Tribuna, 1984 (Anul 28, nr. 1-52)

1984-01-19 / nr. 3

Sanda cetate Azi nu mai există îndoială că vestita teorie a formelor fără fond, acreditată atît de abil de Titu Maiorescu, este o construc­ție doar aparent inatacabilă, în realitate oferind asediului mai multe fisuri decît ar fi bănuit arhitectul ei. Una dintre cele mai evidente incongruențe mi se pare paupertatea dialectică a formulă­rii, evidențiată prin lipsa ei de istoricitate. Maiorescu a păcătu­it prin generalizare în sens cronologic a unei situații de moment, surprinsă spre sfîrșitul secolului al XlX-lea. Căci, pusă în balan­ța unei analize retrospective, celebra constatare, cu corolarul ei estetic definibil prin opțiunea pentru o artă suficientă prin sine însăși, și nu prin ideogramele ei sociale, s-ar fi lovit de ne­numărate probe corective. Nu mai adine în timp decît anii ado­lescenței magistrului junimist, măria sa istoria arătase că există momente certe cînd pulsul estetic este conectat în mod necesar, logic și firesc la marile artere ale demersului universal. Aceste prețioase testări, adevărate puncte cardinale pentru istoria lite­raturii, sunt situațiile revoluționare. După Benjamin Constant, revoluțiile pot uza de elemente me­todologice perimate, căci oricum ceea ce va rezulta va fi cu siguranță un produs nou. Pînă la Unirea din 1859, literatura noas­tră realizase un plafon estetic remarcabil, raportat la cele cîteva decenii de cînd se născuse în accepțiunea modernă a termenului, prin contactul cu ideile și formele occidentale. Prin Văcăreștii cei bătrîni, Conachi, Gheorghe Asachi în bună măsură, se națio­nalizase o filieră poetică tipică și potrivită ariei estice a iluminis­mului european: anacreontismul. Cu Heliade Rădulescu, Vasile Cârlova, Cezar Bolliac și Dimitrie Bolintineanu s-au deschis pîr­­tiile arborescente ale romantismului. Cugetarea filosofică n-a în­­tîrziat nici ea, prin naivul Barbu Paris Mumuleanu, urmat însă de Grigore Alexandrescu și Costache Stamati. Ceva mai mult, litera­tura noastră de pînă la 1859 își sintetizase elementele într-o struc­tură unitară, numită în genere specific național, prin intermediul unor reviste anume orientate ca „Foaie pentru minte.. .”, „Dacia literară", „Propășirea", „România literară" ș.a. Acest specific n-a ntîrziat să-și creeze cele dintîi piscuri, prin proza lui Costache Negruzzi și poezia lui Vasile Alecsandri, ca și marile-i speranțe de viitor, prin fulgurațiile cîtorva tineri ca Alexandru Odobescu, Nicolae Filimon sau Bogdan Petriceicu Hașdeu. Pentru cine are auzul istorico-literar format în peisajul literaturii române din pre­ziua Unirii se simt pe aproape tulburătoare acorduri ce premerg fiorul eminescian. Construcția estetică a beletristicii se apropia de piatra din vîrf. Și totuși, la 1859, condeiele noastre au uitat finalitatea artis­tică urmărită cu îndelungă perseverență, reîntorcîndu-se la ceea ce Heliade Rădulescu definea prin termenul de „sancta cetate". Unirea națională era un eveniment atît de copleșitor prin revela­țiile sale generale, încît particularul creației artistice era cu ne­putință să nu-i exploreze dimensiunile. Iar cea mai la îndemînă metodă era aceea de la 1848, respectiv proiectarea în ideal a realității de obște, după modelul sanctei cetăți finisate de Heli­ade la 1850. Un pas metodologic în urmă a­rată o întrebare posi­bilă dintr-un unghi excesiv estetic. Dar altmintemi o falsă întrebare, fiindcă în viața românilor 1848 și 1859 au avut aceeași substanță conceptuală. In termenii lui Maiorescu, același fond crease ace­leași forme, iată o strofă din Răsunetul lui Andrei Mureșanu, ca să nu ne oprim la un liman admirat și de junimiști: „De fulgere să piară ,de trăznet și pucioasă, / Oricine s-ar retrage din glo­riosul loc, / Cînd patria sau muma, cu inima duioasă / Va cere ca să trecem prin spadă și prin foc!" Aceasta la 1848. In 1859, George Baronzi are o imprecație cu totul asemănătoare: „Și-astă patrie sărmană, ce vă cere? Ce vrea, oare, / Un amor curat și sincer, o frățească-mbrățișare? / O dreptate după care de mulți ani a suspinat! // Alte dați strămoșii voștri cînd vedeau că țara plînge, / Nu cruțau nici avuție, nu