Tribuna, 1986 (Anul 30, nr. 1-52)

1986-01-16 / nr. 3

Proletari din toate țările, uniți-vă! judessa MUREȘ JIRGU-MUREȘ (1517) ANUL XXX 16 IANUARIE 1986 SAPTAMINAL DE CULTURĂ, editat de CONSILIUL CULTURII ȘI EDUCAȚIEI SOCIALISTE • DIRECTOR FONDATOR: IOAN SLAVICI (1884) • 3 lei Din gîndirea creatoare a tovarășului NICOLAE CEAUȘESCU Dialectica sistemului politic românesc Un domeniu bogat în semnificații, căruia partidul îi acordă o atenție particulară, este acela al asigurării funcționalității sistemului politic românesc în actuala etapă a dezvoltării țării precum și în perspectiva înaintării spre comunism, deodată cu stabilirea conținu­tului său, a componentelor care îl alcătuiesc. Prin aceasta, gîndirea politică românească răspunde unor cerințe ale construcției socialiste și se înscrie totodată în ampla mișcare de idei social-politice a timpu­lui nostru, studiul căilor optime de constituire și acțiune a sistemu­lui politic fiind limpede subordonat unor valori ce definesc însuși profilul societății date. Cînd este vorba de gîndirea burgheză, nota caracteristică a acestor preocupări o constituie pragmatismul, maxi­mizarea resurselor de perenizare a capitalismului. Cînd este vorba de țările lumii a treia, preocuparea pentru sistemul politic exprimă imperativele asigurării independenței și suveranității, ale mobiliză­rii și alocării resurselor progresului istoric iar cînd avem în vedere țările socialiste, gîndirea politologică vizează consolidarea structu­rilor societății socialiste, asigurarea participării maselor la propria lor guvernare. Din acest amplu cadru problematic, se detașează contribuția partidului nostru, a secretarului său general, tovarășul Nicolae Ceaușescu, la dezvoltarea creatoare a teoriei revoluționare despre lo­cul și rolul partidului în edificarea societății socialiste și, în cadrul său, a sistemului politic, se constituie viziunea sa proprie, armonios articulată și legată de căile optime de asigurare a funcționalității re­gimului politic, în corelație cu determinantele lui exogene, dar ur­mărind și propria sa dinamică, legitățile specifice, sistemul de va­lori care îl ghidează. Un element definitoriu al gîndirii secretarului general al par­tidului nostru este dat de considerarea caracterului concret-istoric al sistemelor politice. Acesta este determinat de faptul că prin origi­nea, baza, principiile și metodele de funcționare, politicul are o de­terminare exogenă, în subsistemul social-economic, în valorile fun­damentale globale ale societății. în acest sens, tovarășul Nicolae Ceaușescu arată că „fiecărei orînduiri sociale, fiecărei etape de dez­voltare a societății îi corespunde o anumită formă de organizare și de conducere“ și, în consecință, dezvoltă anumite concepții pro­prii, politice, juridice, filosofice, morale despre conducerea vieții sociale. Formele de viață politică nu sunt date odată pentru tot­deauna, nu sunt imuabile și nu se pot împrumuta din afara unui anumit cadru social specific, național, în anii revoluției și construc­ției socialiste s-au produs schimbări esențiale în modul de produc­ție al societății, în întărirea unității socialiste a poporului, în afir­marea și consolidarea liniamentelor conștiinței socialiste, dar au avut loc și permanente­­ schimbări ale componentelor sistemului poli­tic și ale relațiilor dintre ele. Politicul și-a asumat tot mai limpede funcții de organizare și conducere generală a societății pornind de la natura lui esențial­­mente nouă în socialism, el fiind emanația unor relații de putere de un tip nou, expresie a intereselor și voinței clasei muncitoare, țărănimii, intelectualității, întregului