Tribuna, 1979 (Anul 23, nr. 1-52)

1979-02-01 / nr. 5

TRIBUNA 6 CUZA - inedit Este în obiceiul nostru să rememorăm principalele momente ale istoriei. Anul 1859, cînd Moldova s-a unit cu Țara Ro­mânească, a fost un astfel de moment. I­­deea de unitate a înflăcărat cele mai lu­minate minți, pe toți cei care au gîndit și luptat ca patria să fie una pentru toți fiii ei. Primii descălecători de țară, marii dom­nitori și voievozi, cărturarii vremii au ți­nut mereu trează, prin veacuri, ideea uni­rii, vis care avea să se împlinească, să ducă la formarea Statului român modern unitar, ca act de dreptate istorică, atunci, cu 120 de ani în urmă, la 24 ianuarie 1859. ..Noi, românii — scria Nicolae Bălcescu, încă din 1849 — nu vom putea fi puter­nici pînă cînd nu ne vom uni cu toții într­­unul și același corp politic. Să ne concen­trăm toată puterea, toate voințele într-un singur popor, într-o singură voință“. Dove­dind o neostoită sete de dreptate socială și independență națională, locuitorii Me­­hedințiului au urmat, prin fapte, îndem­nul lui Bălcescu, dînd o înaltă pildă de ceea ce înseamnă iubire de țară, dorință de adevăr și de mai bine. Și ei, au fost păr­tași în momentele hotărîtoare, la desăvîr­­șirea actului unirii. Bunăoară, Ion Iones­­cu, în lucrea sa Agricultura română în ju­dețul Mehedinți, apărută în 1868, arăta că în Divanul ad-hoc al Țării Românești, do­rința arzătoare a țărănimii mehedințene împotriva vechilor și nedreptelor rînduieli feudale și pentru unirea provinciilor ro­mânești a fost ferm exprimată de către plugarul clăcaș din Scăpău, anume Ioan Roateși. La 24 ianuarie 1859, cînd a avut loc is­torica ședință a Adunării Elective a Țării Românești, patru deputați mehedințeni — B. Vlădoianu, Ion Cernătescu, N. Bibescu și D. Filișanu — s-au alăturat celorlalți 60 de deputați prezenți și au votat pentru u­­nire, pentru alegerea lui Cuza ca domn. Tot în acel moment de răscruce, un cuvînt important l-a avut și mehedințeanul Bar­bu Vlădoianu, șeful Oștirii Țării Românești. Acesta —după cum scria „Trompeta Car­­paților“ din 13 martie 1869 — trecînd peste interesele sale de clasă și de partid, de pe poziția funcției importante pe care o de­ținea în stat, a fost de acord cu alegerea lui Cuza ca domn al Țării Românești. Cum era și firesc, vestea Unirii Moldo­vei cu Țara Românească și a alegerii lui Cuza Vodă ca domn a străbătut toate frun­tariile, a ajuns și în cele 25.089 case și bor­­dee de clăcași, în cele 8.608 gospodării de țărani moșneni, ca și în orașele Severin, Cemeți și Baia de Aramă. Era, de fapt, începutul unei statornice și nedezmințite prețuiri a poporului, ca, dealtfel, și a me­­hedințenilor față de Cuza Vodă, dătător de lumină și progres națiunii române. Nemărginitul entuziasm al masei popu­lare era pe deplin îndreptățit, deoarece e­­venimentele din ianuarie 1859 însemnau, în fapt, triumful ideii de unire, un pas important în lupta neîntreruptă a poporu­lui nostru pentru dreptate, independență și progres. Karl Marx aprecia, la timpul său, că dubla alegere a lui Cuza ca domn era, pentru națiunea română, un fapt deo­sebit de important. Există nenumărate dovezi că mehedin­­țenii au aprobat, de fiecare dată, faptele lui Alexandru Ioan Cuza, că ei au rămas neclintiți în respectul și admirația lor fa­ță de domnitor chiar și atunci cînd dom­nul fusese detronat și exilat. După cum se știe, la scurt timp după alegerea sa, pentru a cunoaște realitățile, starea de fapt a țării și a lua hotărârile pe care le găsea de cuviință, Alexandru Ioan Cuza a por­nit în călătorie prin mai multe județe. In Monitorul Oficial al Țării Românești din aprilie și iunie 1859, se anunța că domni­torul își propusese „a inspecta puterile noastre armate“, el fiind însoțit, în călăto­ria prin țară, de către „Ministrul Afaceri­lor Străine și Secretarul Statului și de Mi­nistrul Războiului și Cap al armatei“ din România. Astfel, la 17 iunie 