Tribuna, 1984 (Anul 28, nr. 1-52)
1984-01-19 / nr. 3
Sanda cetate Azi nu mai există îndoială că vestita teorie a formelor fără fond, acreditată atît de abil de Titu Maiorescu, este o construcție doar aparent inatacabilă, în realitate oferind asediului mai multe fisuri decît ar fi bănuit arhitectul ei. Una dintre cele mai evidente incongruențe mi se pare paupertatea dialectică a formulării, evidențiată prin lipsa ei de istoricitate. Maiorescu a păcătuit prin generalizare în sens cronologic a unei situații de moment, surprinsă spre sfîrșitul secolului al XlX-lea. Căci, pusă în balanța unei analize retrospective, celebra constatare, cu corolarul ei estetic definibil prin opțiunea pentru o artă suficientă prin sine însăși, și nu prin ideogramele ei sociale, s-ar fi lovit de nenumărate probe corective. Nu mai adine în timp decît anii adolescenței magistrului junimist, măria sa istoria arătase că există momente certe cînd pulsul estetic este conectat în mod necesar, logic și firesc la marile artere ale demersului universal. Aceste prețioase testări, adevărate puncte cardinale pentru istoria literaturii, sunt situațiile revoluționare. După Benjamin Constant, revoluțiile pot uza de elemente metodologice perimate, căci oricum ceea ce va rezulta va fi cu siguranță un produs nou. Pînă la Unirea din 1859, literatura noastră realizase un plafon estetic remarcabil, raportat la cele cîteva decenii de cînd se născuse în accepțiunea modernă a termenului, prin contactul cu ideile și formele occidentale. Prin Văcăreștii cei bătrîni, Conachi, Gheorghe Asachi în bună măsură, se naționalizase o filieră poetică tipică și potrivită ariei estice a iluminismului european: anacreontismul. Cu Heliade Rădulescu, Vasile Cârlova, Cezar Bolliac și Dimitrie Bolintineanu s-au deschis pîrtiile arborescente ale romantismului. Cugetarea filosofică n-a întîrziat nici ea, prin naivul Barbu Paris Mumuleanu, urmat însă de Grigore Alexandrescu și Costache Stamati. Ceva mai mult, literatura noastră de pînă la 1859 își sintetizase elementele într-o structură unitară, numită în genere specific național, prin intermediul unor reviste anume orientate ca „Foaie pentru minte.. .”, „Dacia literară", „Propășirea", „România literară" ș.a. Acest specific n-a ntîrziat să-și creeze cele dintîi piscuri, prin proza lui Costache Negruzzi și poezia lui Vasile Alecsandri, ca și marile-i speranțe de viitor, prin fulgurațiile cîtorva tineri ca Alexandru Odobescu, Nicolae Filimon sau Bogdan Petriceicu Hașdeu. Pentru cine are auzul istorico-literar format în peisajul literaturii române din preziua Unirii se simt pe aproape tulburătoare acorduri ce premerg fiorul eminescian. Construcția estetică a beletristicii se apropia de piatra din vîrf. Și totuși, la 1859, condeiele noastre au uitat finalitatea artistică urmărită cu îndelungă perseverență, reîntorcîndu-se la ceea ce Heliade Rădulescu definea prin termenul de „sancta cetate". Unirea națională era un eveniment atît de copleșitor prin revelațiile sale generale, încît particularul creației artistice era cu neputință să nu-i exploreze dimensiunile. Iar cea mai la îndemînă metodă era aceea de la 1848, respectiv proiectarea în ideal a realității de obște, după modelul sanctei cetăți finisate de Heliade la 1850. Un pas metodologic în urmă arată o întrebare posibilă dintr-un unghi excesiv estetic. Dar altmintemi o falsă întrebare, fiindcă în viața românilor 1848 și 1859 au avut aceeași substanță conceptuală. In termenii lui Maiorescu, același fond crease aceleași forme, iată o strofă din Răsunetul lui Andrei Mureșanu, ca să nu ne oprim la un liman admirat și de junimiști: „De fulgere să piară ,de trăznet și pucioasă, / Oricine s-ar retrage din gloriosul loc, / Cînd patria sau muma, cu inima duioasă / Va cere ca să trecem prin spadă și prin foc!" Aceasta la 1848. In 1859, George Baronzi are o imprecație cu totul asemănătoare: „Și-astă patrie sărmană, ce vă cere? Ce vrea, oare, / Un amor curat și sincer, o frățească-mbrățișare? / O dreptate după care de mulți ani a suspinat! // Alte dați strămoșii voștri cînd vedeau că țara plînge, / Nu