Tribuna, 1989 (Anul 33, nr. 1-51)
1989-04-06 / nr. 14
Eminescu publicist sau publicistica lui Eminescu (II) — Stimate tovarase academician, va propunem sa continuam discutia despre activitatea publicistica a lui Eminescu. — Bogata si variata, interesanta si importanta, inconfundabila activitate publicistica a „poetului national“ a început in anii studentiei, cînd abia implinise Eminescu 20 de ani Si a continuat, cu intreruperi, pina in 1883, prabusirea psihica a genialului poet si gînditor. Inaugurata cu un articol polemic — O scriere critica — publicat in ziarul „Albina“ din anuarie 1870, condus de Vincentiu Babes, împotriva lui D. Petrino care criticase, exagerînd, insuficientele conceptiei lui Aron Pumnul si a succesorului sau la catedra de limba si literatura româna de la liceul românesc din Cernauti, I. G. Sbiera. Uitînd, Petrino, ce a insemnat Pumnul si scoala „pumnuleana“ pentru cultura nationale, pentru alimentarea constiintei nationale a românilor din Bucovina, amenintati cu germanizarea in Imperiul dualist austro-ungar. Urmat articolul din Albina, la cateva zile numai, de o cronica teatrala — Repertoriul nostru teatral — publicat in „Familia“ lui Iosif Vulcan. Adevaratul debut publicisti al lui Eminescu s-a petrecut în acelasi an 1870 cu trei articole publicate în ziarul lui Alexandru Roman „Federatiunea“, împotriva compromisului dualist austro-ungar si necesitatea unirii natiunilor oprimate pentru anularea lui. In aceiasi ani, 1870—1871, Eminescu publica în „Convorbiri Literare“ si „Românul“ doua articole, cu privire la serbarile de la Putna. Dupa o perioadâ de întrerupere a activitâții sale publicistice (1872—1875), în 1876 Eminescu publica un amplu articol, un adevarat studiu de eruditie si remarcabila pătrundere a fenomenului istoric cu privire la influenta austriaca asupra românilor în „Convorbiri literare“. In acelasi an 1876, si în cel urmâtor, de acum îndrâznetul si îndragitul publicist Eminescu îsi îmbogateste palmaresul publicistic cu alte trei articole, penetrante, prin fond si forma, si de asemenea prin subiectul dezbatut, tapirea Bucovinei de austrieci si voievodul Grigore Ghica cel ce si-a dat viata pentru apararea Moldovei de Sus, cu care Eminescu îmbogateste paginile modestului ziar „Curierul de Iasi“. Anul 1877 înseamna intrarea lui Eminescu pe poarta ce i-a fost larg deschisa a publicisticii românesti, datorita dovezilor necontestabile si necontestate, de activitatea de pîna atunci. Ziarul „Timpul“ din Bucuresti îi încredinteaza conducerea redactiei si coloanele acestuia de acum sunt la dispozitia inconfundabilului publicist Mihai Eminescu, care-si inaugureaza, la 24 noiembrie, activitatea cu un articol referitor la un înaintas pe care 1-a iubit si l-a pretuit, Nicolae Balcescu. Timp de sase ani condeiul publicistic al lui Eminescu nu se odihneste o clipa, alternînd, într-o întrecere neobosita si o emulatie nemaiîntîlnita, cu poezia. Zeci si zeci de articole se însiruie unul dupa altul si unul lînga altul, Imbradsínd, într-o paleta cuprinzatoare, multiple probleme: de istorie, si de istorie si politica, în acelasi timp, de politici propriu-zisa, de filosofie, economie, cultura. Publicate amestecate, în raport de actualitatea problemelor, reproduse, în lucrarile ce le-au cules din ziarele si revistele respective (Scurtu, Paucescu, Iorga, Cuza, Cretu, Mururasul, Perpessicius s.a.), mai multe tomuri masive din Eminescu. Opere, sub îngrijirea atenta si competenta a lui Alex. Oprea, D. Vatamaniuc si colaboratorii, de asemenea amestecate, o oarecare ordine în raport de