Tribuna, 1985 (Anul 29, nr. 1-52)
1985-07-25 / nr. 30
Ochiul aedificator Cel mai puternic organ al poeziei lui Ștefan Augustin Doinaș este ochiul. Cogito-ul său se așează temeinic sub semnul unei vizualități foarte penetrante, descoperitoare fie a triumfului, fie a restriștii unui flux de atemporalitate ce străbate lumea. Văzul este pentru marele poet un simț tiranic. Imaginația sa este preocupată tot timpul de arhitectura lumii; ochiul este, nu-i așa, prin excelență, organul arhitectului, in poezia lui Doinaș nu se întîmplă, insă, ca in poezia simbolistă. Văz aveau și simboliștii; aceștia receptau lumea ca atmosferă, aveau simțuri numai pentru atmosferă, pentru haloul realului. Un obiect era demn de atenție numai in măsura in care producea acest halou provocat de dispersia concrețeții. Ceața decarnalizărilor simboliste ale lumii, nutrind o gamă complexă a afectivității, păstra intacte puterile intelectului, prim excelență poietice. Cred că intelectul nu aude, nu miroase nimic, nu gustă, nu pipăie. Intelectul vede. A vedea presupune perceperea unei arhitecturi ori propunerea uneia. A percepe și a propune reprezintă în sfera poieticului același lucru. Triumful vizualității nutrite de intelect se produce în poezia lui Mallarmé. Etericul, deci levitația, deci absența gravitației (semne ale privirii ca singur corp al lumii) din poezia autorului După-amiezii unui faun sunt recognoscibile în gindirea lui Doinaș. A vedea, în sens poetic, presupune ierarhizare. Ce să vezi și cum să vezi? Și prințul din Levant vedea, și servitorii. Vedeau împreună realități diferite. Prințul vedea una singură dispersată, fenomenalizată, capabilă, totuși, să se comunice celui ce vede. El stă sub semnul lui Janus cel manierist; ceilalți vedeau realul fără transcendență. In întreaga poezie a autorului Alfabetului poetic domină imaginea lumii ca arhitectură ce obscurizează sau revelează platonicianismul poetului, remarcat mai de mult și mai recent de Nicolae Manolescu, nu este vorbă goală). Spiritul geometru, preocuparea pentru fermitatea sintaxei, distincția prozodică sunt efecte secundare ale unei conștiințe artistice sensibilizate de latura lumii ca aerificium. Imaginația marelui poet și-a concentrat energiile întru adîncirea perspectivelor și crearea impresiei unei lumi ca volum văzut de o retină exultantă ori expiatoare. Modalitățile tonale ale elegiei, imprecației ori constatării lirice transmit acordurile și dezacordurile spiritului poetic cu realități ce conferă spațialitate favorabilă sau nu lucrurilor lumii. Epitetele din compoziția imaginilor conțin toate puternice sugestii ale vizualității. Ștefan Aug. Doinaș este, probabil, singurul poet român pentru care energiile privirii sunt cu adevărat edificatoare de megalopolisuri imaginare acut scrutate de intelect. Sugestiile vizualității concentrate în majoritatea imaginilor dezvăluie, în imaginarul doinașian, mari resurse tiranice. Instriațiile celor mai multe poeme ale sale răsar, în succesiune izomorfică, reprezentări ale cerului. „Oricum, ochiul sau privirea sunt întotdeauna legate de transcendență“, spune Gilbert Du hmenm rând în „Structurile antropologice ale imaginarului“ (ed. Univers, 1977) și mai departe, citîndu-l pe Valéry spre exemplificarea propriei afirmații: „izomorfismul soarelui Uranian și al percepției vizuale suscită întotdeauna intenții intelectuale, dacă nu morale; percepția morală e inductoare de clarviziune și mai ales de rigoare morală“. Reținem referirile la transcendență, clarviziune, moralitate