Tribuna, 1985 (Anul 29, nr. 1-52)

1985-07-25 / nr. 30

Ochiul aedificator Cel mai puternic organ al poeziei lui Ște­fan Augustin Doinaș este ochiul. Cogito-ul său se așează temeinic sub semnul unei vi­­zualități foarte penetrante, descoperitoare fie a triumfului, fie a restriștii unui flux de a­­temporalitate ce străbate lumea. Văzul este pentru­­ marele poet un simț tiranic. Imagi­nația sa este preocupată tot timpul de ar­­hitectura lumii; ochiul este, nu-i așa, prin excelență, organul arhitectului, in poezia lui Doinaș nu se întîmplă, insă, ca in poezia simbolistă. Văz aveau și simboliștii; aceștia receptau lumea ca atmosferă, aveau simțuri numai pentru atmosferă, pentru haloul rea­lului. Un obiect era demn de atenție numai in măsura in care producea acest halou pro­vocat de dispersia concrețeții. Ceața decar­­nalizărilor simboliste ale lumii, nutrind o gamă complexă a afectivității, păstra intacte puterile intelectului, prim excelență poietice. Cred că intelectul nu aude, nu miroase ni­mic, nu gustă, nu pipăie. Intelectul vede. A vedea presupune perceperea unei arhitecturi ori propunerea uneia. A percepe și a propu­ne reprezintă în sfera poieticului același lu­cru. Triumful vizualității nutrite de intelect se produce în poezia lui Mallarmé. Etericul, deci levitația, deci absența gravitației (semne ale privirii ca singur corp al lumii) din poe­zia autorului După-amiezii unui faun sunt re­­cognoscibile în gindirea lui Doinaș. A vedea, în sens poetic, presupune ierarhizare. Ce să vezi și cum să vezi? Și prințul din Levant vedea, și servitorii. Vedeau împreună reali­tăți diferite. Prințul vedea una singură dis­persată, fenomenalizată, capabilă, totuși, să se comunice celui ce vede. El stă sub semnul lui Janus cel manierist; ceilalți vedeau realul fără transcendență. In întreaga poezie a autorului Alfabetului poetic domină imaginea lumii ca arhitectu­ră ce obscurizează sau revelează­­ platonicia­­nismul poetului, remarcat mai de mult și mai recent de Ni­colae Manol­escu, nu este vorbă goală). Spiritul geometru, preocuparea pentru fermitatea sintaxei, distincția prozo­dică sunt efecte secundare ale unei conștiințe artistice sensibilizate de latura lumii ca ae­­rificium. Imaginația marelui poet și-a con­centrat energiile întru adîncirea perspective­lor și crearea impresiei unei lumi ca volum văzut de o retină exultantă ori expiatoare. Modalitățile tonale ale elegiei, imprecației ori constatării lirice transmit acordurile și dezacordurile spiritului poetic cu realități ce conferă spațialitate favorabilă sau nu lucru­rilor lumii. Epitetele din compoziția imagini­lor conțin toate puternice sugestii ale vizua­lității. Ștefan Aug. Doinaș este, probabil, singurul poet român pentru care energiile privirii sunt cu adevărat edificatoare de me­­g­alopolisuri imaginare acut scrutate de inte­lect. Sugestiile vizualității concentrate în ma­joritatea imaginilor dezvăluie, în imaginarul doinașian, mari resurse tiranice. In­striațiile celor mai multe poeme ale sale răsar, în suc­cesiune izomorfi­că, reprezentări ale cerului. „Oricum, ochiul sau privirea sunt întotdeauna legate de transcendență“, spune Gilbert Du­­ hmenm rând în „Structurile antropologice ale ima­ginarului“ (ed. Univers, 1977) și mai departe, citîndu-l pe Valéry spre exemplificarea pro­priei afirmații: „izomorfismul soarelui Ura­nian și al percepției vizuale suscită întot­deauna intenții intelectuale, dacă nu morale; percepția morală e inductoare de clarviziune și mai ales de rigoare morală“. Reținem refe­ririle la transcendență, clarviziune, morali­tate