Tribuna, 1980 (Anul 24, nr. 1-51)

1980-08-28 / nr. 35

TRIBUNA 3 Romanul observației analitice Vocile nopții (Cartea Românească, 1980), ultimul ro­man al lui Augustin Buzura, se păstrează, aparent, în cadrul unui discurs epic caracterizat prin minuția și in­sistența analizei (un studiu analitic mai degrabă, suge­­rînd cunoașterea și frecventarea celor mai suple și des­chise instrumente de investigație psihologică și psihana­litică); în același timp înregistrăm, tot în prelungirea u­­nor modalități narative, extinderea spațiului epic obiec­tivat, admițînd detașarea naratorului (un EU ce se au­­toexaminează fără menajamente, avînd cruzimea confe­siunilor ultime și spaimele personajului dostoievskian, autoflagelarea și sinceritatea absolută a acestuia), și, de aici, un curs fluent al narațiunii. Așa se explică de ce trama romanului se ordonează simplu, amintind planurile și tendința spre obiectivare din Fețele tăcerii, dar tot acum se menține, dominantă și devoratoare, aplecarea spre introspecție, spre întrebările chinuitoare, asediatoa­re, care decid, în cele din urmă, portretul unui tînăr, cu neliniștile, incertitudinile­ și aspirațiile ce-i animă. Asociind deci romanele Orgolii și Fețele tăcerii, vom spune de la început că Vocile nopții îl definește mai exact, mai deplin, și, evident, mai matur pe un scriitor torturat de problemele esențiale ale unui contemporan defel iluzoriu, factice sau confecționat, ci ale unui des­tin în căutarea sensurilor existenței lui. Naratorul lui Augustin Buzura are de aceea, cu puține inconsecvențe și cu un număr limitat de inegalități, tendința de a trece cu ușurință de la monologul persoanei întîi, un monolog al analizei, al unui întins sistem de întrebări, ipoteze și alternative ale conștiinței, la refacerea unor momente cu o vizibilă materie aptă pentru desfășurarea tramei în care sunt implicate destine dintre cele mai di­verse. In mecanica discursului epic, recunoscînd soluții consacrate ale romanului de analiză (dar și ale romanu­lui ce descinde din experiența lui Thomas Mann, a lui A. Huxley etc.), vom observa că structura generală a căr­ții se organizează în virtutea rememorărilor, a retrăirii unor experiențe ale memoriei și ale conștiinței. Scenariul acestor rechemări din trecut ale unor episoade, scene, împrejurări, gesturi, siluete, umbre, coșmaruri etc. are ritm, impune conexiunile (începutul romanului se explică treptat în următoarele 14 capitole după o formulă perfect previzibilă și, aici, justificată pe de-antregul: Ștefan Pintea, personajul principal al romanului, este chemat la miliție pentru o anchetă ce devine punctul de plecare, nu și elementul declanșator, al confruntărilor cu expe­riențele și ipostazele vieții acestui tînăr cu cîțiva ani de facultate și care retrăiește experiența de muncitor a tatului său, ca într-o simbolică verificare și asumare a vieții) și inserează firesc planurile analitice, digresiunile, discursul reflexiv etc. Naratorul lui Augustin Buzura are, așadar, dezinvoltura trecerilor de la un detaliu ana­litic, retrăit prin rețeaua amintirilor, la anume circum­stanțe,­­fapte, siluete) și la structura monologului, care reface, printr-un sistem determinat de acțiuni și de impulsuri, ipostazele existențiale ale eroului. Vocile nop­ții este, cred, un roman al experiențelor și al aventurii cunoașterii, romanul avatarurilor unui tînăr care se în­treabă trăind. Dealtminteri, termenii acestor ipostaze sau stări fundamentale, care compun structura esențială a cărții și dau deplina motivare a discursului, sunt: viața, părinții, casa, experiența socială și morală a muncii, alternativele unui eros derivat din celelalte straturi existențiale. Ritmul romanului provine din dispunerea acestor pla­nuri