înscrise în sfera rigorii. Citez, mai mult sau mai puțin întîmplător, din cîteva cărți de poeme ale lui Doinaș: „un ochi închis în sine ne privește“, „odinioară zîmbetu-n obraz / era sigiliu și hieroglifă“, „ca să le uit îmi fac privirea cupă / și beau cucuta spumei din nisip“ (Alfabet poetic), „Din zările ce pîlpîie albastre / desprind lumina chipurilor voastre“, „In sîngele căzut, întiia rază / clipește încă-n fluxul ei nestins“ (Ovidiu la Tomis), „Eu voi traversa irisul tău ca măslina / tu vei locui-n verdele ochiului meu“, „mersul pe jos al fragedei retine" (Născut în Utopia, Anotimpul discret) etc. Lumea este încărcată de ochi. Respectînd datele mitului, putem spune că ea reprezintă infernul în care Uranus a aruncat Ciclopii. Există emoție în poezia lui Ștefan Aug. Doinaș? Se înțelege că există, dar disciplinată, ființînd în austeritatea și rectitudinile discursului. Discursul este un edificiu, el însuși, în care ideea își trăiește propria-i fabulă. Emoția provine din modul specific al desfășurării ei fabulatorii. Articulațiile ferme ale textului, în care privirea este adevăratul aedificator, cunosc un moment semnificativ de flexibilitate generată de mai marea participare a unor afecte, în Vînătoare cu șoim (ed. Cartea românească, 1985). In cea mai mare parte a acestei cărți lirismul provine din imprecație. Lumea, concepută ca un ou, este acceptată și refuzată de un eu marcaj puternic de afectivitate. Intr-o precizare, poate de prisos (Steaua, 5/85), prefațatoare a unui propriu grupaj de versuri, poetul afirmă: „Dar după cum se poate vedea din recentul meu volum, Vînătoare cu șoim, de cîtva timp impactul cu lucrurile a generat îndeosebi poeme ale incertitudinii și angoasei, ale refuzului și deriziunii, ale mîniei și resemnării“; în aceeași precizare, contemplîndu-și cu maximă clarviziune universul lăuntric, poetul realizează distincția între „impersonalizare“ și „simple confesiuni lirice“. Catul confesiv, „restul inevitabil al unui eu individual“ are o semnificație minimă pentru un spirit poetic ce-și recunoaște suprema vocație în sporirea „sentimentului Ființei“, optînd, în idealitate, pentru situația mallarmdană a eului în raport cu „Universul spiritual“. Lumea pusă sub semnul ochiului este prezentă și în poemul Vînătoare cu șoim, care deschide cea mai recentă carte a poetului. Cred că substanța poemului exprimă, într-o ecuație nietzscheană, conflictul dintre elanul dionisiac al ființei și rectitudinea apolinică a scriiturii. In planul simbolicii personajelor prințul poate reprezenta o natură intuitivă în erupție, corectată de luciditate scripturală (grămătic nu va să zică, aici, neapărat o condiție creatoare inferioară, mai degrabă normă a viziunii). Cele cinci secțiuni ale Vînătorii cu șoim dovedesc, prin vehemența și fervoarea lor imagistică, fibra profund latină (Iuvenal) a lui Ștefan Aug. Doinaș. Precizia retorică a imprecației, alături de rigoarea marilor teme și mituri poetice, afirmă o conștiință severă a demnității morale. Aurel Pantea Ștefan Cacoveanu despre Eminescu In Almanahul Presei Române pe anul 1926, editat de Sindicatul Presei Române din Ardeal și Banat, la Cluj, publicistul Horia Teculescu face cunoscute citeva convorbiri pe care le-a avut cu Ștefan Cacoveanu (născut în Ciugudul de Sus, județul Alba, la 25 decembrie 1843) despre Mihai Eminescu. După cum scrie Horia Teculescu, Ștefan Cacoveanu a stat în preajma marelui nostru poet, la București, între anii 1868—1869, „printre cărți aruncate pe jos“ unde se afla „o masă mică de brad, un scaun de brad nevopsit, ca și masa“. Aici au visat „munți de aur și cetăți în văzduh ...