înscrise în sfera rigorii. Citez, mai mult sau mai puțin întîmplător, din cîteva cărți de poeme ale lui Doinaș: „un ochi închis în sine ne privește“, „odinioară zîmbetu-n o­­braz / era sigiliu și hieroglifă“, „ca să le uit îmi fac privirea cupă / și beau cucuta spumei din nisip“ (Alfabet poetic), „Din ză­rile ce pîlpîie albastre / desprind lumina chipurilor voastre“, „In sîngele căzut, întiia rază / clipește încă-n fluxul ei nestins“ (Ovi­­diu la Tomis), „Eu voi­­ traversa irisul tău ca măslina / tu vei locui-n verdele ochiului meu“, „mersul pe jos al fragedei retine" (Născut în Utopia, Anotimpul discret) etc. Lumea este încărcată de ochi. Respectînd da­tele mitului, putem spune că ea reprezintă infernul în care Uranus a aruncat Ciclopii. Există emoție în poezia lui Ștefan Aug. Doinaș? Se înțelege că există, dar discipli­nată, ființînd în austeritatea și rectitudini­le discursului. Discursul este un edificiu, el însuși, în care ideea își trăiește propria-i fa­bulă. Emoția provine din modul specific al desfășurării ei fabulatorii. Articulațiile ferme ale textului, în care privirea este adevăratul aedificator, cunosc un moment semnificativ de flexibilitate generată de mai marea par­ticipare a unor afecte, în Vînătoare cu șoim (ed. Cartea românească, 1985). In cea mai mare parte a acestei cărți lirismul provine din imprecație. Lumea, concepută ca un ou, este acceptată și refuzată de un eu marcaj puternic de afectivitate. Intr-o precizare, poa­te de prisos (Steaua, 5/85), prefațatoare a unui propriu grupaj­ de versuri, poetul­­ afir­mă: „Dar după cum se poate vedea din re­centul meu volum, Vînătoare cu șoim, de cîtva timp impactul cu lucrurile a generat îndeosebi poeme ale incertitudinii și angoa­sei, ale refuzului și deriziunii, ale mîniei și resemnării“; în aceeași precizare, contem­­plîndu-și cu maximă clarviziune universul lăuntric, poetul realizează distincția între „impersonalizare“ și „simple confesiuni li­rice“. Catul confesiv, „restul inevitabil al unui eu individual“ are o semnificație minimă pen­tru un spirit poetic ce-și recunoaște supre­ma vocație în sporirea „sentimentului Fiin­ței“, optînd, în idealitate, pentru situația mal­­larmdană a eului în raport cu „Universul spiritual“. Lumea pusă sub semnul ochiului este pre­zentă și în poemul Vînătoare cu șoim, care deschide cea mai recentă carte a poetului. Cred că substanța poemului exprimă, într-o ecuație nietzscheană, conflictul dintre elanul dionisiac al ființei și rectitudinea apolinică a scriiturii. In planul simbolicii personajelor prințul poate reprezenta o natură intuitivă în erupție, corectată de luciditate scripturală (grămătic nu va să zică, aici, neapărat o con­diție creatoare inferioară, mai degrabă nor­mă a viziunii). Cele cinci secțiuni ale Vînătorii cu șoim dovedesc, prin vehemența și fervoarea lor imagistică, fibra profund latină (Iuvenal) a lui Ștefan Aug. Doinaș. Precizia retorică a im­precației, alături de rigoarea marilor teme și mituri poetice, afirmă o conștiință severă a demnității morale. Aurel Pantea Ștefan Cacoveanu despre Eminescu In Almanahul Presei Române pe anul 1926, editat de Sindicatul Presei Române din Ardeal și Banat, la Cluj, publicistul Horia Teculescu face cunoscute citeva convorbiri pe care le-a avut cu Ștefan Cacoveanu (născut în Ciugudul de Sus, județul Alba, la 25 decembrie 1843) despre Mihai Eminescu. După cum scrie Horia Teculescu, Ște­fan Cacoveanu a stat în preajma marelui nostru poet, la București, între anii 1868—1869, „printre cărți aruncate pe jos“ unde se afla „o masă mică de brad, un scaun de brad nevopsit, ca și masa“. Aici au visat „munți de aur și cetăți în văz­duh ...