ale vieții și experiențelor și tot de aici — din suc­cesiunea lor — se desprind elementele spectacolului ge­neral al lumii recreate de vocea Naratorului care își a­­sumă în totalitate explicațiile și motivarea demersurilor protagonistului. Cred că se poate remarca, începînd mai cu seamă cu cel de-al treilea capitol, că romanul tinde să se organizeze ca o structură relativ simplă, permițînd: detașarea unor fapte, analiza lor atentă și riguroasă, in­cursiuni în stările de conștiință ale protagonistului cărții, revizuiri ale unor împrejurări prin intermediul autoana­lizei totale, obsedante. Impresia de experiențe de tip camilpetrescian sau de introspecție, asemănătoare celei profesate de Virginia Woolf, este consolidată prin revenirile insistente asupra a ceea ce numeam straturi existențiale. Variațiunile ana­litice pe un număr dat de teme caracterizează romanul Vo­cile nopții, iar procedeul întărește acest component struc­tural al cărții: reluarea ipostazelor principale ca etape ale experienței și vieții tînărului erou. Suferințele, incer­titudinile, revoltele, iubirile, „muncile“ și tentativele de a se regăsi prin sat, prin părinți (casa) alcătuiesc portre­tul epic al romanului. Dacă în capitolele patru, unsprezece și doisprezece deplasarea de la stilul direct al naratoru­­lului (persoana întîi) la cel indirect (al evenimentelor și stărilor rememorate) se face printr-o alunecare ușoară și evidentă, iar unghiul naratorului se modifică (experiență epică atît de frecventă în romanul secolului XX), lumi­nînd astfel aspecte ale vieții personajelor situate în me­dii diferite, în alte cîteva capitole scriitorul descoperă plăcerea pitorescului și a narațiu­ni savuroase prin fluxul verbal și prin culoarea argoului. Universul căminului muncitoresc este compus din portrete, unele viu schițate (Stelică Goran, Vișan, cei trei Vasii etc.), ar fi însă să reducem la elemente de pitoresc lexical reprezentările propuse de prozator ale unei lumi alcătuite din destine, proiecte, pasiuni, sinceritate și largi referințe într-un spațiu ce-și păstrează autenticitatea. Humorul, cruzimea unor observații, falsul cinism al acestor oameni, care au conștiința valorii lor (vezi capitolele 4, 5 și 8), incisi­vitatea observațiilor realizează una dintre componentele acestei cărți, unde protagonistul romanului experimen­tează prin confruntare și cunoaștere viața prin asumarea ei defeil reticentă. Sunt aici necazuri și mici bucurii, candori și vise secrete; într-un cuvînt, sunt oameni. Ar fi de văzut dacă reprezentările satisfac propriile noastre date despre un mediu înfățișat uneori edulcorat și în afara unei bune cunoașteri (nu e vorba de cunoașterea reporterului, adesea superficială și neconcludentă­ în alte cărți. E o posibilă privire îndreptată spre oameni care­­ sunt mai mult decît un simplu fundal pentru narațiune; e vorba, de fapt, de una dintre experiențele deliberat asumate de erou. Cum spuneam, romanul începe prin a da impresia unei anchete, punctul de plecare al retrăirii experiențelor cu­noașterii, și continuă ca un roman al unui destin — por­tretul unui tânăr atras de actele vieții și de sensurile acestora —, biografie dramatică, însoțită de măștile spec­tacolului tragic, a unui contemporan. Așa se face că în cele cincisprezece capitole ale romanului alternează un număr limitat de planuri; ele sunt corespondentul celor patru-cinci ipostaze existențiale de natură să definească ciclul unei vîrste parcurse între umbrele spaimei și sem­nele vieții. Monologul, confesiunea, obsedanta întrebare despre sensul vieții, defel banalizată sau demonetizată, natura raporturilor umane, chiar și a celor mai intime, realizează spectacolul general al acestei lumi, cu vocile conștiinței, ale