Tribuna, 1986 (Anul 30, nr. 1-52)
1986-01-16 / nr. 3
Proletari din toate țările, uniți-vă! judessa MUREȘ JIRGU-MUREȘ (1517) ANUL XXX 16 IANUARIE 1986 SAPTAMINAL DE CULTURĂ, editat de CONSILIUL CULTURII ȘI EDUCAȚIEI SOCIALISTE • DIRECTOR FONDATOR: IOAN SLAVICI (1884) • 3 lei Din gîndirea creatoare a tovarășului NICOLAE CEAUȘESCU Dialectica sistemului politic românesc Un domeniu bogat în semnificații, căruia partidul îi acordă o atenție particulară, este acela al asigurării funcționalității sistemului politic românesc în actuala etapă a dezvoltării țării precum și în perspectiva înaintării spre comunism, deodată cu stabilirea conținutului său, a componentelor care îl alcătuiesc. Prin aceasta, gîndirea politică românească răspunde unor cerințe ale construcției socialiste și se înscrie totodată în ampla mișcare de idei social-politice a timpului nostru, studiul căilor optime de constituire și acțiune a sistemului politic fiind limpede subordonat unor valori ce definesc însuși profilul societății date. Cînd este vorba de gîndirea burgheză, nota caracteristică a acestor preocupări o constituie pragmatismul, maximizarea resurselor de perenizare a capitalismului. Cînd este vorba de țările lumii a treia, preocuparea pentru sistemul politic exprimă imperativele asigurării independenței și suveranității, ale mobilizării și alocării resurselor progresului istoric iar cînd avem în vedere țările socialiste, gîndirea politologică vizează consolidarea structurilor societății socialiste, asigurarea participării maselor la propria lor guvernare. Din acest amplu cadru problematic, se detașează contribuția partidului nostru, a secretarului său general, tovarășul Nicolae Ceaușescu, la dezvoltarea creatoare a teoriei revoluționare despre locul și rolul partidului în edificarea societății socialiste și, în cadrul său, a sistemului politic, se constituie viziunea sa proprie, armonios articulată și legată de căile optime de asigurare a funcționalității regimului politic, în corelație cu determinantele lui exogene, dar urmărind și propria sa dinamică, legitățile specifice, sistemul de valori care îl ghidează. Un element definitoriu al gîndirii secretarului general al partidului nostru este dat de considerarea caracterului concret-istoric al sistemelor politice. Acesta este determinat de faptul că prin originea, baza, principiile și metodele de funcționare, politicul are o determinare exogenă, în subsistemul social-economic, în valorile fundamentale globale ale societății. în acest sens, tovarășul Nicolae Ceaușescu arată că „fiecărei orînduiri sociale, fiecărei etape de dezvoltare a societății îi corespunde o anumită formă de organizare și de conducere“ și, în consecință, dezvoltă anumite concepții proprii, politice, juridice, filosofice, morale despre conducerea vieții sociale. Formele de viață politică nu sunt date odată pentru totdeauna, nu sunt imuabile și nu se pot împrumuta din afara unui anumit cadru social specific, național, în anii revoluției și construcției socialiste s-au produs schimbări esențiale în modul de producție al societății, în întărirea unității socialiste a poporului, în afirmarea și consolidarea liniamentelor conștiinței socialiste, dar au avut loc și permanente schimbări ale componentelor sistemului politic și ale relațiilor dintre ele. Politicul și-a asumat tot mai limpede funcții de organizare și conducere generală a societății pornind de la natura lui esențialmente nouă în socialism, el fiind emanația unor relații de putere de un tip nou, expresie a intereselor și voinței clasei muncitoare, țărănimii, intelectualității, întregului popor. Din legătura politicului cu ansamblul vieții societății rezultă cerința ca viziunea asupra organizării și conducerii politice să se sprijine pe un solid eșafodaj valoric, axiologic, să implice o uriașă responsabilitate în exercitarea ei. Este motivul pentru care concepția politică a președintelui Nicolae Ceaușescu se bazează pe preceptele fundamentale ale gîndirii revoluționare materialist-dialectice și istorice, pe tezele de bază ale socialismului științific îmbogățite permanent printr-o raportare științifică la viață, la realitățile lumii contemporane, la practică. în numele acestei concepții are loc, sub conducerea partidului, o permanentă evaluare și reevaluare a stadiului atins în dezvoltarea generală a societății românești, a mutațiilor care au intervenit în raporturile dintre oameni pentru a le surprinde tendințele (Continuare în pag. 3) ____ Liviu Zăpîrțan Eminescu — stea în tărie El Eminescu — stea în tărie Ca o conștiință pururea vie, Ca un Imperiu fără contururi, Ca o lumină vie de-a pururi, El Eminescu — steaua dinții Doarme cu marea la căpătîi, Și înflorește — stemă de mare, Inima Țării în fiecare, Din Mica Romă plouînd vocalele