“. Noi am folosit, în succinta noastră prezentare, (vom reveni asupra biografiei lui Ștefan Caco­veanu) prefața întocmită în fugă de același Ho­ria Teculescu. Am păstrat pe cît e posibil grafia originală.. Mircea Stâncel Amprentă Peste tot îmi las amprentele chiar și pe această filă muiată-n albastră clorofilă mi-e greu să adun mi-e greu să scad ... Ce mult poți vedea într-o amprentă banală Ce mult e dincolo de ea Mai mult decît într-o stea Acest adevăr despuiat de trufie Ființă albastră în trecere. Iancu Gorun Sub zodii natale Țară cu cîntecul pe chip — herb fără moarte, pace de cer din zodiile inimii fără hotar ... Țară deschisă fiilor tăi spre iubire — o carte —, pentru gîndul afund, în noapte doritul amnar! Lunece finul, chipul meu să se schimbe-n colic, apele poemului fie nesecate sub albii arini; inima mea, contemporani ziditori, să vă fie jerba de pline din cîmpii sfințiți cu lumini. Trecerea mea nu vă doară prieteni prin clipă. Un semn voi lăsa că-n cetate am pus un temei, și-o undă de zbor — din Ardealul crîngos — pe tai»» ' -aripă — hrisov curgerii cosmice­ a anilor mei! Nicolae Dobra Anotimpul holdelor Cîmpurile și-au îmbrăcat armura galbenă pentru sărbătorile noastre zilnice cînd spicul de grîu se visează pline pe mese. Orizontul arde în inimi sprijinit pe umerii holdelor, cariatide cu chipul viselor înalte pe măsura izbînzilor de azi. Titina Nica Jene Elegie Fetița mea s-a înălțat pe vîrfuri ca o balerină, a ridicat spre soare palma și soarele i-a-ntors-o petală roz de trandafir sălbatic Puzderie de molecule fulgera în raza dimineții ca păstrăvii în iezerul înalt și viu In ochii ei atomul e un pește mic și bun și argintiu. Firea lui Eminescu? Eminescu era un tînăr blînd, molatic, cu mers încet, în discuție răspundea cu modestie, și cînd susținea altă părere. Dacă anunța o părere, o spunea ca indiscutabilă și ne făce impresia că o cetise el, stabilită într-o carte; că, deși tînăr, era foarte cetit ,nu ca noi studenții titrați, care ne-am ocupat aproape numai cu cărțile de școa­lă. Așa era el, cînd nu era iritat. Dacă l-ai scos, însă, din țîțîni, oare cumva, era vehement. Dacă exprimai o părere de tot rătăcită, te desaproba cu vorbe blînde, exprimate cu un ton compăti­mitor. Eminescu ca prietin? Avea puțini prietini, îi plăcea să fie mai mult singur. Nu alerga să încheie prietinii, și făcea prietinie cu tineri serioși și cu fire așezată, dis­­prețuind pe înfumurați. Era sincer și ca prietin îți spunea ce avea pe inimă, era fără ascunzi­șuri. Lectura predilectă? Era foarte rezervat, nu spunea ce autori a citit. Atîta știu, însă, că pe poeții români îi știa de rost și recita ,adesea, și din cei mai mediocri. Avea cărți multe, cu deosebire din literatura germană. Pe vremea aceea, repertorul Teatrului Național din București consta mai ales din tra­duceri de piese franțuzești, pe cari el, ca su­flet la acel teatru, îmi făcea impresia că le știe mai de-a rostul căci recita cu mult patos, din ele. Altcum era mare cetitor, și, ce citea, cu­getai că știe de-a rostul. Eminescu și natura? Lui Eminescu îi plăcea să iasă din oraș, la timp. Ieșeam, adesea, cînd eram liberi, la Șosea, unde petrecem toată ziua. Eminescu și femeia? «Era, cum se zice, rușinos. Nu-și bătea capul cu femeile ,nici nu vorbea despre femei, ori să se laude, cum se laudă mulți tineri, nu l-am auzit. Eminescu și poezia poporană? Ii plăcea foarte mult și, afară de cea apărută in tipar studia și întreba la unii și la alții dintre noi, după colecțiuni