coșmarurilor acesteia, voci ale vieții, ale reflecției și ale celor mai generoase impulsuri omenești. Mă întreb, însă, dacă ancheta, mobilul acesteia (Ștefan Pintea este suspectat de furtul unei sume de bani), a fost cea mai fericită soluție pentru circumscrierea întregii trame care supraveghează diferitele înfățișări ale eroului cărții. într-un discurs epic elaborat cu acusteță, mai contro­lat și mai nuanțat în comparație cu romanele anterioare, unele neglijențe sunt ușor de observat și dacă acceptăm că trama este un simplu pretext pentru a sublinia, e­­ventual, umilința și tristețea măștii personajului, e mai greu să înțelegem cum Augustin Buzura a păstrat unele clișee în stratul analitic al frazei­­ Dana, „colega de fa­cultate, un punct luminos acum, lumina unei stele moar­te“; eroul este „insuficient“; frecvența unor formulări: „Simțurile încordate la paroxism“; respirația „paroxis­tică“; scene ușor artificiale precum înfruntarea cu Sul­tan și Mocanu; și, mai ales, uzura unor epitete de ti­pul: imens, fantastic, colosal, enorm, cumplit etc.). Ele, repet, sunt mai frapante într-un text scris cu o remar­cabilă siguranță, ferit în cea mai mare parte de mono­tonia unei excesive introspecții sau de prelungirea unor determinanți evitabili in contextul caracterizării unui moment de tensiune. Spirit reflexiv prin excelență, Augustin Buzura a scris de data aceasta un roman despre experiențele funda­mentale ale unui tînăr care interoghează cu o anume violență, duritate și, totdeauna, cu sinceritate viața, sem­nele ei cele mai semnificative. De aici și înclinația spre reflecția care instituie un spațiu al meditației despre lumea de azi, despre raporturile statuate între oameni, despre captivitățile și libertățile ființei modelate de datele epocii. Nu o dată observația tinde să devină un fragment dintr-un grav și savant studiu analitic, ca în­tr-un discurs argumentat prin datele ideilor. Ce este moar­tea? Cum reacționăm la semnele acesteia? Care sunt simptomele violenței și ale agresiunii? Care sunt dra­mele mari ale lumii moderne? Sunt numeroase altele întrebări care dau cărții tensiunea ideilor și franchețea reflexivă proprie unui prozator, care aici, în Vocile nopții, a scris un roman despre marile aventuri ale spi­ritului uman, despre destinul individual în impactul său adesa tulburător, dramatic, grav, aprins și sinuos cu realul, cu datele acestuia. Dacă e să numim cîteva dintre motivele acestui roman, atunci în mod cert se detașează o profundă sete de comunicare, de comprehensiune u­­mană, de înțelegere și de prețuire a omului, așa cum îl aflăm în geografia complicată a raporturilor sale, în teritoriul său populat de oameni, de ne-oameni și de dorințe, de visuri și de aspirații generoase. Ar fi să consemnăm o constatare îndeobște acceptată că roma­nul românesc contemporan are resurse reale pentru a pune în discuție, din unghiul istoriei contemporane și al unei viziuni superioare, marile probleme ale omului; un om care trăiește în istorie și într-un spațiu unde nu poate ignora ceea ce se întîmplă pe un teritoriu unde se decide fizionomia acestui veac. Cum am înțelege alt­fel audiența pentru romanul de azi dacă nu prin des­chiderea lui spre temele fundamentale ale existenței și ale istoriei individuale și sociale, neeludate și examinate cu sinceritate, cu înțelegerea mecanismelor și a factori­lor generatori de anume fenomene, motivele romanului, precum în acest caz, sunt ale unui om care există nu ca o abstracție ci ca o realitate ce poate fi dimensionată și ca simbol al unei realități umane mai largi. Fapt sem­nificativ rămîne pentru cititorul romanului lui Augustin Buzura mesajul general al cărții, chemarea spre omenie, spre generoasa estimare a ființei