1859, domnitorul Cu­za a plecat din București, urmînd traseul Tîrgoviște, Cîmpulung, Pitești, Curtea de Argeș, Rîmnicu Vîlcea, Tg. Jiu, Severin și Craiova. Documentele de arhivă consem­nează că mult așteptata întîlnire a mehe­­dințenilor cu domnul Cuza a vut loc în zilele de 25—26 iunie 1859. Alexandru Ioan Cuza a intrat în județul Mehedinți pe la Baia de Aramă, de unde, în aclamațiile și entuziasmul mulțimii îmbrăcată în stra­ie de sărbătoare, a poposit la Turnu Seve­rin. Aici, însoțit de prefectul județului, M. Mateescu, de primarul orașului, de pro­fesorul școlii orașului, pașoptistul Ion Rup­­tureanu, de avocatul Gr. Miculescu și alți susținători și admiratori, Cuza a vizitat instituțiile publice, portul și vestigiile isto­rice ale orașului, domnitorul rămînînd „ .. . mai cu osebire mulțumit de disciplina și de frumoasa ținere a dorobanților și grănicerilor“, ceea ce a determinat ca co­mandantul dorobanților să fie pe loc înain­tat la gradul de sublocotenent, iar doro­banții recompensați bănește din casa par­ticulară a domnitorului, după cum consem­na Monitorul Oficial al Țării Românești din iunie 1859. In Viața și opera lui Cuza Vodă, de C. C. Giurescu, se amintește fap­tul că, mai tîrziu, în 1865, domnitorul s-a interesat personal de vestigiile istorice de la Turnu Severin. Cum era de așteptat, ca și în celelalte județe vizitate, țăranii mehedințeni au ieșit în întîmpinarea lui Cuza, venind cu multe plîngeri împotriva proprietarilor și arendașilor lacomi de înavuțire. Cu învăță­torii, adunați la Turnu Severin, domnitorul a discutat personal, sfătuindu-i cu privire la munca lor de a forma noile generații. Tot aici, la Turnu Severin, solii oficiali ai poporului sîrb au exprimat, din partea lui Mihai Obrenovici, sentimente „de bună amicie și de bună înțelegere“, la care Cuza Vodă a mulțumit și a asigurat poporul sîrb vecin de prietenia și sprijinul poporu­lui român. Intr-adevăr, reorganizarea pe baze mo­derne a statului necesita bugete sporite, impozite și taxe noi și cuprinzătoare. In acest scop, Cuza a emis Legea patentelor din 1860. Dușmanii lui Cuza și ai unirii au încercat, cu acest prilej, să împiedice acțiunile inițiate, manifestîndu-se cu deo­sebire la Craiova și Ploiești. La cerere, mehedințenii au sprijinit pe Cuza, parti­­cipînd la stabilirea liniștei și ordinei la Craiova — după cum subliniază, în lu­crarea amintită, C. C. Giurescu. Se cu­­noște de altfel, că Alexandru Ioan Cuza și guvernele sale au desfășurat o susținută activitate administrativă, de curmare a a­­buzurilor și ilegalităților. In acest scop, la începutul lunii septembrie 1863, Mihail Kogălniceanu, ministru de interne la acea dată, a venit la Craiova și la Turnu Seve­rin. Istoricul Giurescu, în lucrarea citată, arată că de la Turnu Severin Mihail Ko­gălniceanu a raportat lui Cuza următoa­rele: „Am găsit garnizoana de aici și pe dorobanți locuind mai rău decît ocnașii (...). Și aici ca și la Craiova palatul pre­fecturii e abandonat în ruină. Am găsit pretutindeni edificiile statului abandonate și autoritățile instalate în case închiriate la prețuri nebunești“. Din lucrarea aceluiași istoric mai aflăm și următorul fapt: prefectul județului, D. Pruncu, agitase pe țărani împotriva aren­dașilor, determinînd pierderea strîngerii recoltelor și cel puțin 300 de reclamații împotriva sa, prin care era calificat ca o­­presor al țărănimii mehedințene. In conse­cință, la 9/21 septembrie 1863, Cuza a sem­nat Decretul de destituire a prefectului D. Pruncu, în locul său numind pe Daniel Kirițescu și, după o lună de zile, pe Gr. Miculescu. Ca un act de înțelepciune și de înaltă necesitate, Legea din 13/25 decembrie 1863 pentru secularizarea averilor mănăstirești a însemnat readucerea sub suveranitatea țării a mai bine de un sfert din pămîntul țării (27,69 la sută), după cum preciza C. C. Giurescu în articolul „Suprafața mo­șiilor mănăstirești secularizate