de poezii poporane, pe cari, dacă i le împrumutai, numai tîrziu le mai că­pătai, voia să cunoască și să știe tot. Eminescu și literatura noastră? El susținea că literatura noastră e săracă și, adeseori, discutam că ne lipsește poezia epică și drama, și cine ar fi în stare să le scrie? Ar fi voit să vadă că se face totul, dar era necăjit că merge greu: îi plăcea să citească scrierile Cro­nicarilor noștri, de multe ori îl găseai pe la anticari, cufundat în scrisul Cronicarilor. Ar fi voit să fie literatura noastră frumoasă, cum și-o închipuia el, și, ca să scrie, pe Gr. Alexandrescu îl credea mai chemat. Eminescu despre Ardeleni și Ardeal? El se însoțea mai ales cu Ardelenii, cu ei era prieten mai bun. Iar despre suferințele Ardealu­lui spunea că, atunci cînd nu mai avem încotro, va trebui să hotărască dinamita. Pentru sufe­rințele unui neam, și aceasta e îndreptățită, cînd ajunge cuțitul la os. Eminescu și țăranul? El umblase prin toate provinciile românești, în escursiunile lui cu trupele teatrale, și, așa, cu­noștea țăranul și-i plăcea țărănimea, despre care zicea că-i talpa țării și o caracteriza cu prover­bul. Apa trece, pietrele rămîn. Se interesa mult de poezia și poveștile țăranului. Eminescu și viitorul neamului? In viitorul neamului avea credință neclintită. Părerea aceasta și-o exprima adeseori, la orice ocazie, și de altădată fără să fi fost discuție, recita versurile profetice ale lui Bolintineanu: „Viitor de aur țara noastră are“ etc. Din poezia (frumoasă fără seamân) și muzica poporană, con­chidea el, că, cu vremea, după ce ni se vor naște genii ca s-o prelucre, neamul nostru își va ajunge surorile latine, și repeta: „Dacă mai’nainte trebuie să știm Pentru ca cu toți martiri să murim.“ Apărea Eminescu ca o fire originală? Ii plăcea să fie mai mult singuratic, și era gîn­­ditor... ca un bătrîn cu multe gînduri. N-avea gri­je să se îmbrace frumos, ca să placă, ci nu­mai ca să fie îmbrăcat. Las­că nici punga nu-i permitea, dar nu avea vanitatea de a imita mulțimea. Și în privința asta era ca un bătrîn: Ii umbla prin minte, cît ar fi de bine să ai haine și ghete cari să nu se mai strice niciodată!? Se preumbla încet pe străzile sgomotoase ale Bucureștilor, cu ochii ațintiți în slavă și fredo­­nînd. Dar nu am aflat niciodată că la ce lucra, el lucra ca albina în coșniță, neștiut de nimeni. Eminescu și profesorii lui? El n-a urmat școală regulată, după cum se știe, decit pînă la clasa II-a liceală. Profesorii lui i-au fost biblioteca lui A. Pumnul, în care se închidea și citea. Idealul vieții lui Eminescu? Modest cum era nu spunea care li e idealul, dar, din cît l-am cunoscut, idealul vieții lui era glo­ria literară. * Sublinierile ne aparțin Petru Apetrei Desen de Gabriel Stan !! Mateiu Caragiale - Sinteza și o originalitate Dacă Mateiu C­ar­agi­ale ar trebui situat într-o familie de spirite, aceasta nu ar avea legătură cu generația sa. El are mai multe trăsături co­mune cu Hașd­eu și cu Macedon­ski, și ei scrii­tori în afara unor generații, căutători de hime­re, contestatari înotînd împotriva curentului, su­flete „vechi“ în conflict cu contemporanii, se­duși deopotrivă de visul nobleții, împins pînă la excentricitate, în vreme ce Caragiale-tatăl este un spirit modern,­­care se simte bine în lumea citadină, atras de formele acestei civilizații, chiar dacă le ironizează, Caragiale-fiul caută re­fugiu în imaginar, în vremi trecute și în alte spații,­­cultivă miragii alimentate d­e „fantezia“ altui secol. Și totuși originalitatea sa nu­­ este străină de influența generației anterioare. El