popor. Din legătura politicului cu ansamblul vieții societății rezultă cerința ca viziunea asupra or­ganizării și conducerii politice să se sprijine pe un solid eșafodaj valoric, axiologic, să implice o uriașă responsabilitate în exercitarea ei. Este motivul pentru care concepția politică a președintelui Nicolae Ceaușescu se bazează pe preceptele fundamentale ale gîn­­dirii revoluționare materialist-dialectice și istorice, pe tezele de bază ale socialismului științific îmbogățite permanent printr-o ra­portare științifică la viață, la realitățile lumii contemporane, la practică. în numele acestei concepții are loc, sub conducerea partidu­lui, o permanentă evaluare și reevaluare a stadiului atins în dez­voltarea generală a societății românești, a mutațiilor care au inter­venit în raporturile dintre oameni pentru a le surprinde tendințele (Continuare în pag. 3) ____ Liviu Zăpîrțan Eminescu — stea în tărie El Eminescu — stea în tărie Ca o conștiință pururea vie, Ca un Imperiu fără contururi, Ca o lumină vie de-a pururi, El Eminescu — steaua dinții Doarme cu marea la căpătîi, Și înflorește — stemă de mare, Inima Țării în fiecare, Din Mica Romă plouînd vocale­le­ acoperișe de catedrale. Verbul devine o spadă de foc Prin care trec munții, mări la un loc. Arde sub boltă, el arde vînă de aur se face limba română, El Eminescu — ram înflorit, Are luminos întors spre zenit, Pe unde munții și vulturi fierb înțelepciunea dintr-un proverb, Pe unde luna — a mării stăpînă Binecuvîntă limba română. Negoiță Irimie La Eminescu Meteoric și copleșitor, Eminescu țîș­­nește din piscul cel mai pur al poeziei românești — pentru a confirma, legiti­­mînd în universalitate, în lumină su­premă, ființa unei spiritualități geamă­nă cu vecia, în cosmogonia liricii noas­tre. El este prevestit prin lacrima de argint a stelei mioritice , plînsă la că­pătâiul unui destin ce murmură și azi, neostenit, în mareele poeziei românești. Atunci, a fost o stea. Peste timp, mistuitor, Eminescu a logodit-o cu Lu­ceafărul. Citit cu inima, acest traseu descifrează sorții cerești care ocrotesc fratern poezia lui Arghezi, Bacovia, Barbu, Blaga. De la Eminescu păstrăm, infailibilă și mereu fecundă, suma legilor de naș­tere a frumosului în limba română. Unele dintre aceste legi se citează, al­tele — prin creație — se trăiesc. Iden­­tificîndu-se cu fibra cea mai dramatică și definitorie a neamului său, Eminescu atestă, în operă, că orice poezie perfect scrisă în limba română dobîndește vir­tuți de creație patriotică. Pentru că, astfel, continentul de aur al poeziei ro­mâne se împlinește, decisiv, în stratu­rile lui interioare. Apoi, am deprins de la Eminescu adevărul că — în fiece ipostază — un poet genial, supus ana­lizei, nu poate fi propus înțelegerii complete prin fragmentară reproducere de vers, strofă sau poemă. Pe Eminescu , ar îl cunoști sub toate orizonturile citi­tului său unic, or — dacă nu — trăiești cu sufletul măcinat de întrebări fără răspunsuri, asemeni celui lipsit de ve­­dere și auz — dar care caută, inutil,­­ sensurile de taină ale borfelor din tru­pul zvelt al flautului. De la nașterea versului eminescian au coborît în asfințire generații după generații, dar nu și versul lui. Tăgă­­duind rotirea umilită a calendarului spre neființă, poezia lui Eminescu are ursită oceanică. Uneori, la hotarul side­fiu dintre legendă și trupul pieritor al prezentului, sub clipirea împăcată a ste­lelor, se aud timpii murmurînd: „Părea un tânăr voevod Cu păr de aur moale, Un vînăt giulgi se-ncheie nod Pe umerele goale“. Părea? Al. Căprariu Gheorghe D. Anghel EMINESCU permanenta clasicilor