confinut e posibila, dar nu totdeauna foarte parcimonioasa din cauza conceptiei si modalitatii de înfatisare a problemelor, proprii neîntrecutului publicist. In aceasta situatie, încercînd o oarecare „ordine“ în cuprinzatoarea si completa paleta, publicistica eminesciana, le-am putut departaja, cu relativa exactitate. Prioritate se cuvine publicisticii cu caracter istoric sau istorico-politic, care se impune nu numai prin numar, ci si prin chronologie si poate si prin importante. Eminescu, asemenea înteleptului cronicar Miron Costin a carui opera a cunoscut-o si a Pretuit-o, a gîndit si a grait: „a lasa iarâsi nescris, cu mare ocara înfundat neamul acesta (al românilor) de o seama de scriitori, iaste inimii durere“. Çi cu durerea inimii, în nopti de veghe si de cuget, a asternut pe hîrtia destinata „foilor“ pe care le-a înnobilat prin scrisul sâu, zeci de articole, unele adevarate studii erudite, spre adeverirea dreptatii istorice, profanata de mercenarii ce-si vindeau Stiinta (sau nestiinta) si atunci celor ce „plateau“ mai bine din ceea ce luau de la alta. Fata de asemenea situatii a „biruit gîndul“ neasemuitului poet si gînditor si scriitor si s-a „apucat“ de pretioasa „truda“, de a „scoate lumii la vedere felul neamului“ românesc de pe întreg cuprinsul fàrii, „cu tot un neam Si odata descalecati sînt“. Ci într-adevar istoria i-a urmarit si a urmarit-o din vremea studentiei si nu i-a parasit si n-a parasit-o pîna la sfîrsitul vietii, dupa cum demonstreaza convingator M. Bucur care i-a descoperit si prezentat manuscrisele doveditoare. A urmat cursurile de istorie la Universitatea din Berlin, a cercetat arhive din tara si strǎinatate, a conspectat colectii de documente si lucrari de filosofia istoriei, a colectionat Codex-uri si Hronografe, a cunoscut istoricii de seama ai antichitatii grecesti si romane, i-a cunoscut pe istoricii bizantini si nu i-au fost necunoscuti nici umanistii si luministii si nici istoricii timpului sau, a tradus primul volum al lucrǎrii lui Eudoxiu Hurmuzaki, Fragmente zur Gesegnete der Rumänen. O asemenea bogata culturǎ istorica si asemenea nobila pasiune pentru trecutul istoric al poporului român, la care se adauga dorinta de a-i apǎra dreptul istoric, mai ales al românilor din Imperiul austro-ungar, explica bogata, pretioasa si variata publicistica istorica si istorico-politica a lui Eminescu ce a înnobilat „foile“ la care a colaborat. Nu ca un profesionist daruit stiintei patronate de muza Clio, ci ca un sensibil receptor a tot ce a fost de valoare superioara din creatiile omenirii si mai ales de poporului sau. Pretuirea nedisimulata a trecutului poporului român, cu izbînzile si înfrîngerile, cu bucuriile si necazurile, cu greutatile si nedreptatile indurate din partea nedreptilor rivnitori la bunuri insusite prin silnicie, aparîndu-si românii, „nevoile si neamul“, libertatea si dreptatea, tara si tarina ce-i apartineau dupa drept si dupa dreptate, explica interesul si dragostea, statornice, intuitia si patrunzatoarea întelegere a istoriei nationale. Adevaratul debut publicistic al lui Eminescu este colaborarea sa la „Federatiunea“ din aprilie 1870, condusa de Alexandru Roman, profesor de limba si literatura româna la Universitatea din Budapesta si membru fondator al Societatii Academice (Academia Romana) din Bucuresti, sub influenta colegilor sai transilvaneni de la Universitatea din Viena si membri ai societatii acestora „Romania juna“, întemeiata de Eminescu si Slavici. Ceea ce explica si temele celor trei articole publicate în „Federatiunea“: Sa facem un