Tribuna, 1979 (Anul 23, nr. 1-52)
1979-02-01 / nr. 5
TRIBUNA 6 CUZA - inedit Este în obiceiul nostru să rememorăm principalele momente ale istoriei. Anul 1859, cînd Moldova s-a unit cu Țara Românească, a fost un astfel de moment. Ideea de unitate a înflăcărat cele mai luminate minți, pe toți cei care au gîndit și luptat ca patria să fie una pentru toți fiii ei. Primii descălecători de țară, marii domnitori și voievozi, cărturarii vremii au ținut mereu trează, prin veacuri, ideea unirii, vis care avea să se împlinească, să ducă la formarea Statului român modern unitar, ca act de dreptate istorică, atunci, cu 120 de ani în urmă, la 24 ianuarie 1859. ..Noi, românii — scria Nicolae Bălcescu, încă din 1849 — nu vom putea fi puternici pînă cînd nu ne vom uni cu toții întrunul și același corp politic. Să ne concentrăm toată puterea, toate voințele într-un singur popor, într-o singură voință“. Dovedind o neostoită sete de dreptate socială și independență națională, locuitorii Mehedințiului au urmat, prin fapte, îndemnul lui Bălcescu, dînd o înaltă pildă de ceea ce înseamnă iubire de țară, dorință de adevăr și de mai bine. Și ei, au fost părtași în momentele hotărîtoare, la desăvîrșirea actului unirii. Bunăoară, Ion Ionescu, în lucrea sa Agricultura română în județul Mehedinți, apărută în 1868, arăta că în Divanul ad-hoc al Țării Românești, dorința arzătoare a țărănimii mehedințene împotriva vechilor și nedreptelor rînduieli feudale și pentru unirea provinciilor românești a fost ferm exprimată de către plugarul clăcaș din Scăpău, anume Ioan Roateși. La 24 ianuarie 1859, cînd a avut loc istorica ședință a Adunării Elective a Țării Românești, patru deputați mehedințeni — B. Vlădoianu, Ion Cernătescu, N. Bibescu și D. Filișanu — s-au alăturat celorlalți 60 de deputați prezenți și au votat pentru unire, pentru alegerea lui Cuza ca domn. Tot în acel moment de răscruce, un cuvînt important l-a avut și mehedințeanul Barbu Vlădoianu, șeful Oștirii Țării Românești. Acesta —după cum scria „Trompeta Carpaților“ din 13 martie 1869 — trecînd peste interesele sale de clasă și de partid, de pe poziția funcției importante pe care o deținea în stat, a fost de acord cu alegerea lui Cuza ca domn al Țării Românești. Cum era și firesc, vestea Unirii Moldovei cu Țara Românească și a alegerii lui Cuza Vodă ca domn a străbătut toate fruntariile, a ajuns și în cele 25.089 case și bordee de clăcași, în cele 8.608 gospodării de țărani moșneni, ca și în orașele Severin, Cemeți și Baia de Aramă. Era, de fapt, începutul unei statornice și nedezmințite prețuiri a poporului, ca, dealtfel, și a mehedințenilor față de Cuza Vodă, dătător de lumină și progres națiunii române. Nemărginitul entuziasm al masei populare era pe deplin îndreptățit, deoarece evenimentele din ianuarie 1859 însemnau, în fapt, triumful ideii de unire, un pas important în lupta neîntreruptă a poporului nostru pentru dreptate, independență și progres. Karl Marx aprecia, la timpul său, că dubla alegere a lui Cuza ca domn era, pentru națiunea română, un fapt deosebit de important. Există nenumărate dovezi că mehedințenii au aprobat, de fiecare dată, faptele lui Alexandru Ioan Cuza, că ei au rămas neclintiți în respectul și admirația lor față de domnitor chiar și atunci cînd domnul fusese detronat și exilat. După cum se știe, la scurt timp după alegerea sa, pentru a cunoaște realitățile, starea de fapt a țării și a lua hotărârile pe care le găsea de cuviință, Alexandru Ioan Cuza a pornit în călătorie prin mai multe județe. In Monitorul Oficial al Țării Românești din aprilie și iunie 1859, se anunța că domnitorul își propusese „a inspecta puterile noastre armate“, el fiind însoțit, în călătoria prin țară, de către „Ministrul Afacerilor Străine și Secretarul Statului și de Ministrul Războiului și Cap al armatei“ din România. Astfel, la 17 iunie 