la 1863“, a­­părut în „Studii — revistă de istorie“, nr. 2, din 1959. In județul Mehedinți, mănăs­tirile Tismana, Govora, Bistrița, Hotărani, Motru, Strehaia, Radu Vodă, Mitropolia, Episcopia, Rîmnicul Noului Severin și al­tele dețineau 52 de moșii mari, din care un număr de șapte erau închinate „locu­rilor sfinte“. In total, potrivit datelor din această sta­tistică, mănăstirile dețineau în județul Me­hedinți 227.250 pogoane de pămînt din e­­xistentul de 1.099.390 pogoane. Deci, Legea secularizării a adus în patrimoniul statului român și o cincime din pămîntul județu­lui Mehedinți, cu un venit anual de 958.778 lei, la puterea leului din anul 1866. Secularizarea averilor mănăstirești a avut un puternic ecou intern și internațional, țara fiind amenințată cu ocuparea de că­tre puterile europene garante. In țară, bu­curia a cuprins masele, a întărit încrede­rea țărănimii clăcașe că Domnul Cuza le va da pămîntul dorit, muncit și cerut de secole, că țara și Cuza trebuiesc apărați de orice amenințare și pericol intern și extern, în luna august 1864, Legea rurală, în baza căreia zeci de mii de țărani urmau să fie împroprietăriți, a fost votată. In întreaga țară, ca și la Mehedinți, țărăni­mea a aprobat entuziast această mare re­formă socială. Separat sau în grup, țăra­nii ca și autoritățile, au adresat lui Cuza sute de scrisori și telegrame de mulțumiri și adeziune, scrisori și telegrame care im­presionează prin conținutul lor, privitor la „aplicațiunea acestei reforme mîntuitoare pentru România“. Nu același lucru l-au făcut proprietarii de moșii din țară, ca și cei din Mehedinți. Ei au protestat împotri­va legii și i s-au opus, prin toate mijloa­cele și pe toate căile, încercînd să împie­dice, în fel și chip, aplicarea ei. In Mehedinți, de exemplu, chiar la înce­putul lunii septembrie 1864, proprietarii dintr-o plasă, chemați să-și aleagă depu­tatul, au protestat împotriva legii și au de­clarat că nu vor participa nici direct și nici prin delegați la aplicarea ei. Cu toa­te greutățile întîmpinate s-a reușit să se împartă și familiilor țărănești îndreptățite (circa 21.000) din județul Mehedinți o su­prafață de 144.307 pogoane de pămînt, ceea ce a contribuit la îmbunătățirea si­tuației materiale a țărănimii mehedințene, la creșterea și consolidarea autorității și popularității lui Cuza Vodă în rîndul ță­rănimii, clasă de bază a societății româ­nești la acea vreme. Poziția înaintată a mehedințenilor, de sprijinire a unirii și a domnitorului Cuza, de aprobare a reformelor sale de radicale înnoiri a societății românești, a fost fer­mă, neclintită și, după cum se știe, pre­țuirea și recunoștința locuitorilor acestor meleaguri românești a îmbrăcat, pe par­curs, forme de expresie cu totul și cu totul­­ deosebite față de Cuza și faptele lui chiar și după detumarea sa. Se cunoaște că în vara anului 1865 s-au produs o serie de tulburări la București, rămase însă fără urmări pe plan intern, dar care au avut o influență defavorabilă în afara țării. Presa străină a exagerat oarecum faptele, în timp ce diplomația rusă și engleză au exercitat presiuni asupra Porții Otomane pentru a o determina să se amestece în treburile inter­­ale Principatelor Unite. Scrisoarea mare­lui vizir Fuad pașa din 2/14 septembrie 1865 era un blam dat guvernării lui Cuza. Răspunsul de apărare „cu energie și iz­­bîndă“ a autonomiei României a fost dat de către domnitorul Alexandru Ioan Cuza prin scrisoarea sa din 29 octombrie/10 no­iembrie 1865. IULIAN PLOȘTINARU Almanahul Tribuna ’79 „Nu se cheamă bogăție ceea ce se pier­de — scria Leonardo da Vinci. Numai co­moara minții, a sufletului tău, cîștigată prin citirile tale, este adevărata bogăție, căci ea nu se pierde, nu se prăpădește nici­odată". Aforismul, desprins dintr-un ciclu apărut în ALMANAHUL TRIBUNA ’79, cuprinde, în larga bătaie a aripii sale, și sensul major al existenței publicației-gaz­­dă, adevărul ei