cruțau nici avuție, nu cruțau nici ai lor sînge..." E greu de găsit un scriitor al cărui nume să nu poată fi trecut — dintre contemporanii evenimentului — în antologia Unirii de la 1859. Această literatură, avîndu-l protagonist pe Alecsandri, a rămas viabilă nu prin forma ei, ci prin fondul copleșitor pe care-l seconda și-l oglindea. Iar acest fond convertea constant în aceeași metaforă a idealului împlinit, devenită întîîa lege a oricărei estetici, încît și versurile unor modești scriitori capătă virtuți în stare să emoționeze: „Dulce soare-al țării mele vino azi de luminează / Fe-un popor care de secole ne-ncetat a fost călcat!" (D. Dăscălescu). Literatura unirii de la 1859 este un capitol mai mult decît cunoscut al creației românești. Să ne întrebăm, doar, încă o dată care este destinul ei estetic? Răspunsul e posibil printr-o tipică ipoteză de lucru: să ne închipuim că, în ambianța celor cîțiva ani cit a durat de fapt actul politic al Unirii Munteniei cu Moldova, condeiele noastre ar fi scris ca la 1818, pe vremea lui Asachi și Conachi, sau ca la 1895, cînd domina puternic Macedonski și buna poezie simbolistă. Deși validată estetic, o asemena creație ar părea monstruoasă prin absenteism, iar filosofic s-ar ivi situația absurdă a unui fond fără formă, ceva asemeni unui om fără umbră. Lucrurile însă nu s-au petrecut astfel, ci așa precum le cunoaștem. Unirea ce a culminat la 24 ianuarie 1859, ca pas de seamă spre desăvîrșita unitate a națiunii noastre, a avut un ecou adînc și armonios în sfera creației spirituale, căpătînd învestitura unui ideal estetic. Și dacă — precum spuneam — impulsul metodologic revine la linia anului 1848, simbolizabilă prin sancta cetate heliadiană, în schimb efectele acestei literaturi a Unirii au aruncat certe ancore în viitor. Exemplul cel mai la îndemînă rămîne tot Mihai Eminescu, al cărui testament național este strict tributar poeticii de la 1859: „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie ..." loan Chindriș Unirea de la 1859—semnificații și urmări Odată cu revoluția de la 1848 procesul de formare a națiunii române s-a încheiat și rezultatul său firesc a fost exprimarea deschisă cu prilejul evenimentelor revoluționare, în programe sau în paginile ziarelor, a necesității înlăturării graniței anacronice ce separa pe românii din Moldova și Țara Românească. S-au elaborat planuri, s-au căutat modalitățile de punere în practică a idealului de unitate națională. împrejurările externe în care revoluția s-a desfășurat au împiedicat pentru moment realizarea ei, dar legămintul revoluționarilor exprimat de marele patriot Nicolae Bălcescu din exilul său parizian avea să se împlinească la un deceniu de la înfrîngerea revoluției prin intervenția marilor puteri reacționare europene. „Ținta națională cea mai principală — scria Bălcescu — chestie de viață și putere, atît înlăuntrul, cît și dinafară este unirea Principatelor ... Cînd deci cele două mari grupuri de patru milioane și de trei milioane și jumătate se vor constitui unul alături de celălalt, cine le va mai împiedica să se unească? România noastră va exista deci“. Preluat de masele populare, acest ideal a continuat să se difuzeze, să preocupe mințile gîndurile cele mai intime ale poșiporului nostru în ciuda represaliilor la care au fost supuși conducătorii mișcării. O primă ocazie oferită națiunii române de a demonstra Europei capacitatea sa politică, popularitatea ideii de unire a fost convocarea Adunărilor ad-hoc ale Moldovei și Țării Românești în 1857, ca urmare a războiului Crimeii și a Congresului de pace de la Paris. Rezultat al compromisului dintre marile puteri, cele două adunări au exprimat năzuințele poporului nostru de unire. Unanimitatea opiniilor a surprins Europa. Conducătorii de stat s-au văzut puși în fața unei decizii ce nu aparținea unor persoane ci unui întreg popor. Consecință directă a acestei hotărîri a fost elaborarea Convenției de la Paris din anul 1858, menită să reformeze stările de lucruri din principate. Decizie a marilor puteri acest act nu satisfăcea idealurile maselor populare care aveau să o