1859, domnitorul Cuza a plecat din București, urmînd traseul Tîrgoviște, Cîmpulung, Pitești, Curtea de Argeș, Rîmnicu Vîlcea, Tg. Jiu, Severin și Craiova. Documentele de arhivă consemnează că mult așteptata întîlnire a mehedințenilor cu domnul Cuza a vut loc în zilele de 25—26 iunie 1859. Alexandru Ioan Cuza a intrat în județul Mehedinți pe la Baia de Aramă, de unde, în aclamațiile și entuziasmul mulțimii îmbrăcată în straie de sărbătoare, a poposit la Turnu Severin. Aici, însoțit de prefectul județului, M. Mateescu, de primarul orașului, de profesorul școlii orașului, pașoptistul Ion Ruptureanu, de avocatul Gr. Miculescu și alți susținători și admiratori, Cuza a vizitat instituțiile publice, portul și vestigiile istorice ale orașului, domnitorul rămînînd „ .. . mai cu osebire mulțumit de disciplina și de frumoasa ținere a dorobanților și grănicerilor“, ceea ce a determinat ca comandantul dorobanților să fie pe loc înaintat la gradul de sublocotenent, iar dorobanții recompensați bănește din casa particulară a domnitorului, după cum consemna Monitorul Oficial al Țării Românești din iunie 1859. In Viața și opera lui Cuza Vodă, de C. C. Giurescu, se amintește faptul că, mai tîrziu, în 1865, domnitorul s-a interesat personal de vestigiile istorice de la Turnu Severin. Cum era de așteptat, ca și în celelalte județe vizitate, țăranii mehedințeni au ieșit în întîmpinarea lui Cuza, venind cu multe plîngeri împotriva proprietarilor și arendașilor lacomi de înavuțire. Cu învățătorii, adunați la Turnu Severin, domnitorul a discutat personal, sfătuindu-i cu privire la munca lor de a forma noile generații. Tot aici, la Turnu Severin, solii oficiali ai poporului sîrb au exprimat, din partea lui Mihai Obrenovici, sentimente „de bună amicie și de bună înțelegere“, la care Cuza Vodă a mulțumit și a asigurat poporul sîrb vecin de prietenia și sprijinul poporului român. Intr-adevăr, reorganizarea pe baze moderne a statului necesita bugete sporite, impozite și taxe noi și cuprinzătoare. In acest scop, Cuza a emis Legea patentelor din 1860. Dușmanii lui Cuza și ai unirii au încercat, cu acest prilej, să împiedice acțiunile inițiate, manifestîndu-se cu deosebire la Craiova și Ploiești. La cerere, mehedințenii au sprijinit pe Cuza, participînd la stabilirea liniștei și ordinei la Craiova — după cum subliniază, în lucrarea amintită, C. C. Giurescu. Se cunoște de altfel, că Alexandru Ioan Cuza și guvernele sale au desfășurat o susținută activitate administrativă, de curmare a abuzurilor și ilegalităților. In acest scop, la începutul lunii septembrie 1863, Mihail Kogălniceanu, ministru de interne la acea dată, a venit la Craiova și la Turnu Severin. Istoricul Giurescu, în lucrarea citată, arată că de la Turnu Severin Mihail Kogălniceanu a raportat lui Cuza următoarele: „Am găsit garnizoana de aici și pe dorobanți locuind mai rău decît ocnașii (...). Și aici ca și la Craiova palatul prefecturii e abandonat în ruină. Am găsit pretutindeni edificiile statului abandonate și autoritățile instalate în case închiriate la prețuri nebunești“. Din lucrarea aceluiași istoric mai aflăm și următorul fapt: prefectul județului, D. Pruncu, agitase pe țărani împotriva arendașilor, determinînd pierderea strîngerii recoltelor și cel puțin 300 de reclamații împotriva sa, prin care era calificat ca opresor al țărănimii mehedințene. In consecință, la 9/21 septembrie 1863, Cuza a semnat Decretul de destituire a prefectului D. Pruncu, în locul său numind pe Daniel Kirițescu și, după o lună de zile, pe Gr. Miculescu. Ca un act de înțelepciune și de înaltă necesitate, Legea din 13/25 decembrie 1863 pentru secularizarea averilor mănăstirești a însemnat readucerea sub suveranitatea țării a mai bine de un sfert din pămîntul țării (27,69 la sută), după cum preciza C. C. Giurescu în articolul „Suprafața moșiilor mănăstirești