neexprimat, dar mereu pre­zent: acela de a fi o „comoară a minții și a sufletului“ pentru cititor; acela de a oferi bunuri spirituale netrecătoare, esențiale, intr-o formulă care să satisfacă orice gus­turi și exigențe; acela de a deveni prieten fidel, generos și înțelept pentru toți cei care îi parcurg paginile. Credincioasă prin­cipiilor sale de a propune complexe și bine documentate puncte de vedere asupra celor mai semnificative momente din istoria po­porului român — ca o justificare a pre­zentului, ce dă temei nepieritor atît reali­tăților politico-sociale de azi dobîndite prin luptă, cît și viitorului pe care-l pregătim — revista Tribuna nu și-a cruțat nici cu actualul ALMANAH efortul de a dărui ci­­torilor o carte bogată, reprezentativă, des­pre­ adevăr, despre speranță, luptă și îm­plinire, un volum ce exprimă, în fond, no­bila aspirație a unui popor în căutarea-de­­sine și descoperirea-de-sine. Intiia secțiune a ALMANAHULUI apare așadar sub ge­nericul „1848—1918. Șapte decenii de isto­rie românească“ — o suită de comentarii, mărturii documentare, priviri sintetice a­­supra evenimentelor din 1848 și 1918, cu atît de largi și hotărîtoare ecouri in con­știința și destinul poporului român (Pri­măvara deșteptării sociale și naționale în Țările Române, 1848—1849; 1848, moment al manifestării unității naționale la ro­mâni; Integrarea în procesul revoluționar european; De la Horea la Avram Iancu; Istoriografia maghiară despre Avram Ian­cu și, respectiv, Unirea, rodul luptei ma­selor largi populare; 1918 în conștiința ce­lor de azi; 1918—1978; Alba Iulia — isto­rie, prezent și viitor; Din antecedentele culturale ale Unirii; Meleagurile Albei în preajma lui 1918; Presa Unirii; Fotograful Unirii; Liga culturală și Unirea; Contribu­ția dascălilor transilvăneni la Unire etc.). O importantă contribuție documentară a­­duc, aci, capitolele „Portrete din revolu­ție“ și „Portrete de la Unire", cu fotogra­fii și succinte date privind viața și activi­tatea unora dintre fruntașii celor do­uă mari evenimente istorice. Pe alt plan (în secțiunea „Istorie literară, beleristică, fol­clor“) sunt urmărite consecințele ideologi­­co-culturale ale revoluției și Unirii, în co­mentarii ca Eminescu și pașoptismul, Băl­cescu între legendă și realitate, Avram Iancu în creația populară, Blaga și Unirea etc. Un Jurnal în munți (călătorie în Apu­seni) ca și amintitul Alba Iulia — istorie, prezent și viitor sau Alba Iulia, orașul U­­nirii racordează plastic, inspirat, trecutul luptelor și al jertfelor la prezentul împli­nirilor. Din numeroase comentarii, docu­mente de arhivă, mărturii (ciclul Memorii ale participanților la Unire, de exemplu) se desprinde cu limpezime ideea că atît revoluția de la 1848 cît și mai ales marea Unire — au fost opera poporului însufle­țit de idealuri revoluționare, progresiste, profund patriotice. Făurită in 1918 prin vo­ința întregii națiuni, Unirea a devenit o realitate politică, socială și economică în deplină concordanță cu aspirațiile poporu­lui abia in anii revoluției socialiste, și a­­cest adevăr se desprinde cu prisosință din paginile ALMANAHULUI. Judicios alcă­tuită, partea de Magazin a almanahului o­­feră, in principal, traduceri de proză din literatura universală (Italo Calvino, Adolf­o Bioy Casares, Lawrence Durrel, Julio Cor­­tâzar, Edmund Crispin,Alberto Moravia, Brian W. Aldriss, Anthony Burgess, Ga­ briel Garcia Márquez etc.), povestiri de „divertisment“ dar și de meditație, lite­ ratură cu caracter polițist și de science­­fiction, pagini umoristice etc. Un florilegiu de poezie contemporană, reportaje din ac­tualitate, aforisme, curiozități, actualități științifice, șah și cuvinte încrucișate com­pletează sumarul bogat al almanahului, dîndu-i și caracterul atractiv gustat de ci­titorii de orice vîrstă și formație cultura­lă. Un ALMANAH pe care îl putem citi și reciti cu plăcere în oricare zi a anului.

Next