cruțau nici ai lor sînge..." E greu de găsit un scriitor al cărui nume să nu poată fi trecut — dintre contemporanii evenimentului­ — în antologia Unirii de la 1859. Această literatură, avîndu-l protagonist pe Alecsandri, a rămas viabilă nu prin forma ei, ci prin fondul copleșitor pe care-l seconda și-l oglindea. Iar acest fond convertea constant în ace­eași metaforă a idealului împlinit, devenită întîîa lege a oricărei estetici, încît și versurile unor modești scriitori capătă virtuți în stare să emoționeze: „Dulce soare-al țării mele vino azi de lu­minează / Fe-un popor care de secole ne-ncetat a fost călcat!" (D. Dăscălescu). Literatura unirii de la 1859 este un capitol mai mult­­ decît cunoscut al creației românești. Să ne întrebăm, doar, încă o dată care este destinul ei estetic? Răspunsul e posibil printr-o tipică ipoteză de lucru: să ne închipuim că, în ambianța celor cîțiva ani cit a durat de fapt actul politic al Unirii Munteniei cu Mol­dova, condeiele noastre ar fi scris ca la 1818, pe vremea l­ui Asachi și Conachi, sau ca la 1895, cînd domina puternic Macedonski și buna poezie simbolistă. Deși validată estetic, o asemena creație ar părea monstruoasă prin absenteism, iar filosofic s-ar ivi situația absurdă a unui fond fără formă, ceva asemeni unui om fără umbră. Lucrurile însă nu s-au petrecut astfel, ci așa precum le cunoaștem. Unirea ce a culminat la 24 ianuarie 1859­, ca pas de seamă spre desăvîrșita unitate a națiunii noastre, a avut un ecou adînc și armonios în sfera creației spirituale, căpătînd în­vestitura unui ideal estetic. Și dacă — precum spuneam — im­pulsul metodologic revine la linia anului 1848, simbolizabilă prin sancta cetate heliadiană, în schimb efectele acestei literaturi a Unirii au aruncat certe ancore în viitor. Exemplul cel mai la înde­mînă rămîne tot Mihai Eminescu, al cărui testament național este strict tributar poeticii de la 1859: „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie ..." loan Chindriș Unirea de la 1859—semnificații și urmări Odată cu revoluția de la 1848 procesul de formare a națiunii române s-a încheiat și rezultatul său firesc a fost exprimarea des­chisă cu prilejul evenimentelor revoluționare, în programe sau în paginile ziarelor, a necesității înlăturării graniței anacronice ce separa pe românii din Moldova și Țara Românească. S-au elabo­rat planuri, s-au căutat modalită­țile de punere în practică a idea­lului de unitate națională. îm­prejurările externe în care revo­luția s-a desfășurat au împiedi­cat pentru moment realizarea ei, dar legămintul revoluționarilor exprimat de marele patriot Nico­lae Bălcescu din exilul său pa­rizian avea să se împlinească la un deceniu de la înfrîngerea re­voluției prin intervenția marilor puteri reacționare europene. „Ținta națională cea mai princi­pală — scria Bălcescu — chestie de viață și putere, atît înlăun­­trul, cît și dinafară este unirea Principatelor ... Cînd deci cele două mari grupuri de patru mi­lioane și de trei milioane și ju­mătate se vor constitui unul a­­lături de celălalt, cine le va mai împiedica să se unească? Româ­nia noastră va exista deci“. Preluat de masele populare, a­­cest ideal a continuat să se di­fuzeze, să preocupe mințile gîndurile cele mai intime ale po­și­porului nostru în ciuda represali­ilor la care au fost supuși con­ducătorii mișcării. O primă oca­zie oferită națiunii române de a demonstra­­ Europei capacitatea sa politică, popularitatea ideii de unire a fost convocarea Adună­rilor ad-hoc ale Moldovei și Ță­rii Românești în 1857, ca urmare a războiului Crimeii și a Con­gresului de pace de la Paris. Re­zultat al compromisului dintre marile puteri, cele două adunări au exprimat năzuințele poporu­lui nostru de unire. Unanimita­tea opiniilor a surprins Europa. Conducătorii de stat s-au văzut puși în fața unei decizii ce nu aparținea unor persoane ci unui întreg popor. Consecință directă a acestei hotărîri a fost elabo­rarea Convenției de la Paris din anul 1858, menită să reformeze stările de lucruri din principate. Decizie a marilor puteri acest act nu satisfăcea idealurile ma­selor populare care aveau să o interpreteze în conformitate