secularizate la 1863“, apărut în „Studii — revistă de istorie“, nr. 2, din 1959. In județul Mehedinți, mănăstirile Tismana, Govora, Bistrița, Hotărani, Motru, Strehaia, Radu Vodă, Mitropolia, Episcopia, Rîmnicul Noului Severin și altele dețineau 52 de moșii mari, din care un număr de șapte erau închinate „locurilor sfinte“. In total, potrivit datelor din această statistică, mănăstirile dețineau în județul Mehedinți 227.250 pogoane de pămînt din existentul de 1.099.390 pogoane. Deci, Legea secularizării a adus în patrimoniul statului român și o cincime din pămîntul județului Mehedinți, cu un venit anual de 958.778 lei, la puterea leului din anul 1866. Secularizarea averilor mănăstirești a avut un puternic ecou intern și internațional, țara fiind amenințată cu ocuparea de către puterile europene garante. In țară, bucuria a cuprins masele, a întărit încrederea țărănimii clăcașe că Domnul Cuza le va da pămîntul dorit, muncit și cerut de secole, că țara și Cuza trebuiesc apărați de orice amenințare și pericol intern și extern, în luna august 1864, Legea rurală, în baza căreia zeci de mii de țărani urmau să fie împroprietăriți, a fost votată. In întreaga țară, ca și la Mehedinți, țărănimea a aprobat entuziast această mare reformă socială. Separat sau în grup, țăranii ca și autoritățile, au adresat lui Cuza sute de scrisori și telegrame de mulțumiri și adeziune, scrisori și telegrame care impresionează prin conținutul lor, privitor la „aplicațiunea acestei reforme mîntuitoare pentru România“. Nu același lucru l-au făcut proprietarii de moșii din țară, ca și cei din Mehedinți. Ei au protestat împotriva legii și i s-au opus, prin toate mijloacele și pe toate căile, încercînd să împiedice, în fel și chip, aplicarea ei. In Mehedinți, de exemplu, chiar la începutul lunii septembrie 1864, proprietarii dintr-o plasă, chemați să-și aleagă deputatul, au protestat împotriva legii și au declarat că nu vor participa nici direct și nici prin delegați la aplicarea ei. Cu toate greutățile întîmpinate s-a reușit să se împartă și familiilor țărănești îndreptățite (circa 21.000) din județul Mehedinți o suprafață de 144.307 pogoane de pămînt, ceea ce a contribuit la îmbunătățirea situației materiale a țărănimii mehedințene, la creșterea și consolidarea autorității și popularității lui Cuza Vodă în rîndul țărănimii, clasă de bază a societății românești la acea vreme. Poziția înaintată a mehedințenilor, de sprijinire a unirii și a domnitorului Cuza, de aprobare a reformelor sale de radicale înnoiri a societății românești, a fost fermă, neclintită și, după cum se știe, prețuirea și recunoștința locuitorilor acestor meleaguri românești a îmbrăcat, pe parcurs, forme de expresie cu totul și cu totul deosebite față de Cuza și faptele lui chiar și după detumarea sa. Se cunoaște că în vara anului 1865 s-au produs o serie de tulburări la București, rămase însă fără urmări pe plan intern, dar care au avut o influență defavorabilă în afara țării. Presa străină a exagerat oarecum faptele, în timp ce diplomația rusă și engleză au exercitat presiuni asupra Porții Otomane pentru a o determina să se amestece în treburile interale Principatelor Unite. Scrisoarea marelui vizir Fuad pașa din 2/14 septembrie 1865 era un blam dat guvernării lui Cuza. Răspunsul de apărare „cu energie și izbîndă“ a autonomiei României a fost dat de către domnitorul Alexandru Ioan Cuza prin scrisoarea sa din 29 octombrie/10 noiembrie 1865. IULIAN PLOȘTINARU Almanahul Tribuna ’79 „Nu se cheamă bogăție ceea ce se pierde — scria Leonardo da Vinci. Numai comoara minții, a sufletului tău, cîștigată prin citirile tale, este adevărata bogăție, căci ea nu se pierde, nu se prăpădește niciodată". Aforismul, desprins dintr-un ciclu apărut în ALMANAHUL TRIBUNA ’79, cuprinde, în larga bătaie a aripii sale, și sensul major al existenței publicației-gazdă, adevărul