interpreteze în conformitate cu dorința lor fierbinte de unire. Sub presiunea maselor populare, la Iași, în 5 ianuarie și apoi la București, în 24 ianuarie, Alexandru Ioan Cuza este ales domn al celor două principate încălcîndu-se astfel voința puterilor europene, surprinse de curajul românilor. Referindu-se la actul din 24 ianuarie, Ludovic Kossuth scria „un astfel de spirit e necesar ca un popor să întemeieze o patrie sau dacă a pierdut-o, să și-o recîștige“. Evenimentul de la 24 ianuarie 1859 a culminat un proces istoric dar a însemnat în același timp o amplă deschidere spre împlinirea năzuințelor de libertate și unitate deplină a națiunii române .Contemporan și participant direct la înfăptuirea unirii, Kogălniceanu sublinia un adevăr, premisă a realizării acestor idealuri: „Eu nu recunosc nimănui dreptul să zică că unirea e actul său individual, proprietatea sa exclusivă. Unirea e actul energic al întregii națiunii române, e marea noastră conquistă! Și de aceea, domnilor, nici chiar domnitorului, dar încă unui singur particular, nu-i recunosc și nici nu-i voi da vreodată dreptul acesta de a zice că el a făcut singur unirea. Nu domnilor, Unirea națiunea a făcut-o“. Astfel s-a deschis o etapă nouă în istoria poporului nostru. Ea a creat condițiile necesare în vederea punerii în aplicare a unui ambițios program de reforme menite să contribuie la modernizarea tuturor sectoarelor vieții social-economice, politice și culturale. Unirea Principatelor fost strîns legată de epoca reforamatoare, înnoitoare ce caracterizează domnia lui Alexandru Ioan Cuza. Au fost modificate și înlăturate structurile învechite, deschizîndu-se calea spre o Românie modernă. Trecînd peste voința marilor puteri, servind interesele națiunii, domnitorul, cu abilitatea și dorința sa de progres, a făcut ca amestecul diplomației europene în tînărul stat român să fie din ce în ce mai limitat. Sprijinindu-se pe masele largi populare, înfruntînd Turcia și Austria, Cuza și colaboratorii săi au întărit convingerea românilor că pe această cale independența putea fi obținută, încă în vremea domniei sale s-au făcut încercări în vederea cuceririi libertății prin înlăturarea suveranității turcești. Ecoul de care s-a bucurat Unirea Principatelor printre românii din imperiul habsburgic a însemnat un strălucit preludiu, în acel început de an 1859, contagioasa Horă a Unirii era cîntată în orașele și satele Transilvaniei vestind o eră nouă. Tînărul stat român a exercitat o atracție permanentă pentru cei aflați sub dominația străină și visul lor de aur avea să se înfăptuiască la 1 Decembrie 1918. Idealurile poporului nostru aveau să se împlinească deplin în anii României socialiste. Prețuind faptele mari ale înaintașilor, premise ale propriei ei deveniri, patria noastră, sub conducerea Partidului Comunist Român, depozitar al tradițiilor înaintate de luptă a poporului nostru, a devenit cu adevărat liberă și independentă. Cuvintele calde rostite de către tovarășul Nicolae Ceaușescu, secretarul general al partidului și președintele republicii, sunt din acest punct de vedere concludente: „Unirea Munteniei și Moldovei și înfăptuirea în 1859 a statului național a constituit un moment crucial în destinele poporului nostru, marcînd intrarea României într-o etapă nouă a evoluției sale istorice“. Intr-adevăr, cu 125 de ani în urmă, s-a deschis drumul larg spre împlinirea succesivă a năzuințelor națiunii, spre România înfloritoare a zilelor noastre. Liviu Maior (din pag. 1) în Unirea Principatelor un act „ce face cinste poporului român, o victorie rar întîlnită în istorie“, iar Kronstadter Zeitung declara ziua de 24 ianuarie ca „ziua de eliberare a României, o zi memorabilă din generație în generație a poporului român“. Transilvănenii nu s-au limitat doar la o admirație platonică, ci au plămădit speranțe, proiecte pentru înfăptuirea „unui viitor stat daco-român“ cu sprijinul noului stat unificat. Speranțele lor nu erau lipsite de temei. După mărturisirile diplomaților străini, aspirațiile intime ale domnului Cuza îl îndemnau pe acesta să răspundă „strigătului de durere“ al