acoperișe de catedrale. Verbul devine o spadă de foc Prin care trec munții, mări la un loc. Arde sub boltă, el arde vînă de aur se face limba română, El Eminescu — ram înflorit, Are luminos întors spre zenit, Pe unde munții și vulturi fierb înțelepciunea dintr-un proverb, Pe unde luna — a mării stăpînă Binecuvîntă limba română. Negoiță Irimie La Eminescu Meteoric și copleșitor, Eminescu țîșnește din piscul cel mai pur al poeziei românești — pentru a confirma, legitimînd în universalitate, în lumină supremă, ființa unei spiritualități geamănă cu vecia, în cosmogonia liricii noastre. El este prevestit prin lacrima de argint a stelei mioritice , plînsă la căpătâiul unui destin ce murmură și azi, neostenit, în mareele poeziei românești. Atunci, a fost o stea. Peste timp, mistuitor, Eminescu a logodit-o cu Luceafărul. Citit cu inima, acest traseu descifrează sorții cerești care ocrotesc fratern poezia lui Arghezi, Bacovia, Barbu, Blaga. De la Eminescu păstrăm, infailibilă și mereu fecundă, suma legilor de naștere a frumosului în limba română. Unele dintre aceste legi se citează, altele — prin creație — se trăiesc. Identificîndu-se cu fibra cea mai dramatică și definitorie a neamului său, Eminescu atestă, în operă, că orice poezie perfect scrisă în limba română dobîndește virtuți de creație patriotică. Pentru că, astfel, continentul de aur al poeziei române se împlinește, decisiv, în straturile lui interioare. Apoi, am deprins de la Eminescu adevărul că — în fiece ipostază — un poet genial, supus analizei, nu poate fi propus înțelegerii complete prin fragmentară reproducere de vers, strofă sau poemă. Pe Eminescu , ar îl cunoști sub toate orizonturile cititului său unic, or — dacă nu — trăiești cu sufletul măcinat de întrebări fără răspunsuri, asemeni celui lipsit de vedere și auz — dar care caută, inutil, sensurile de taină ale borfelor din trupul zvelt al flautului. De la nașterea versului eminescian au coborît în asfințire generații după generații, dar nu și versul lui. Tăgăduind rotirea umilită a calendarului spre neființă, poezia lui Eminescu are ursită oceanică. Uneori, la hotarul sidefiu dintre legendă și trupul pieritor al prezentului, sub clipirea împăcată a stelelor, se aud timpii murmurînd: „Părea un tânăr voevod Cu păr de aur moale, Un vînăt giulgi se-ncheie nod Pe umerele goale“. Părea? Al. Căprariu Gheorghe D. Anghel EMINESCU permanenta clasicilor Eminescu la Cluj Eminescu întreprinde întîia călătorie în Transilvania, pe drumurile străbunilor săi, în 1866, și ea se înscrie ca unul dintre cel mai importante momente în biografia sa. G. Călinescu scrie că poetul ieșea, odată cu această călătorie, din copilărie și intra în altă vîrstă. Deși atît de importantă în biografia lui Eminescu și, cum vom vedea mai departe, și prin implicațiile în opera sa, nu este încă deplin stabilit cînd anume în 1866 întreprinde această călătorie și nici itinerariul străbătut. G. Călinescu lasă se se înțeleagă că Eminescu trece în Transilvania din Bucovina. „Pe unde s-a coborît tînărul în Ardeal — scrie G. Călinescu — și cîtă vreme a drumeții rămîne încă nelămurit. Fie că s-a abătut pe la Ipotești, fie că nu, e mai puțin probabil că a trecut prin Cheile Bicazului și mai posibil să fi trecut prin Vatra Dornei, pe Valea Bistriței, dar mai ales a Dornei. Cine poate ști iarăși prin ce tîrguri a pășit? Eminescu pare un bun cunoscător al Bucovinei, pe care o va mai călca și în alte împrejurări“. (G. Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu p. 87). Mărturii documentare, unele cunoscute, permit să stabilim cu certitudine cînd are loc călătoria și itinerariul străbătut de la Cernăuți pînă la Blaj și mai departe. Școala reală greco-orientală (Griechisch-orientalisches Ober-Realschule) din Cernăuți își deschide cursurile în 4 septembrie 1863, după demersuri făcute de intelectualii bucovineni la Curtea din Viena timp de mai bine de un deceniu.Alexandru Vitencu, Istoricul școalei. In Anuarul L al Școalei reale superioare ortodoxe din Cernăuți pe anul școlar 1921/22. Cernăuți, Societatea Tipografică Bucovineană, 1922, p. 3— 9. Se dă și lista absolvenților între 1868/69 și 1920/21 p. 10—30). Școala își începe cursurile cu patru clase ca în 1869 să ajungă la ciclul complet de 7 clase. Stăruințele îndelungate ale intelectualilor bucovineni nu duc la rezultatele dorite de ei. Curtea din Viena nu accepta ca limba de predare să fie româna, deși susținerea școlii cădea în sarcina bisericii ortodoxe bucovinene. Curtea din Viena prevedea că „limba de predare va fi deocamdată cea germană“. Măsura aceasta era justificată prin faptul că românii nu aveau profesori cu calificare corespunzătoare. Se admite să se predea în limba română numai această materie și religia. Profesor de română este numit Pavel Paicu. Acesta