“. Noi am folosit, în succinta noastră prezentare, (vom reveni asupra biografiei lui Ștefan Cacoveanu) prefața întocmită în fugă de același Horia Teculescu. Am păstrat pe cît e posibil grafia originală.. Mircea Stâncel Amprentă Peste tot îmi las amprentele chiar și pe această filă muiată-n albastră clorofilă mi-e greu să adun mi-e greu să scad ... Ce mult poți vedea într-o amprentă banală Ce mult e dincolo de ea Mai mult decît într-o stea Acest adevăr despuiat de trufie Ființă albastră în trecere. Iancu Gorun Sub zodii natale Țară cu cîntecul pe chip — herb fără moarte, pace de cer din zodiile inimii fără hotar ... Țară deschisă fiilor tăi spre iubire — o carte —, pentru gîndul afund, în noapte doritul amnar! Lunece finul, chipul meu să se schimbe-n colic, apele poemului fie nesecate sub albii arini; inima mea, contemporani ziditori, să vă fie jerba de pline din cîmpii sfințiți cu lumini. Trecerea mea nu vă doară prieteni prin clipă. Un semn voi lăsa că-n cetate am pus un temei, și-o undă de zbor — din Ardealul crîngos — pe tai»» ' -aripă — hrisov curgerii cosmice a anilor mei! Nicolae Dobra Anotimpul holdelor Cîmpurile și-au îmbrăcat armura galbenă pentru sărbătorile noastre zilnice cînd spicul de grîu se visează pline pe mese. Orizontul arde în inimi sprijinit pe umerii holdelor, cariatide cu chipul viselor înalte pe măsura izbînzilor de azi. Titina Nica Jene Elegie Fetița mea s-a înălțat pe vîrfuri ca o balerină, a ridicat spre soare palma și soarele i-a-ntors-o petală roz de trandafir sălbatic Puzderie de molecule fulgera în raza dimineții ca păstrăvii în iezerul înalt și viu In ochii ei atomul e un pește mic și bun și argintiu. Firea lui Eminescu? Eminescu era un tînăr blînd, molatic, cu mers încet, în discuție răspundea cu modestie, și cînd susținea altă părere. Dacă anunța o părere, o spunea ca indiscutabilă și ne făce impresia că o cetise el, stabilită într-o carte; că, deși tînăr, era foarte cetit ,nu ca noi studenții titrați, care ne-am ocupat aproape numai cu cărțile de școală. Așa era el, cînd nu era iritat. Dacă l-ai scos, însă, din țîțîni, oare cumva, era vehement. Dacă exprimai o părere de tot rătăcită, te desaproba cu vorbe blînde, exprimate cu un ton compătimitor. Eminescu ca prietin? Avea puțini prietini, îi plăcea să fie mai mult singur. Nu alerga să încheie prietinii, și făcea prietinie cu tineri serioși și cu fire așezată, disprețuind pe înfumurați. Era sincer și ca prietin îți spunea ce avea pe inimă, era fără ascunzișuri. Lectura predilectă? Era foarte rezervat, nu spunea ce autori a citit. Atîta știu, însă, că pe poeții români îi știa de rost și recita ,adesea, și din cei mai mediocri. Avea cărți multe, cu deosebire din literatura germană. Pe vremea aceea, repertorul Teatrului Național din București consta mai ales din traduceri de piese franțuzești, pe cari el, ca suflet la acel teatru, îmi făcea impresia că le știe mai de-a rostul căci recita cu mult patos, din ele. Altcum era mare cetitor, și, ce citea, cugetai că știe de-a rostul. Eminescu și natura? Lui Eminescu îi plăcea să iasă din oraș, la timp. Ieșeam, adesea, cînd eram liberi, la Șosea, unde petrecem toată ziua. Eminescu și femeia? «Era, cum se zice, rușinos. Nu-și bătea capul cu femeile ,nici nu vorbea despre femei, ori să se laude, cum se laudă mulți tineri, nu l-am auzit. Eminescu și poezia poporană? Ii plăcea foarte mult și, afară de cea apărută in tipar studia