă în confesiune se­nină, cu un inexplicabil aer de autenticitate. A traduce un roman istoric sadovenian e o tentativă nu lipsită de dificultăți. Versiunile în alte limbi din Frații Jderi sau Nicoară Potcoavă nu pot comunica vibrațiile unui limbaj în care șoapta și melancolia fuzionează într-o țesătură de un rafinament verbal unic, întocmai ca la Eminescu, ecourile frazei par a veni uneori din legendă și mit, iar astfel de infrasunete nu au echivalențe în dicționarele altor limbi. A vorbi de Sadoveanu înseamnă a reactualiza de fie­care dată propria noastră biografie. Ne place să ne re­cunoaștem, ca popor, în asemenea opere care reprezintă concretizarea uneia din contribuțiile noastre la tezaurul valorilor universale. Lucrul e limpede: clasic național de anvergură maximă, Sadoveanu exprimă, din punctul de vedere al poporului român, un moment al conștiinței umane. CONST. CIOPRAGA Revista Tribuna editează un nou almanah consa­crat, de astă dată, în întregime unor aspecte esen­țiale ale evoluției literaturii române de la origini pînă în prezent, precum și etapelor fundamentale ale istoriei Patriei. Continuăm să publicăm în pa­ginile Tribunei o parte dintre materialele din vo­lumul în curs de apariție, prezentări sintetice din­­tr-un unghi de vedere original, adresîndu-ne în primul rînd cititorilor tineri, elevi și studenți. TRIBUNA 3 La moartea lui Ovidiu Cotruș ar fi trebuit să-l mai întîlnesc joi, 15 septembrie, la ora cinci după masă. Ar fi trebuit să mai scriu cîteva rînduri, o pre­zentare, la începutul unei convorbiri transcrise în august și care a rămas să apară postum. Dar Ovidiu Cotruș nu ar fi trebuit să aibă nevoie de o prezen­tare, dacă... Dacă ar fi fost ca mulți alții, ca noi toți, și nu ar fi avut acest respect — suprem — pentru gîndul gîndit și această grijă — supremă, superioară — de a nu-1 trăda prin scris. Ovidiu Co­truș n-a fost preocupat niciodată de glorie și suc­ces. Dacă ar fi fost, le-ar fi cucerit prin cărțile lui, dintre care doar una, cea despre Alateiu I. Caragiale, a ajuns din nou — străină, cum mărturisea inter­­vievistului — în mîinile sale. Celelalte, Meditațiile critice, mai trebuiau regîndite, spunea, așteptînd un răgaz pe care, însă, moartea n-a mai vrut să i-1 acorde, îmi amintesc, prea repede se insinuează între noi acest verb blestemat, ochii lui sfredelitori, ultimul refugiu al vieții în acest om de excepție, în acest critic literar strălucit. A cărui viață a fost o con­tinuă luptă împotriva morții, ale cărui texte pe care le-am citit și le vom citi înălțîndu-ne spiritul către văzduhul pur al gîndirii au fost concepute și scrise în anii cînd trupul său se deprindea cu neantul. Și spiritul său neliniștit își desăvîrșea lu­crarea superioară. Ar fi trebuit să-l mai întilnesc joi, 15 septembrie anul curent, la ora cinci după amiază. A plecat dintre noi, luni, tîrziu noaptea, cînd toți cei care-l cunoscuseră mai sperau să-l revadă a doua zi, a treia zi. In momentul debutului său edi­torial, cu Mateiu I. Caragiale, la 51 de ani ca și eroul său. Se vor întoarce doar cărțile lui, postume neaștep­tate, iar în cei care l-au cunoscut, mereu, imaginea ochilor sfredelitori către inima adevărului. NICOLAE PRELIPCEANU CRONICA DE TREI SECUNDE Studiu. Lectura. Cum va trăi mai departe, mîine, în zori, în noapte, cel care a înțeles atît de clar enigma teoremei: dacă viața modelează poezia, contrariul e la fel de adevărat? Dacă principiile pure aparțin doar celor care nu se gîndesc la ele, dacă poezia pentru a fi ceea ce vrea să fie trebuie să fie mai mult decît este — ea poate fi o dimineață în care criticul privește poetul dormind energic, la o oră nepotrivită — dacă poetul poate urla de la egal la egal cu istoria, răs­­cumpărînd pierderi și restabilind un echilibru, dacă desăvîrșirea pentru Labiș ar fi fost un mod de a trișa, de a sacrifica acea contradicție crescîndă ce nu visează deloc la perfecțiune, dacă a menține contradicția e tot ce-ți trebuie pentru a înțelege basmul perpetuu al artei în care forțele răului atacă mereu temele binelui așteptîndu-le să cedeze ca să se introducă minciuna, dacă Eminescu a fost și Bolintineanu, și doar așa putem începe studiul de o viață și o moarte al nedesăvîrșirii, dar cine se încumetă la el, doar acel care găsește în slăbiciunea sa o formă a demnității, doar acel care descoperă insatisfacția unei oarecari fericiri, dacă toate acestea sînt adevărate precum e acest vers: „Fără rîsul poeților, măreția lor ar fi fadă“, atunci nimic nu-i mai grav în acest studiu decît destinul celui care scrie aceste cuvinte, ce va face el, cum va trăi el însemnat de aceste fraze ale lui, pe care nu le poți emite fără gînd de spaimă. Căci­­în această solemnă retorică a vulnerabilității, unde niciun mare mister nu stă ademenitor pe frunte... Dacă poezia sfîrșește prin a-l determina pe poet, tot astfel se va sfîrși criticul care veghează somnul, vinul și vinile poetului și el nu va putea ieși din confesionalul operei altfel decît superb schimonosit la față, sfînt gata să ia pe trup și vorbă rîsul, relele și chiar rîia fratelui său, simțind aceleași arsuri printre degete, acelaș praf pe gene, criticul nu altcineva e poezia asumată și dusă pînă la ultima consecință, anume aceasta, formată în strigăt liber și singur: „Labiș a murit de poezie, de viață, de vidul și intensitatea ei, așa cum se moare de dor, de frică, de rîs“. Cine vorbește așa nu mai are chipul dat de mama sa — ci al fricii de pedeapsă, pedeapsă pentru a se fi înfricoșat de propria-i măreție, de propria-i murmurare la căpătîiul unui muribund. RADU COSAȘU

Next