cu dorința lor fierbinte de unire. Sub presiunea maselor popu­lare, la Iași, în 5 ianuarie și apoi la București, în 24 ianuarie, A­­lexandru Ioan Cuza este ales domn al celor două principate încălcîndu-se astfel voința pu­terilor europene, surprinse de cu­rajul românilor. Referindu-se la actul din 24 ianuarie, Ludovic Kossuth scria „un astfel de spi­rit e necesar ca un popor să în­temeieze o patrie sau dacă a pierdut-o, să și-o recîștige“. Evenimentul de la 24 ianuarie 1859 a culminat un proces isto­ric dar a însemnat în același timp o amplă deschidere spre împlinirea năzuințelor de liber­tate și unitate deplină a națiunii române .Contemporan și partici­pant direct la înfăptuirea unirii, Kogălniceanu sublinia un ade­văr, premisă a realizării acestor idealuri: „Eu nu recunosc nimă­nui dreptul să zică că unirea e actul său individual, proprietatea sa exclusivă. Unirea e actul e­­nergic al întregii națiunii româ­ne, e marea noastră conquistă! Și de aceea, domnilor, nici chiar domnitorului, dar încă unui sin­gur particular, nu-i recunosc și nici nu-i voi da vreodată dreptul acesta de a zice că el a făcut singur unirea. Nu domnilor, U­­nirea națiunea a făcut-o“. Astfel s-a deschis o etapă nouă în istoria poporului nostru. Ea a creat condițiile necesare în ve­derea punerii în aplicare a unui ambițios program de reforme menite să contribuie la moder­nizarea tuturor sectoarelor vieții social-economice, politice și cul­turale. Unirea Principatelor fost strîns legată de epoca refor­a­matoare, înnoitoare ce caracteri­zează domnia lui Alexandru Ioan Cuza. Au fost modificate și în­lăturate structurile învechite, deschizîndu-se calea spre o Ro­mânie modernă. Trecînd peste voința marilor puteri, servind in­teresele națiunii, domnitorul, cu abilitatea și dorința sa de pro­gres, a făcut ca amestecul diplo­mației europene în tînărul stat român să fie din ce în ce mai li­mitat. Sprijinindu-se pe masele largi populare, înfruntînd Turcia și Austria, Cuza și colaboratorii săi au întărit convingerea româ­nilor că pe această cale indepen­dența putea fi obținută, încă în vremea domniei sale s-au făcut încercări în vederea cuceririi li­bertății prin înlăturarea suvera­nității turcești. Ecoul de care s-a bucurat U­­nirea Principatelor printre ro­mânii din imperiul habsburgic a însemnat un strălucit preludiu, în acel început de an 1859, con­tagioasa Horă a Unirii era cîn­­tată în orașele și satele Transil­vaniei vestind o eră nouă. Tînă­rul stat român a exercitat o a­­tracție permanentă pentru cei aflați sub dominația străină și visul lor de aur avea să se în­făptuiască la 1 Decembrie 1918. Idealurile poporului nostru a­­veau să se împlinească deplin în anii României socialiste. Prețuind faptele mari ale înaintașilor, pre­mise ale propriei ei deveniri, pa­tria noastră, sub conducerea Par­tidului Comunist Român, depozi­tar al tradițiilor înaintate de luptă a poporului nostru, a de­venit cu adevărat liberă și in­dependentă. Cuvintele calde ros­tite de către tovarășul Nicolae Ceaușescu, secretarul general al partidului și președintele repu­blicii, sunt din acest punct de vedere concludente: „Unirea Munteniei și Moldovei și înfăp­tuirea în 1859 a statului național a constituit un moment crucial în destinele poporului nostru, marcînd intrarea României într-o etapă nouă a evoluției sale isto­rice“. Intr-adevăr, cu 125 de ani în urmă, s-a deschis drumul larg spre împlinirea succesivă a nă­zuințelor națiunii, spre România înfloritoare a zilelor noastre. Liviu Maior (din pag. 1) în Unirea Principatelor un act „ce face cinste poporului român, o victorie rar întîlnită în istorie“, iar Kronstadter Zeitung declara ziua de 24 ianuarie ca „ziua de eliberare a României, o zi me­morabilă din generație în genera­ție a poporului român“. Transilvănenii nu s-au limitat doar la o admirație platonică, ci au plămădit speranțe, proiecte pentru înfăptuirea „unui viitor stat daco-român“ cu sprijinul noului stat unificat. Speranțele lor nu erau lipsite de temei. Du­pă mărturisirile diplomaților stră­ini, aspirațiile intime ale dom­nului Cuza îl îndemnau pe acesta să răspundă „strigătului de du­rere“ al românilor