și întreba la unii și la alții dintre noi, după colecțiuni de poezii poporane, pe cari, dacă i le împrumutai, numai tîrziu le mai căpătai, voia să cunoască și să știe tot. Eminescu și literatura noastră? El susținea că literatura noastră e săracă și, adeseori, discutam că ne lipsește poezia epică și drama, și cine ar fi în stare să le scrie? Ar fi voit să vadă că se face totul, dar era necăjit că merge greu: îi plăcea să citească scrierile Cronicarilor noștri, de multe ori îl găseai pe la anticari, cufundat în scrisul Cronicarilor. Ar fi voit să fie literatura noastră frumoasă, cum și-o închipuia el, și, ca să scrie, pe Gr. Alexandrescu îl credea mai chemat. Eminescu despre Ardeleni și Ardeal? El se însoțea mai ales cu Ardelenii, cu ei era prieten mai bun. Iar despre suferințele Ardealului spunea că, atunci cînd nu mai avem încotro, va trebui să hotărască dinamita. Pentru suferințele unui neam, și aceasta e îndreptățită, cînd ajunge cuțitul la os. Eminescu și țăranul? El umblase prin toate provinciile românești, în escursiunile lui cu trupele teatrale, și, așa, cunoștea țăranul și-i plăcea țărănimea, despre care zicea că-i talpa țării și o caracteriza cu proverbul. Apa trece, pietrele rămîn. Se interesa mult de poezia și poveștile țăranului. Eminescu și viitorul neamului? In viitorul neamului avea credință neclintită. Părerea aceasta și-o exprima adeseori, la orice ocazie, și de altădată fără să fi fost discuție, recita versurile profetice ale lui Bolintineanu: „Viitor de aur țara noastră are“ etc. Din poezia (frumoasă fără seamân) și muzica poporană, conchidea el, că, cu vremea, după ce ni se vor naște genii ca s-o prelucre, neamul nostru își va ajunge surorile latine, și repeta: „Dacă mai’nainte trebuie să știm Pentru ca cu toți martiri să murim.“ Apărea Eminescu ca o fire originală? Ii plăcea să fie mai mult singuratic, și era gînditor... ca un bătrîn cu multe gînduri. N-avea grije să se îmbrace frumos, ca să placă, ci numai ca să fie îmbrăcat. Lască nici punga nu-i permitea, dar nu avea vanitatea de a imita mulțimea. Și în privința asta era ca un bătrîn: Ii umbla prin minte, cît ar fi de bine să ai haine și ghete cari să nu se mai strice niciodată!? Se preumbla încet pe străzile sgomotoase ale Bucureștilor, cu ochii ațintiți în slavă și fredonînd. Dar nu am aflat niciodată că la ce lucra, el lucra ca albina în coșniță, neștiut de nimeni. Eminescu și profesorii lui? El n-a urmat școală regulată, după cum se știe, decit pînă la clasa II-a liceală. Profesorii lui i-au fost biblioteca lui A. Pumnul, în care se închidea și citea. Idealul vieții lui Eminescu? Modest cum era nu spunea care li e idealul, dar, din cît l-am cunoscut, idealul vieții lui era gloria literară. * Sublinierile ne aparțin Petru Apetrei Desen de Gabriel Stan !! Mateiu Caragiale - Sinteza și o originalitate Dacă Mateiu Caragiale ar trebui situat într-o familie de spirite, aceasta nu ar avea legătură cu generația sa. El are mai multe trăsături comune cu Hașdeu și cu Macedonski, și ei scriitori în afara unor generații, căutători de himere, contestatari înotînd împotriva curentului, suflete „vechi“ în conflict cu contemporanii, seduși deopotrivă de visul nobleții, împins pînă la excentricitate, în vreme ce Caragiale-tatăl este un spirit modern,care se simte bine în lumea citadină, atras de formele acestei civilizații, chiar dacă le ironizează, Caragiale-fiul caută refugiu în imaginar, în vremi trecute și în alte spații,cultivă miragii alimentate de „fantezia“ altui secol. Și totuși