Eminescu la Cluj Eminescu întreprinde întîia călătorie în Tran­silvania, pe drumurile străbunilor săi, în 1866, și ea se înscrie ca unul dintre cel mai im­portante momente în biografia sa. G. Călines­­cu scrie că poetul ieșea, odată cu această că­lătorie, din copilărie și intra în altă vîrstă. Deși atît de importantă în biografia lui Emi­nescu și, cum vom vedea mai departe, și prin implicațiile în opera sa, nu este încă deplin stabilit cînd anume în 1866 întreprinde această călătorie și nici itinerariul străbătut. G. Căli­­nescu lasă se se înțeleagă că Eminescu trece în Transilvania din Bucovina. „Pe unde s-a co­borît tînărul în Ardeal — scrie G. Călinescu — și cîtă vreme a drumeții rămîne încă nelămu­rit. Fie că s-a abătut pe la Ipotești, fie că nu, e mai puțin probabil că a trecut prin Cheile Bicazului și mai posibil să fi trecut prin Vatra Dornei, pe Valea Bistriței, dar mai ales a Dor­­nei. Cine poate ști iarăși prin ce tîrguri a pășit? Eminescu pare un bun cunoscător al Bucovinei, pe care o va mai călca și în alte împrejurări“. (G. Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu p. 87). Mărturii documentare, unele cunoscute, permit să stabilim cu certitudine cînd are loc călătoria și itinerariul străbătut de la Cernăuți pînă la Blaj și mai departe. Școala reală greco-orientală (Griechisch-orien­­talisches Ober-Realschule) din Cernăuți își des­chide cursurile în 4 septembrie 1863, după de­mersuri făcute de intelectualii bucovineni la Curtea din Viena timp de mai bine de un de­ceniu.­­Alexandru Vitencu, Istoricul școalei. In Anuarul L al Școalei reale superioare ortodoxe din Cernăuți pe anul școlar 1921/22. Cernăuți, Societatea Tipografică Bucovineană, 1922, p. 3— 9. Se dă și lista absolvenților între 1868/69 și 1920/21 p. 10—30). Școala își începe cursurile cu patru clase ca în 1869 să ajungă la ciclul complet de 7 clase. Stăruințele îndelungate ale intelectualilor buco­vineni nu duc la rezultatele dorite de ei. Curtea din Viena nu accepta ca limba de predare să fie româna, deși susținerea școlii cădea în sar­cina bisericii ortodoxe bucovinene. Curtea din Viena prevedea că „limba de predare va fi deocamdată cea germană“. Măsura aceasta era justificată prin faptul că românii nu aveau pro­fesori cu calificare corespunzătoare. Se admite să se predea în limba română numai această materie și religia. Profesor de română este nu­mit Pavel Paicu. Acesta însă ia atitudine împo­triva politicii de germanizare dusă de Curtea din Viena și se vede silit să părăsească Buco­vina și trece la Iași, unde intră în societatea Junimea. Școală germană, ca și liceul cernău­­țean, K.k. Ober-Gymnasium, frecventat de Emi­nescu și de frații săi, noua instituție de învă­­țămînt deschidea drum tinerilor spre carierele practice, ca ingineria. Se explică de ce este frecventată, încă de la început, de elevi din ținuturi foarte îndepărtate. Intre școlarii care intră în septembrie 18p în clasa I îl vedem și pe loan Neamțu, din Fel­­dru, comună în părțile Năsăudului. In anul șco­lar 1864/65, frecventează cursurile, împreună cu loan Neamțu, și Alexandru Kanczuki și Karl Hugo Nec­ay din Bistrița și Albert Gutter din Tîrgu Mureș (Erster Jahresbericht der griech­isch-orientalischen Ober-Realschule in Czerno­­witzer am Schlusse des Schuljahres 1864—1865, Czernowitzer, 1865, p. 66—67). Din documente se vede că urmează școala și un elev, Eugen Rusu­ din Josenii Bîrgăului. (Nicolae Trifoiu, Eminescu în 1866. Drumul spre Blaj. In Româ­nia pitorească, VII, nr. 1 (73), 1978, p. 8). Elevii (Continuare în pag. 3) D. Vatamaniuc Concluzii la o exegeză Propensiunea lui Caracostea