Tribuna, 1982 (Anul 26, nr. 1-51)

1982-01-14 / nr. 2

TRIBUNA 8 Eminescu și Calderon Tematica visului la Problematica visului în opera lui Emi­nescu comportă — credem — noi cercetări din perspectiva gîndirii sale poetice, ca și a trăirilor, a experienței umane. G. Călinescu în vastul repertoriu exege­tic, veritabil idealium eminescian, T. Vi­­anu în docte analize, Perpessicius, în co­moara de note ce-i însoțesc suita de ope­re eminesciene ș.a. au punctat varii as­pecte ale temei în discuție. Dar, sublini­em, marii creatori fiind — după formula lui Goethe — incomensurabili, opera lor rămîne mereu deschisă interpretărilor din unghiuri tot mai adecvate actului artistic suveran. In acest spirit, călăuziți de metoda con­sacrată în cercetarea literar-comparatistă, vom încerca să schițăm în rîndurile de mai jos unele convergențe și similitudini — poate chiar ecouri — marcînd, cind este locul, și disocierile specifice între mo­dalitățile de tratare a vastei tematici a visului la Eminescu și dramaturgul spa­niol Calderón de la Barca (1600—1681). Rigorile metodei comparatiste ne impun în primul rînd relevarea unor fapte care să ateste, dacă nu o lectură asiduă, cel puțin o luare de contact, o cunoaștere, eventual mediată, de către Eminescu a operei lui Calderón, a „celui mai ingenios dintre genii“ — după caracterizarea lui Goethe — în speță a comediei autorului iberic Viața este vis, publicată în 1636 și, in completare la aceasta, a frescei drama­tice intitulată Marele teatru al lumii (1645). Tiparele gîndirii și nu mai puțin unele convergențe expresive ne îndreptățesc să opinăm că poetului nostru nu i-a fost străină lumea de idei poetice a genialului confrate spaniol. Schopenhauer, cunoscă­tor pasionat al limbii și literaturii spanio­le, filosoful atît de familiar lui Eminescu, îl citează pe Calderón chiar în primele pagini ale operei sale capitale — „Lumea ca voință și reprezentare“, unde-și expune doctrina în problema ce ne interesează, din unghiul filosofiei kantiene, al rapor­tului dintre subiect și obiect, dintre re­prezentări și lumea exterioară. Autori germani, studiați temeinic de E­­minescu, precum Goethe, Schiller, Schle­gel, Heine, Eichendorff, austriacul Grill­parzer, acesta din urmă autorul unei pi­ese intitulată „Visul o viață“, inspirată nemijlocit de teatrul lui Calderón — apoi francezul Théophile Gauthier, citat de Eminescu, în contexte semnificative, i-au putut facilita poetului român cunoașterea operei dramaturgului spaniol. Mai mult, este foarte probabil că în perioada vieneză și berlineză să fi citit ceva din teatrul spaniol, în traduceri germane, atît de nu­meroase și exacte, și să-i fi atras atenția mai ales piesa al cărui titlu și substanță spuneau atîtea tînărului doritor să desci­freze tainele lumii și rosturile existenței umane. Oricum, Glosso, Memento mori („Panorama deșărtăciunilor“), Împărat și proletar („Umbre pe pînza vremiii“) ș.a. — din proza artistică mai ales Sărmanul Di­­onis și Geniu pustiu abundă în idei și termeni ce ne conduc spre focarul creației calderoniene. Opusculul dramatic Viața este vis, stră­bătut de un lirism de extracție barocă, are în centrul acțiunii avatarurile lui Se­­gismundo, cauzate de narcotizarea de că­tre tatăl său, Basilio, un despot imaginar care — potrivit unei profeții — își vedea periclitat tronul. Piesa este construită cu abilitate scenică desăvîrșită pe principiul întrepătrunderii și oscilației permanente iluzie-realitate, învăluite — cum am men­ționat — într-o atmosferă de lirism ele­vat, supraabundent, nu însă fără inserții clasicizante notabile. Dintr-un episod, cel al transportării lui Segismundo narcotizat in palatul tatălui, eroului i se pare că viața în întregul ei, ca și fragmentar con­cepută, este un vis. Această împrejurare se constituie ca un moment-cheie în in­vestigația noastră, întrucît la Schopenhau­er, pe care-l bănuim drept intermediar, se dezbate, pornind de la Kant, tocmai pro­blema capitală, precum și la Eminescu de atîtea ori, dacă