însă ia atitudine împotriva politicii de germanizare dusă de Curtea din Viena și se vede silit să părăsească Bucovina și trece la Iași, unde intră în societatea Junimea. Școală germană, ca și liceul cernăuțean, K.k. Ober-Gymnasium, frecventat de Eminescu și de frații săi, noua instituție de învățămînt deschidea drum tinerilor spre carierele practice, ca ingineria. Se explică de ce este frecventată, încă de la început, de elevi din ținuturi foarte îndepărtate. Intre școlarii care intră în septembrie 18p în clasa I îl vedem și pe loan Neamțu, din Feldru, comună în părțile Năsăudului. In anul școlar 1864/65, frecventează cursurile, împreună cu loan Neamțu, și Alexandru Kanczuki și Karl Hugo Necay din Bistrița și Albert Gutter din Tîrgu Mureș (Erster Jahresbericht der griechisch-orientalischen Ober-Realschule in Czernowitzer am Schlusse des Schuljahres 1864—1865, Czernowitzer, 1865, p. 66—67). Din documente se vede că urmează școala și un elev, Eugen Rusu din Josenii Bîrgăului. (Nicolae Trifoiu, Eminescu în 1866. Drumul spre Blaj. In România pitorească, VII, nr. 1 (73), 1978, p. 8). Elevii (Continuare în pag. 3) D. Vatamaniuc Concluzii la o exegeză Propensiunea lui Caracostea spre o critică modernă vine din nevoia intelectualului care simte necesitatea adecvării mijloacelor scopului ales — acela de a capta esențialitatea poeziei. Obstinația cu care urmărește valorizarea aspectelor muzicale din poezia lui Eminescu — temele muzicale ținînd de intimitatea cea mai fină a lirismului — îl situează în avanposturile criticii simboliste, pe latura acesteia instrumentală, în sensul stilisticii psihologice din Expresivitatea limbii române merge și cercetarea creativității eminesciene. Marcat de Meyer-Lübke, nu accede la radicalismul lui Paul Valéry în a vedea poeticul ca o abatere sistematică de la limba comună; din contră interpretează stilul individual ca o continuitate a celui colectiv: poeticitatea este efectul identificării cu spiritul limbii (cu toate că în analizele prozodice este inspirat tocmai de efectul artistic al „abaterilor“). Cel care „a întreprins primul studiu structural al cîtorva capodopere eminesciene“ (I. Apetroaie în Arta cuvîntului la Eminescu, Iași, Ed. Junimea, 1980, p. 9), a demonstrat, pe aceste texte, unitatea semnificantului cu semnificatul, valoarea structurii, deschiderea criticii spre orizonturi mai largi, care reflectă unitatea actului creator, examenul estetic al studiului complet al „estemelor“, abandonarea stratului superficial impresionist sau pozitivist. In schimb, receptivitatea sa la îndrumările scientiste ale criticii universitare i-a alimentat ambiția de a da o interpretare obiectivă (dusă pînă la utopie, să edifice un Eminescu pe care să-l recunoască orice școală și orice gust). Apoi, metoda sa comparată ajunge la atingere cu explicația istorică (datele generale intră în forma particulară a creației), la fel cum școala formalistă rusă, la care a luat aminte, ajunge, de la studiul formei în cadrul literaturii comparate, la o literatură comparată a formei. Pe această direcție, studiul său eminescian va fi dezvoltat de D. Popovici, care venea cu soluția lărgirii orizonturilor de literatură comparată („Literatura comparată, care a fost și care continuă încă să fie studiul dependențelor de fond, trebuie să-și lărgească sfera preocupărilor sale și să devină în același timp studiul diferențelor de expresie"), prin sporirea importanței acordate elementului istoric, eliminarea jocurilor impresioniste (care se insinuau în studiul fonetic caracostean), precumpănirea factorului intelectual în caracterizarea personalității. Integrat familiei simboliștilor (care — după cum se știe — erau sensibili la valoarea sunetului în poezie, pe baza corespondențelor cinestezice ale senzațiilor), Caracostea — observă discipolul său clujean — „dă științei române cea mai organică interpretare a operei lui Eminescu“. Față de Caracostea — mandatar spiritual al voinței poetului de a fi reprezentat prin antume —, G. Călinescu — autorul unei desfășurări complementare privind opera lui Eminescu — face substanțiale incursiuni în creația postumă a poetului, în care se simte îndreptățit să observe spontaneitatea inspirației la modul genuin și direct. La Caracostea, imaginea preponderentă a stăpînirii clasice, prin strălucirea formei, a avînturilor personalității este opusul romantismului funciar din prim-planul exegezei călinesciene. Șanse complementare oferă și forma structurală: scientism pluridisciplinar (filosofie, filologie, lingvistică, istorie, folclor), spirit de sistem, sinteză prin metode riguroase, pătrundere receptivă — la Caracostea, originalitate și intuiție, fantezie interpretativă, metaforă critică imediată, epitete scînteietoare — la Căli(Continuare în pag. 5) Titu Popescu