spre o critică modernă vine din nevoia intelectualului care simte necesitatea adecvării mijloacelor scopului ales — acela de a capta esențialitatea poeziei. Obstinația cu care urmărește valorizarea aspec­telor muzicale din poezia lui Eminescu — temele muzicale ținînd de intimitatea cea mai fină a lirismului — îl situează în avanposturile cri­ticii simboliste, pe latura acesteia instrumenta­lă, în sensul stilisticii psihologice din Expresi­vitatea limbii române merge și cercetarea crea­tivității eminesciene. Marcat de Meyer-Lübke, nu accede la radicalismul lui Paul Valéry în a vedea poeticul ca o abatere sistematică de la limba comună; din contră interpretează stilul individual ca o continuitate a celui colectiv: poeticitatea este efectul identificării cu spiritul limbii (cu toate că în analizele prozodice este inspirat tocmai de efectul artistic al „abate­rilor“). Cel care „a întreprins primul studiu struc­tural al cîtorva capodopere eminesciene“ (I. Apetroaie în Arta cuvîntului la Eminescu, Iași, Ed. Junimea, 1980, p. 9), a demonstrat, pe aceste texte, unitatea semnificantului cu semnificatul, valoarea structurii, deschiderea criticii spre ori­zonturi mai largi, care reflectă unitatea actului creator, examenul estetic al studiului complet al „estemelor“, abandonarea stratului superficial impresionist sau pozitivist. In schimb, recepti­vitatea sa la îndrumările scientiste ale criticii universitare i-a alimentat ambiția de a da o interpretare obiectivă (dusă pînă la utopie, să edifice un Eminescu pe care să-l recunoască ori­ce școală și orice gust). Apoi, metoda sa com­parată ajunge la atingere cu explicația istorică (datele generale intră în forma particulară a creației), la fel cum școala formalistă rusă, la care a luat aminte, ajunge, de la studiul formei în cadrul literaturii comparate, la o literatură comparată a formei. Pe această direcție, studiul său eminescian va fi dezvoltat de D. Popovici, care venea cu soluția lărgirii orizonturilor de literatură comparată („Literatura comparată, care a fost și care continuă încă să fie studiul dependențelor de fond, trebuie să-și lărgească sfera preocupărilor sale și să­ devină în același timp studiul diferențelor de expresie"), prin sporirea importanței acordate elementului isto­ric, eliminarea jocurilor impresioniste (care se insinuau în studiul fonetic caracostean), precum­­pănirea factorului intelectual în caracterizarea personalității. Integrat familiei simboliștilor (care — după cum se știe — erau sensibili la valoarea sunetului în poezie, pe baza corespon­dențelor cinestezice ale senzațiilor), Caracostea — observă discipolul­­ său clujean — „dă știin­ței române cea mai organică interpretare a ope­rei lui Eminescu“. Față de Caracostea — mandatar spiritual al voinței poetului de a fi reprezentat prin antu­me —, G. Călinescu — autorul unei desfășurări complementare privind opera lui Eminescu — face substanțiale incursiuni în creația postumă a poetului, în care se simte îndreptățit să ob­serve spontaneitatea inspirației la modul genuin și direct. La Caracostea, imaginea preponderen­tă a stăpînirii clasice, prin strălucirea formei, a avînturilor personalității este opusul roman­tismului funciar din prim-planul exegezei căli­­nesciene. Șanse complementare oferă și forma structurală: scientism pluridisciplinar (filosofie, filologie, lingvistică, istorie, folclor), spirit de sistem, sinteză prin metode riguroase, pătrunde­re receptivă — la Caracostea, originalitate și intuiție, fantezie interpretativă, metaforă cri­tică imediată, epitete scînteietoare — la Căli­(Continuare în pag. 5) Titu Popescu

Next