originalitatea sa nu este străină de influența generației anterioare. El are simțul observației de moravuri,moștenit de la tatăl său, dar sarcasmul îi este pătimaș, în vreme ce la Ion Luca acesta cunoaște o largă modulație, de la maliția, fină la disprețul absolut, întotdeauna subtil disimulat în bunăvoință. Mateiu Caragiale este însă un sarcastic visător, care moștenește, fără a ști, în latura poetică a ființei sale, influențe eminesciene. Nostalgia trecutului, siluetele de cronicari, dregători, cavaleri și domnițe nu sînt străine de reveria eminesciană. Nu mai puțin cele două forme ale tristeții mateine, cea demonică, spectaculară, încrîncenată în durerea ei, în care patosul și disprețul se amestecă, în care strigă trufia și singurătatea, și aceea „albastră“, senină, tristețea visătoare și crepusculară a lui Pantazi, acea gîndire pribeagă ce „nesfîrșit de tristă, se pierde, se topește. / Intr-un noian albastru de mistice visări“. Exotismul pasajelor de „fantazie“ din Craii de Curtea-Veche are o filieră eminesciană în „Memento Mori“ (cuse publicase din acest poem și putea fi cunoscut lui Mateiu Caragiale). Oricum afinitatea există, și nu doar la nivelul imaginii. Aparent singular, fenomenul Mateiu Caragiale este produs de o înlănțuire de influențe, din care se naște o nouă originalitate. Sarcasticul judecător al Bucureștilor depravați urmează în această linie lui Eminescu, lui Macedonski și lui Ion Luca. Visătorul, îndrăgostit de vremuri vechi, proiectînd fantasmele unor țărmuri exotice, urmează lui Eminescu și Macedonski. Din amestecul, alternanța, contrapunctul registrelor, se naște o atmosferă aparte, transpusă într-un limbaj de o admirabilă varietate, corespunzător celor două registre dominante. Dincolo de aceasta, Craii și Pajerelele sunt solidare într-o unitate de aspirații și gîndire. Personajele poemelor traversează povestirile și visările Crailor, veghează în „cadrele“ din somptuoasele lor interioare, le urmăresc amintirile. Iar nostalgia altor ținutuiri alimentează deopotrivă încîntătoarele pasaje din Crai și sugestia reveriilor„albastre“ din Pajere. Necruțare și fantazie se împletesc într-un scris plin de vrajă și de culoare. Panorama feerică, romantismul senin, înălțarea „serilor care se întorc“ reiau într-o nouă formă spațiile reveriilor eminesciene și ale mai vechilor visări orientale ale lui Bolintineanu. Ca la Eminescu, pe cerurile învăpăiate se desenează piscuri semețe, cu ruine tragice. O scenografie romantică grandioasă aduce în suita de imagini sublimul tenebros și luna îmblînzire, freamătul pădurii și „pacea singurătății“. Fantezia desfășoară splendoarea unor peisaje imaginate cu fervoare, în care vibrează transparențele cele mai pure, cețurile cele mai strălucitoare, cele mai minunate „împurpurări grele în asfințit“. Plină de contraste, dar de un autentic rafinament, cu excepționala sa plasticitate, cu pasajecapodoperă, arta acestui îmblînzitor de pasere înscrie una din marile pagini ale stilului literar românesc. Departe de a fi o excepție, un fenomen straniu, sau un accident, literatura lui Mateiu Caragiale este un efect de sinteză a experienței artistice a înaintașilor. Vrînd să se izoleze, scriitorul nu s-a putut sustrage seducției acestora. Pe el umbrele ascendenților, chiair și atunci cînd pe unii îi detestă, îl urmăresc pretutindeni, ca pe Pantazi și pe Pașadia, guvernîndu-i festinul, obligîndu-l să se înscrie în tradiția căreia îi aparține, și pe care într-o ipostază distinctă, o continuă de fapt. Sultana Craia A A ▼ A