și a demnității lui. Sub specia reflexivității și a înclinației spre analiză a protagonistului (Ștefan Pintea), Augustin Buzura se mișcă sigur atunci cînd stabilește motivele unui text epic precum Vocile nopții, motive supuse unui foarte atent studiu (termenul nu are de ce să surprindă în ca­zul romanului de analiză, profesat de prozatorul clujean), examenul psihologic, etiologia unorr reacții și observarea atentă a fiecărui element comportamental, introspecția și insinuarea soluțiilor unei analize atît de înrudite cu psihanaliza fac din acest text și un roman despre stările ființei amenințate de spaimă, iar, dincolo de granițele acesteia, avînd conștiința posibilei culpe. De fapt, culpa morală nu e legată numai de protagonistul romanului (și nu în primul rând de el), ci de celelalte personaje care acționează în roman în sensul în care Greimas vor­bea despre „actanții“ unui discurs narativ. In sintaxa unei opere de proporțiile romanului, în raporturile din­tre personajele care comunică în trama cărții (în func­ție de rolul naratorului identificat cu „autorul“ acestui îndelung monolog al memoriei și al confesiunii) proble­mele spaimei și ale culpei se regăsesc numai în legăturile dintre personaje. Semnul distinctiv al personajului-na­­rator este asumarea experienței umane: „Sunt un om curios, mă interesează cauzele erorii, psihologia celor ce o comit“. Mărturisirea e de extins, dincolo de feno­menul amintit. Observația este acută, deschisă corespon­dențelor la nivelul unor stări, sentimente, reacții, acte și fapte proiectate sau comise. Autoanaliza proiectează și în afară lumini care surprind felurite manifestări ale fi­inței prin abolirea sau prin amplificarea timpului unei atitudini omenești: „Teama? Dacă mă gîndesc bine, îmi dau seama că încă n-am avut tăria să mă furișez pînă la rădăcinile acestui sentiment incomod pe care, de cînd mă știu, îl tîrăsc mereu, oriunde, după mine, fără să mă pot obișnui cu ei“ și fraza continuă cu egale accente de studiu sau de anamneză transcrisă de un personaj care se contemplă în oglinzile unei conștiințe capabile să se obiectiveze atît cît este necesar pentru ca sentimentul supus studiului să intre în sfera motivelor de studiat! Și în alte circumstanțe, străbătând un itinerar determi­nat de ceea ce am numit de mai multe ori ipostazele existențiale (experiențele fundamentale ale lumii roma­nului) ale biografiei lui Ștefan Pintea ,scriitorul proce­dează după aceleași modele ale timpului și ale spa­țiului în care se înscriu motivele cărții. Spectacolul sa­tului devastat de ape, spaima nopții și coșmarul reche­mat mai apoi insistent, periplul nocturn prin sat (cli­nele, femeia stranie etc.) sunt semne ale spaimei ca și experiențele trăite în preajma unui pictor și a soției a­­cestuia (Vecchi­a Violetta). Spaimele ființei și fantomele unei lumi spasmodice, coșmarurile singurătății și ale unei devoratoare tristeți se regăsesc în acele capitole unde eroul trăiește experiența întîlnirii cu Violetta („Cui da­torăm oare frica din noi, nevoia dureroasă de uitare, spaimele ce ne tulbură visele, senzația asta groaznică de singurătate într-o lume ostilă, indiferentă, rece, insensi­bilă la destine individuale?