are simțul observației de moravuri,­­moștenit de la tatăl său, dar sarcasmul îi este pătimaș, în vreme ce la Ion Luca acesta cunoaște o largă modulație, de la maliția, fină la disprețul absolut, întot­deauna subtil disimulat în bunăvoință. Mateiu Caragiale este însă un sarcastic visător, care moștenește, fără a ști, în latura poetică a fiin­ței sale, influențe eminesciene. Nostalgia­­ trecu­tului, siluetele de cronicari, dregători, cavaleri și domnițe n­u sîn­t străine de reveria emines­ciană. Nu mai puțin cele două forme ale triste­ții ma­teine, ce­a­­ demonică, spectaculară, în­crîn­­cenată în durerea ei, în care patosul și dispre­țul se amestecă, în care strigă trufia și singu­rătatea, și aceea „albastră“, senină, tristețea vi­sătoare și crepusculară a lui Pantazi, acea gîn­­dire pribeagă­­ ce „n­esfîrșit de tristă, se pierde, se topește. / Intr-un­­ noian albastru de mistice visări“. Exotismul pasajelor de „fantazi­e“ din Craii de Curtea-Veche­­ are o filieră eminesciană în „Memento Mori“ (cu­­se publicas­e din acest poem și putea fi cunoscut lui Mateiu Caragiale). Ori­cum afinitatea există, și nu doar la nivelul imaginii. Aparent singular, fenomenul Mateiu Caragiale este produs de o înlănțuire d­e influențe, din ca­re se naște­­ o n­ouă originalitate. Sarcasticul ju­decător­­ al Bucureștilor depravați urmează în această linie lui Eminescu, lui Maced­o­nski și lui Ion Luca. Visătorul, îndrăgostit de vremuri vechi, proi­ectînd fantasmele unor țărmuri ex­oti­ce, ur­mează lui Eminescu și Macedonski. Din ames­tecul, alternanța, contrapunctul registrelor, se naște­­ o atmosferă aparte, transpusă într-un lim­baj de­­ o admirabilă v­arietate, corespunzător­­ ce­lor d­ouă registre­­ dominante. Dincolo de aceasta, Craii și Pajerelele sunt solidare într-o unitate de­­ aspirații și gîndire. Personajele poemelor tra­versează povestirile și visările Crailor, veghează în „­cadrele“ din somptuoasele lor interioare, le urmăresc amintirile. Iar nostalgia altor țin­utuiri alimentează deopo­trivă încîntătoarele pasaje din Crai și sugestia reveriilor­­„albastre“ din Pajere. Necr­uțare și fantazi­e se împletesc într-un scris plin de vra­jă și de culoare. Panorama feerică, romantis­mul senin, înălțarea „serilor care se întorc“ re­iau într-o nouă formă spațiile reveriilor emines­ciene și ale mai vechilor visări orientale ale lui Bolintinean­u. Ca la Eminescu, pe cerurile învăpăiate se desenează piscuri semețe, cu rui­ne tragice. O scenografie­­ romantică grandioasă aduce în suita de imagini sublimul tenebros și luna îmblînz­ire, freamătul pădurii și „pacea singurătății“. Fantezia desfășoară splendoarea­­ un­or peisaje imaginate cu fervoare, în care vibrează trans­parențele cele mai pure, cețurile cele mai stră­lucitoare, cele mai minunate „împurpurări grele în asfințit“. Plină d­e contraste, dar de un­­ autentic rafina­ment, cu­­ excepționala sa plasticitate, cu pasaje­­capodoperă, arta acestui îmblîn­zitor de pasere înscrie una din marile pagini­­ ale stilului lite­rar românesc. Departe de a fi o excepție, un fenomen stra­niu, sau un accident, literatura lui Mateiu Ca­­r­agiale­­ este un efect de sinteză a experienței ar­tistice a înaintașilor. Vrîn­d să se izoleze, scrii­torul nu s-a putut sustrage seducției acestora. Pe el umbrele ascendenților, chi­air și atunci cînd pe­­ unii îi detestă, îl urmăresc pretutindeni, ca pe Pantazi și pe P­aș­adia, guvernîn­du-i festinul, obligîn­du-l să se înscrie în tradiția căreia îi aparține, și pe­­ care într-o ipostază distinctă, o continuă de fapt. Sultana Craia A A ▼ A

Next