românilor din Transilvania, Banat și Bucovina și de a le veni in ajutor. Primit de împăratul Napoleon al III-lea în primăvara anului 1859, poetul V. Alecsandri în calitate de ministru de externe al Moldovei, arătîndu-i acestuia pe hartă Banatul, Transilvania și Bucovina spunea: „Vedeți, Sire, care este întinderea adevăratei Românii și ce regat important ar putea ea constitui cu cei nouă milioane de români ai săi, dacă Providența ar voi să realizeze visurile și aspirațiile lor“. Privită din perspectiva necesităților vitale ale celor rămași încă sub dominația străină, Unirea Principatelor a însemnat coloana de susținere a edificiului național ce va reuni pe toți românii într-un stat național unitar. De acum și pînă la realizarea Marii Uniri din 1918, toate mințile și conștiințele poporului român vor acționa în vederea realizării acestui ideal. Vasile Vesa Cultivată și exprimată prin cărți, gazete, reviste, calendare, cărți școlare etc., conștiința națională accentuează tendințele de unitate politică a țărilor locuite de români. Numeroși fruntași ai luptei pentru unire au sintetizat cu claritate idealul unității politice a românilor. Nicolae Bălcescu afirma cu convingere — concludent pentru contribuția activității culturale la formarea conștiinței naționale și rolul acesteia în lupta pentru Unire ”, în discursul rostit la adunarea tinerilor români de la Paris din 1 ianuarie 1847: „Ținta noastră, domnilor, socotesc că nu poate fi alta decît Unitatea națională a românilor. Unitate mai întîi în idei și în sentimente, care să aducă apoi cu vremea unitatea politică, care să facă din munteni, din moldoveni [. .. ] din transilvăneni, din bănățenii [...], să facă un grup politic, o nație românească, un stat de șapte milioane de români [...]. Mijloacele ce vom întrebuința, calea ce trebuie să luăm este lesne de găsit [...]. Practica virtuții, propaganda prin scris, prin grai a acestor idei, pînă atunci pînă cînd ele vor ajunge convicții puternice pentru majoritatea nației. Luminarea și ridicarea poporului din starea lui cea apusă, făcîndu-i loc la banchetul național, acestea vor fi mijloacele noastre de lucrare“. Conștiința națională a împlinit pe parcursul vremii funcțiuni diverse în raport de etapele de evoluție ale națiunii, de scopurile spre care sunt îndreptate atenția și efortul poporului. Astfel ea a contribuit masiv la formarea statului național român modern în 1859, la cucerirea independenței de stat în 1877—1878, la formarea statului național român unitar în 1918, momente care au fost tot atîtea obiective fundamentale ale luptei naționale. România a devenit astăzi, în plin proces al revoluției și construcției socialiste, o țară care ocupă un loc de frunte printre celelalte țări ale lumii. „Transformările petrecute în perioada de după eliberare — arăta tovarășul Nicolae Ceaușescu — în viața economică și structura socială a țării, victoria socialismului la orașe și sate, au creat condiții pentru afirmarea din plin a ființei naționale a poporului român, pentru dezvoltarea și înflorirea multilaterale a națiunii noastre socialiste“. Funcția îndeplinită în prezent de conștiința națională pune în evidență cu putere coeziunea social-politică și moral-ideologică a membrilor națiunii, accentuarea procesului de omogenizare pe baza comunității de interese, stabilirea unor relații de prietenie, egalitate și unitate cu naționalitățile conlocuitoare. De asemenea, pe planul politicii externe conștiința națională a națiunii române socialiste se manifestă prin sentimentul demnității, concretizat în politica pe care partidul și statul nostru o promovează în vederea extinderii relațiilor de colaborare ale țării noastre, prin participarea activă a României la soluționarea marilor probleme care confruntă omenirea, pentru o politică de colaborare, securitate și pace. Ioan Silviu Nistor Vasile Sălăjan (redactor șef) Victor Felea (redactor șef adjunct) Augustin Buzura (secretar responsabil de redacție) IN NUMĂRUL VIITOR • Camil Mureșanu - Concepția tovarășului Nicolae Ceaușescu privind tratarea unitară a istoriei României • Tribuna elevului ■