din Transil­vania, Banat și Bucovina și de a le veni in ajutor. Primit de împăratul Napoleon al III-lea în primăvara anului 1859, poetul V. Alecsandri în calitate de minis­tru de externe al Moldovei, ară­­tîndu-i acestuia pe hartă Banatul, Transilvania și Bucovina spunea: „Vedeți, Sire, care este întinderea adevăratei Românii și ce regat important ar putea ea constitui cu cei nouă milioane de români ai săi, dacă Providența ar voi să realizeze visurile și aspirațiile lor“. Privită din perspectiva nece­sităților vitale ale celor rămași încă sub dominația străină, Uni­rea Principatelor a însemnat co­loana de susținere a edificiului național ce va reuni pe toți ro­mânii într-un stat național uni­tar. De acum și pînă la reali­zarea Marii Uniri din 1918, toate mințile și conștiințele poporului român vor acționa în vederea realizării acestui ideal. Vasile Vesa Cultivată și exprimată prin cărți, gazete, reviste, calendare, cărți școlare etc., conștiința na­țională accentuează tendințele de unitate politică a țărilor locuite de români. Numeroși fruntași ai luptei pentru unire au sintetizat cu claritate idealul unității po­litice a românilor. Nicolae Băl­cescu afirma cu convingere — concludent pentru contribuția ac­tivității culturale la formarea conștiinței naționale și rolul a­­cesteia în lupta pentru Unire ”, în discursul rostit la adunarea tinerilor români de la Paris din 1 ianuarie 1847: „Ținta noastră, domnilor, socotesc că nu poate fi alta decît Unitatea națională a românilor. Unitate mai întîi în idei și în sentimente, care să aducă apoi cu vremea unitatea politică, care să facă din munteni, din moldoveni [. .. ] din transil­văneni, din bănățenii [...], să facă un grup politic, o nație ro­mânească, un stat de șapte mili­oane de români [...]. Mijloacele ce vom întrebuința, calea ce tre­buie să luăm este lesne de găsit [...]. Practica virtuții, propa­ganda prin scris, prin grai a a­­cestor idei, pînă atunci pînă cînd ele vor ajunge convicții puter­nice pentru majoritatea nației. Luminarea și ridicarea poporului din starea lui cea apusă, făcîn­­du-i loc la banchetul național, acestea vor fi mijloacele noas­tre de lucrare“. Conștiința națională a împlinit pe parcursul vremii funcțiuni di­verse în raport de etapele de evoluție ale națiunii, de sco­purile spre care sunt îndreptate a­tenția și efortul poporului. Astfel ea a contribuit masiv la formarea statului național român modern în 1859, la cucerirea independen­ței de stat în 1877—1878, la for­marea statului național român unitar în 1918, momente care au fost tot atîtea obiective funda­mentale ale luptei naționale. România a devenit astăzi, în plin proces al revoluției și con­strucției socialiste, o țară care ocupă un loc de frunte printre celelalte țări ale lumii. „Trans­formările petrecute în perioada de după eliberare — arăta to­varășul Nicolae Ceaușescu — în viața economică și structura so­cială a țării, victoria socialismu­lui la orașe și sate, au creat condiții pentru afirmarea din plin a ființei naționale a poporu­lui român, pentru dezvoltarea și înflorirea multilaterale a na­țiunii noastre socialiste“. Funcția îndeplinită în prezent de conștiința națională pune în evidență cu putere coeziunea so­­cial-politică și moral-ideologică a membrilor națiunii, accentua­rea procesului de omogenizare pe baza comunității de interese, stabilirea unor relații de priete­nie, egalitate și unitate cu na­ționalitățile conlocuitoare. De asemenea, pe planul politicii ex­terne conștiința națională a na­țiunii române socialiste se ma­nifestă prin sentimentul demni­tății, concretizat în politica pe care partidul și statul nostru o promovează în vederea extinde­rii relațiilor de colaborare ale țării noastre, prin participarea activă a României la soluționa­rea marilor probleme care con­fruntă omenirea, pentru o po­litică de colaborare, securitate și pace. Ioan Silviu Nistor Vasile Sălăjan (redactor șef) Victor Felea (redactor șef adjunct) Augustin Buzura (secretar responsabil de redacție) IN NUMĂRUL VIITOR • Camil Mureșanu - Concepția tovarășului Nicolae Ceaușescu privind tratarea unitară a istoriei României • Tribuna elevului ■

Next