ei neexprimat, dar mereu prezent: acela de a fi o „comoară a minții și a sufletului“ pentru cititor; acela de a oferi bunuri spirituale netrecătoare, esențiale, intr-o formulă care să satisfacă orice gusturi și exigențe; acela de a deveni prieten fidel, generos și înțelept pentru toți cei care îi parcurg paginile. Credincioasă principiilor sale de a propune complexe și bine documentate puncte de vedere asupra celor mai semnificative momente din istoria poporului român — ca o justificare a prezentului, ce dă temei nepieritor atît realităților politico-sociale de azi dobîndite prin luptă, cît și viitorului pe care-l pregătim — revista Tribuna nu și-a cruțat nici cu actualul ALMANAH efortul de a dărui citorilor o carte bogată, reprezentativă, despre adevăr, despre speranță, luptă și împlinire, un volum ce exprimă, în fond, nobila aspirație a unui popor în căutarea-desine și descoperirea-de-sine. Intiia secțiune a ALMANAHULUI apare așadar sub genericul „1848—1918. Șapte decenii de istorie românească“ — o suită de comentarii, mărturii documentare, priviri sintetice asupra evenimentelor din 1848 și 1918, cu atît de largi și hotărîtoare ecouri in conștiința și destinul poporului român (Primăvara deșteptării sociale și naționale în Țările Române, 1848—1849; 1848, moment al manifestării unității naționale la români; Integrarea în procesul revoluționar european; De la Horea la Avram Iancu; Istoriografia maghiară despre Avram Iancu și, respectiv, Unirea, rodul luptei maselor largi populare; 1918 în conștiința celor de azi; 1918—1978; Alba Iulia — istorie, prezent și viitor; Din antecedentele culturale ale Unirii; Meleagurile Albei în preajma lui 1918; Presa Unirii; Fotograful Unirii; Liga culturală și Unirea; Contribuția dascălilor transilvăneni la Unire etc.). O importantă contribuție documentară aduc, aci, capitolele „Portrete din revoluție“ și „Portrete de la Unire", cu fotografii și succinte date privind viața și activitatea unora dintre fruntașii celor două mari evenimente istorice. Pe alt plan (în secțiunea „Istorie literară, beleristică, folclor“) sunt urmărite consecințele ideologico-culturale ale revoluției și Unirii, în comentarii ca Eminescu și pașoptismul, Bălcescu între legendă și realitate, Avram Iancu în creația populară, Blaga și Unirea etc. Un Jurnal în munți (călătorie în Apuseni) ca și amintitul Alba Iulia — istorie, prezent și viitor sau Alba Iulia, orașul Unirii racordează plastic, inspirat, trecutul luptelor și al jertfelor la prezentul împlinirilor. Din numeroase comentarii, documente de arhivă, mărturii (ciclul Memorii ale participanților la Unire, de exemplu) se desprinde cu limpezime ideea că atît revoluția de la 1848 cît și mai ales marea Unire — au fost opera poporului însuflețit de idealuri revoluționare, progresiste, profund patriotice. Făurită in 1918 prin voința întregii națiuni, Unirea a devenit o realitate politică, socială și economică în deplină concordanță cu aspirațiile poporului abia in anii revoluției socialiste, și acest adevăr se desprinde cu prisosință din paginile ALMANAHULUI. Judicios alcătuită, partea de Magazin a almanahului oferă, in principal, traduceri de proză din literatura universală (Italo Calvino, Adolfo Bioy Casares, Lawrence Durrel, Julio Cortâzar, Edmund Crispin,Alberto Moravia, Brian W. Aldriss, Anthony Burgess, Ga briel Garcia Márquez etc.), povestiri de „divertisment“ dar și de meditație, lite ratură cu caracter polițist și de sciencefiction, pagini umoristice etc. Un florilegiu de poezie contemporană, reportaje din actualitate, aforisme, curiozități, actualități științifice, șah și cuvinte încrucișate completează sumarul bogat al almanahului, dîndu-i și caracterul atractiv gustat de cititorii de orice vîrstă și formație culturală. Un ALMANAH pe care îl putem citi și reciti cu plăcere în oricare zi a anului.