există vreun „criteriu si­gur pentru determinarea graniței dintre vis și realitate, dintre fantasme și obiec­tele reale“. Mai mult, în același pasaj schopenhauerian se relevă conceptele kan­tiene, analizate și valorificate și de Emi­nescu, atît în poezii, cit și, mai explicit, în proza sa artistică, ale vieții reprezen­tată ca un „vis prelungit“ (der lange Tra­um), și al momentelor de visare, trepte par­ticulare, care îl compun (kurze Träume). Fundamentul teoretico-filosofic de mai sus își află la Calderón și Eminescu ipo­stazieri dintre cele mai variate. Drama­turgul spaniol desfășoară însă în substan­ța piesei sale, în mod explicit, o metafi­zică a binelui (care, „nici în vis nu se pierde“), făcîndu-și personajele să pendu­leze mereu între „ideas y delicios“, în căutarea binelui absolut. Iluzionismul și fantasmagoria vieții — concepute ca un vis — sînt marcate apoi la Calderón — prin vocea isteței Rosaura — în fraza de­finitorie: „nu sînt ce par“ — deschizînd perspectiva înțelegerii „lumii ca teatru“ — a lumii, precum la Eminescu, adeseori — populată de „măști și comedianți“ de tot soiul, de la naivitatea amar înșelată la saltimbancii, cinicii și „famenii“ stig­matizați de atîtea ori de poetul nostru. Calderón, consecvent principiilor sale, va proclama moralizator: „o viață infamă nu este viață“ și, mai apăsat, „adevăr de-ar fi ori vis, lucrul de căpetenie e să înfăp­tuim binele“ — menținînd tratarea temei la înălțimea postulatelor etico-metafizice. Aici este locul să relevăm și momentul Shakespearean­in lărgirea și adîncirea conceptului de vis la Eminescu, cu men­țiunea că evocarea „marelui Will“ ne în­­tîmpină — alături de cea a lui Pindar („visul unei umbre...“), a lui Sofocle și Calderón, tot in pasajul amintit din vol. I al schopenhaurienei „Lumea ca voință și reprezentare“. Este citat de filosoful ger­man un pasaj extrem de semnificativ pentru tema analizată din Furtuna (IV, I): „Suntem­ plăsmuiți din aceeași materie, / din care sunt alcătuite visele și scurta noastră viață / e-nconjurată de un somn“. Este un fapt indubitabil că „somnolența“ — la confluența visului, subliniem noi — constituie o trăsătură caracteristică, fun­ciară — ce nu le-a scăpat cercetătorilor avizați, în primul rînd lui G. Călinescu — a romanticului Eminescu. Revenind la aspectul calderonian ce nu poate lipsi — socotim — din explicitarea problematicii onirismului eminescian, re­marcăm că și la poetul iberic definiția vieții, în planul ideatic și în confruntarea acestuia cu teluricul, se compune din ace­leași elemente, așa cum ne atestă cele­brul monolog al lui Segismundo din fina­lul actului II, v. 931 ș.a.: „Ce este viața? — o frenezie / Ce este viața? — O iluzie, / O umbră, o amăgire.../ Toată viața e un vis / — Și visurile sunt doar vis“ — ca, în altă parte, să ne întimpine, pre­cum la Eminescu formula cu rezonanța unei palingenezii cosmice: „visul morții“ care transpare la poetul nostru nu numai o dată, in expresia ei generalizată — ca de pildă, în împărat și proletar: „vis al morții eterne e viața lumii întregi“. Cercetătorul italian A. Farinelli, într-o vastă lucrare consacrată materiei ce ne interesează (La vita e un sogno, Torino, 1916, 2 vol.), apoi G. Călinescu și hispa­nistul Al. Popescu-Telega au atras atenția asupra unor concordanțe calderoniene cu spiritualitatea indică, în speță budhistă, transmisă în Evul mediu și prin interme­diul povestirilor orientale, răsfrîntă apoi și în spațiul românesc. Remarca este va­labilă și în cazul lui Eminescu, din care, în ordinea iluzionismului vieții, ajunge să ne amintim poetizarea măiastră a concep­tului „maya“, în stihurile din Kamadeva: „fiul cerului albastru / și al iluziei deșerte“. Dacă se pot stabili — cum am încercat mai sus — multiple paralele între cei doi „amanți ai cerului" — in sensul viziona­­rismului lor — ambii exponenți ai unui „pesimism stoic“ în fața spectacolului fan­tasmagoric al lumii, dacă pentru Calderón și Eminescu, deopotrivă, „viața e vis“ și „visurilor