“). Spaimele conștiinței și ale singurătății (Violetta), ale amintirilor și ale dorințelor, bovaricele semne ale fricii la Lena Filipaș (risipirea u­­nei vieți prin compromisurile morale ale ființei) sunt mai puțin justificate în cazul culpei presupuse (ancheta loco­tenentului Veza). Cred că aici motivarea epică este mai șubredă și mai puțin credibilă epic. Sunt în roman constante ale vieții și ale etosului con­temporan care țin de viziunea prozatorului; timpul, un timp material mai pregnant decît în alte proze ale lui Augustin Buzura, timpul obiectiv ca și cel subiectiv, al conștiinței, pune în lumină un termen constant, topos al romanului, este casa, familia, satul, cu numele locuri­lor, cu legendele satului, cu istoriile metamorfozate în basm despre oameni sau despre fantasme. Chiar dacă sa­tul parcurge și el un proces de metamorfozare, amintirea oferă cel puțin elementele de confruntare și de recurs moral, strict necesare pentru biografia eroului. Vocile nopții este, cred, romanul cel mai izbutit al lui Augustin Buzura cel puțin pentru următoarele motive (ele nu sunt numai ale analizei criticului!), proiectează un destin individual implicat dramatic în diversele în­fățișări ale existenței; face să se edifice un sistem ge­neral de referințe și de personaj­e-existente care confi­gurează un univers convingător; cartea are acurateță și s-a elaborat într-un discurs epic care face loc eve­nimentului narat, vitalizînd astfel structura epică. In Ștefan Pintea scriitorul a investit, cum ar spune-o Buzura, „enorm“, în ordinea analizei lucide, devoratoare, agitate, febrile și totodată minuțioase. Asediat de timp, de propria-i conștiință, neliniștit, eroul este visul care vrea să afle, să confrunte, să creadă demistificînd și descoperind prin el însuși. Dacă nu-i reușește lui Buzu­­ka ancheta și sugestiile acesteia, în schimb analiza este o continuă stare de veghe și de alarmă pentru toate reacțiile și decizile personajului său. Capcanele rostirii, ale cuvintelor, teama, asumarea unor fapte, compromi­surile, instabilitățile și incertitudinile, scenariul aventurilor acestui erou sunt rezultatul unui demers analitic superior, patronat de ideea că prozatorul poate descoperi, într-o infinitate de circumstanțe, gesturi, reacții, cuvinte, sensul și natura interioară a lucrurilor („O întîmplare aparent banală, apare cîte un cineva, și, cu un gest ferm, uneori în glumă, alteori cu multă gravitate, trage hainele de pe noi, ne descoperă așa cum sîntem, ne obligă să ne ve­dem limitele, puterea, ne spune că sîntem atunci și acolo..Alternativele lui Ștefan Pintea sunt proiecții ale observației și termeni aleși prin simetrie, prin ana­logie sau, dimpotrivă, prin ordonare antinomică pentru a realiza principiul observației și al studiului moral. Observînd și autoexaminîndu-se, personajul stabilește ele­mente de opoziție (Marin Ionescu, Lena Filipaș, ingine­rul Filipaș, Iacob Filipaș-tatăl etc.). Augustin Buzura își definește protagonistul prin des­cendență dostoievskiană. Proclamîndu-se un ins medio­cru, reafirmînd cu ostentație condiția sa („un tip inco­lor, mediocru“), Ștefan Pintea se consideră însă și un observator al moravurilor („în realitate eram un biet teo­retician“). Măștile lui sunt ale unui destin care se caută pe sine, întrebînd, aspirînd la comunicare, refuzînd cate­goric singurătatea (Lena este, alături de Violetta, una dintre victimele singurătății care destramă), căutînd în universul muncii temeiurile vieții. Căutările lui (expe­riențele erotice sunt una dintre ipostaze) sunt ale cu­noașterii. Chiar dacă excesivă și ușor retorică, întîlnirea cu Violetta își păstrează semnificația pentru temele căr­ții. Cred însă că sunt false, artificioase și mult mai palide paginile despre bovaricele confesiuni ale Violettei, che­marea ei la evadare în circumstanțe nu mai puțin con­venționale. Motivele cărți recheamă constant aspirația la fericire, la cunoaștere („Ce fel de ființe sîntem?“) și la meditație despre condiția omului într-o lume pe care ne-o asu­măm în numele unor noi raporturi etice și al conștiinței. Vocile nopții este, sub acest aspect, o carte gravă și care invită la meditație, situîndu-l pe Augustin Buzura printre prozatorii cei mai importanți ai generației sale. ION VLAD

Next