înseși vis sunt“ — în contextul crezului lor artistic comun: „visez acum, visam atunci“ — dacă, în „panorama de­șertăciunilor“ omenești pentru ambii „atît de asemănătoare cu visurile sunt gloriile trecătoare“ — se impun totuși și unele di­socieri între modalitățile specifice ale ce­lor două genii artistice de a concepe os­moza vis-realitate. Traiectoria „visării“ la Eminescu cu­noaște fațete ce nu sunt suficient explici­tate în opera confratelui spaniol. Pentru poetul român visul nu este doar o „hi­meră“ — ci își află un corespondent în „activismul“ social, în consonanță cu as­pirațiile neamului său, încă în poemele de debut (a căror descifrare adecvată își aș­teaptă încă interpreții) ne întîmpină fra­zări definitorii pentru ethosul și pathosul eminescian: „visările funiei, visări de-un ideal“ (Din străinătate) — apoi, cu ac­cente pozitive, de sublimat patriotism, în­globat vizionarismului său: „Visul tău de glorii falnic triumfind / ... vis de vitejie, fală și mîndrie“ (Ce-ți dor­escu eu ție, dul­ce Românie . . .) •— invocații din sfera vi­sării, ce nu le aflăm ca atare la drama­turgul și poetul spaniol. Nici matricea vi­sării nu este evidentă la Calderón ca la poetul carpatin, în viziunea căruia ea este adesea localizată în cadru, în spațiul an­cestral al spiritualității românești: „Visul codrilor de fagi“ (Povestea codrului). Și în ordinea erotică, problematica vi­sului este mai atent descifrată la roman­ticul clasicizant Eminescu, în reprezentă­rile căruia „undele visează spume“ (Egi­­petul) sau în apostrofe corelate, ca aces­tea: „Să faci din viața mea un vis / Din visul meu o viață“ (S-a dus amorul), unde sunt justificate apropieri de elegiacii Ro­mei: Catul, Tibul, Proporțiu, Ovidiu și de marii romantici ai literaturii universale. Iluzionismul existențial nu exclude la Eminescu tentația armoniei: „Totu-i vis și armonie“ (Somnoroase păsărele) și nici setea sa clasicizantă de echilibru, într-o „lume de visuri, — o lume de senin“ — stăpînită de „raza gîndului etern“. Pregnantă mai este la Eminescu pre­zența umbrei în contextul visării, cu sem­nificații multiple — platonice, dar și ro­mantice — ceea ce potențează contrastul dintre vis și realitate, conceput mai plas­tic și mai diferențiat la poetul român. GRIGORE TANASESCU (Urmare din pag. 1) Eminescu în capitala Bucovinei, cu găzdui­rea frăținilor Eminovici la Pumnul, condi­țiile lor de cazare neexcluzînd chiar înfie­rea lui Mihai Eminescu de către strălucitul magistru pe baza unei atestări parohiale, care specifică: „Copil de suflet Mihail 858“. Lui Pumnul îi murise, cu puțin înainte, unicu­l fiu Ioan. Pe lîngă sensul metafo­ric de „părinte sufletesc“, acordat magis­trului blăjan, nu este exclus ca filiația mărturisită nu o dată de la Pumnul să se fi întregit cu semnificația civilă a înfierii. Vom accentua încă o dată aici poziția îndurerată și a poetului și a familiei sale de la Ipotești, cînd Pumnul a închis ochii. Aglae Drogu­ își amintea cu fidelitate mai tîrziu într-o scrisoare către Maiorescu: „Gimnasiul superior nu l-au terminat aici din disperare că murise Pumnul. Îmi aduc aminte că după înmormîntarea lui Pum­nul și-au depus cărțile sub un scaun în grădina publică și­ au plecat spre casa pă­rintească“, anunțînd în plînsel că părinte­le lui sufletesc se sfîrșise: „mai mult n-am ce face . .. Pumnul nu mai este — a mu­rit“, umplînd de îndurerare pe toți ai săi. Drumul pe jos la Blaj din 1866, înainte de a avea un obiectiv de studii, a fost un pe­lerinaj în memoria lui Pumnul. După o sută șaizeci și trei de ani de la nașterea lui Aron Pumnul, amintirea lui recheamă calda recunoștință a întregii noastre națiuni pentru meritele ce-a în­scris în cartea de aur a patriotismului re­voluționar, a osîrdiilor lui didactice și stră­daniilor lingvistice în prelungirea curen­tului iluminist național. * Ion al lui G. Sbiera scriind monografia — culegere Aron Pumnul. Voci asupra vieții și însemnătății lui dimpreună cu do­cumentele relative la înființarea catedrei de limba și literatura românească la gim­nasiul superior din Cernăuți, precum și scrierile lui mărunte și fragmentare, o dedică la 1889, pe 392 pagini fostului său magistru și apoi coleg de catedră. înce­­pind de la pagina 192, volumul citat a publicat lucrările postume și inedite ale celebrului său înaintaș. Sbiera știa că de la Pumnul mai ră­măsese o încercare de filosofie populară, manuscris ce aparținuse „bibliotecii răpo­satului poet M. Eminescu“. Intr-adevăr, Titu Maiorescu citase în Critică, între exemplele negative de eti­­mologizanți, creatori de cuvinte hibride, și un specimen din manuscrisul amintit, adus — specifică el — la Junimea de „un fost școlar al lui Pumnul“: „Introducăciune în filosofie sau scle­­ment“, din care citează: „Prodata introducăciunii este cunoscă­­ciunea înseminței sclementului ca mamă născătivă a celorlalte sciiițe. Astă cerce­­tăciune este cu putință pe trei drumuri“, etc. etc. Criticul junimist însă nu-și amintea „ni­ci la cine a văzut, nici de se găsește un­deva“. Poetul Samson Bodnărescu — „și-aduce bine aminte că răpausatul poet Mihai E­­minescu a avut acest manuscript și că intr-una din întrunirile membrilor Socie­tății Junimea din Iași a citit mai multe pasaje din el“. Nu știa, totuși, dacă tex­tul citit de Eminescu era autograful lui Pumnul sau o copie. Presupunea că nu­mai Eminescu a putut să-l pună la dis­poziția lui Maiorescu „spre folosire“. Cu­noștea pasiunea lui Eminescu, care „cu­legea și păstra cu religiozitate orice ma­nuscript“, cu atît mai mult această relicvă a „fostului lui profesor“, și deductiv pre­supunea că Filosof­ia populară există în biblioteca rămasă de la Eminescu, îndru­­mînd pe Sbiera să se adreseze pentru a-l transcrie Harietei, sora poetului. Dar ma­nuscrisul nu era la Botoșani. Solicitată prin corespondență, sora lui Eminescu în­drumă pe profesor să se adreseze lui Titu Maiorescu, lui Dimitrie August Treboniu Laurian și lui Chibici, „curatori ai biblio­tecii iubitului ei frate“, fără ca ea să știe că grosul bibliotecii și arhivei fratelui se păstra la acea dată de către căpitanul Ma­tei Eminescu, fratele poetului, la Bucu­rești. Sbiera se adresă atunci lui Maio­rescu, la 1 septembrie 1889, rugîndu-l a i-l pune la dispoziție pe timp scurt în ve­derea editării, sugerînd că, dacă Maiores­cu este reținut de ocupații, căutarea ma­nuscrisului în „biblioteca repausatului poet M. Eminescu“ s-o facă „amicul meu Chibici, carele și el este unul din treimea curatorilor“: Mult stimate Amice și Coleg! Manuscriptul lui Pumnul despre filo­­sofiea poporală se afla, după informați­­unile ce le-am cules, în biblioteca repo­­satului poet M. Eminescu. Fiind Domnica Voastră unul dintre curatorii ei, Vă rog binevoiți a-1 căuta în ea, și, găsindu-1 să binevoiți a mi-i pune la dispozițiune pe scurt timp. Poate că ocupațiunile D voastră multiple nu vă vor permite a-1 căuta. V-aș ruga să binevoiți a însărcina cu aceasta pre­amicul meu Chibici, carele și el este unul din treimea curatorilor. Așteptînd cu nerăbdare manuscriptul, Vă rog să binevoiți a primi și cu astă oca­­siune espresiunea simțămintelor mele de înaltă stimă și considerațiune, cu care rămîn al D.Voastre devotat Dr. I. Sbiera 1 Sept. 1889 Cernăuți Scrisoarea se păstrează în Biblioteca Academiei R.S.R., Serv. Mise. Arhiva Titu Maiorescu, S. 40(3)XVII Manuscrisul Filosofiea populară însă îl luase și-l păstra atunci Nichifor Iliescu, învățăcel gimnasiast al lui Pumnul, deci coleg de școală cu M. Eminescu, mai tîr­ziu profesor la Huși și Socola. Redacția și administrația: Cluj-Napoca str. Universității 1 Căsuța poștală nr. 281. Of. Cluj-Napoca 1 Tel. 1­43 31.1­32 34. Abonamente se primesc prin oficiile poștale și factorii poștali Abonamente în străinătate prin „flexim", București str. 13 Decembrie nr. 3 P.O.B. 136 — 137. Tiparul I. P. Cluj-Napoca. Redactor șef: DUMITRU RADU POPESCU VICTOR FELEA (redactor șef adjunct), ION VLAD (redactor șef adjunct), AUGUSTIN BUZURA (secretar responsabil de redacție)

Next