Congres, Echilibrul si in unire e tarna, situatia nedreapta si opresiunea suferita de români si de celelalte nationalitati dominate din Imperiul austro-ungar din partea natiunilor dominante: austriaca si maghiara. Pentru a îndrepta nedreptatile, Eminescu pretinde autonomia Transilvaniei, întrunirea unui Congres al românilor si solidarizarea cu celelalte nationalitati asuprite. Cheia succesului este solidaritatea românilor între ei si cu celelalte nationalitati, deoarece în unire sta puterea“. Si dupa cum Sa facem un Congres „orice bun cetatean are datoria de a se ocupa de viitorul patriei sale, si românii, prin natura lucrurilor au datoria de a provoca un congres general al lor, care sa determine atitudinea natiunii românesti fata cu o eventuala schimbare a sistemei constitutionale (dualiste)“, motiveaza neîntrecutul publicist. Continuînd cu îndemnul hotârît adresat confrailor sai de a nu întîrzia, deoarece „ar fi venit timpul ca sa pretindem Si noi ceea ce ni se cuvine de secoli. E timpul sa declaram neted si car, ca în fara noastra (caci este a noastra mai bine decît a oricui) noi nu suntem si nici vrem sa fim maghiari ori nemti. Sîntem români, vrem sa ramînem si cerem egala îndreptarire a natiunii noastre. Fata de orice încercare de deznationalizare ori suprematizare, întrebam cu raceala si constinti (constienti) de drepturile ce ni le da aboriginitatea (autohtonia) noastra si spiritul secolului: „Cine sunt acesti oameni si ce vor ei în fara noastra?“. Constent cu ,,în Unire e tarna“, Eminescu, în articolul cu acest titlu, pe cît de sugestiv pe atît de adevarat, adreseaza românilor din Transilvania un alt îndemn, de a lupta, împreuna cu alte popoare oprimate împotriva starii de lucruri „nesuferite si nesuportabile“ din Imperiul austro-ungar. Eminescu cere solidaritate neîntîrziata cu natiunile nemultumite ale Austriei, deoarece „mîine va fi prea tîrziu si se vor bucura de roadele rasturnarii dualismului numai cei ce au ajutat la rasturnarea starilor de lucruri nedrepte“. Dupa analiza lipsei de „ratiune“ a dualismului, care nu s-a nascut nici din „trebuintele“ popoarelor, nici din superioritatea civilizatiei si nici prin superioritate morala si etica, Eminescu ajunge la concluzia ca dualismul nu are nici un temei, deoarece natiunile dominante, austriacä si ungara, din punct de vedere al civilizației ei s-au impus prin puterea bruta ce le-a fost pusa la dispozitie de Imperiul habsburgic, „nu însâ prifi esența dreptului“. Este deci, o „fictiune diplomatica“, care trebuie desfiintata o întrebare pe Optemíne pentru QCQd. Stefan Pg cu Un capitol de biografie Anul 1866 reprezinta în biografia intelectuala a Poetului national un an important, asa cum spune unul din poetii ce evoca popasul eminescian la Blaj: „Ce au rodit în suflet! Trainic an / Acesta care avea sa-mi fie nume, / Din înteleptul gînd al lui Vulcan! / Cutremurat, smerit, plec cu alean / Pe urma curcubeului în lume...“ (Ion Brad). Au trecut aproape trei patrare de veac de la aparitia cartii lui Elie Daianu, Eminescu si Blajul, Sibiu, 1914. Subintitulate „amintiri ale contemporanilor“, cartea lui Daianu se oprea la memorialistica despre popasul eminescian la Blaj. El însuși a provocat pe ambii blajeni ai poetului din vara anului 1866 sä-si scrie amintirile. Utile desigur pentru istoria literarà, pentru ca numai în temeiul lor ne putem imagina „Cum va fi fost acel copil / venit la Blaj din Bucovina“ (George Tornea). Fata de aceste memorii, si capitolul din inegalabila biografie cǎlinesciana, si paginile închinate acestui episod biografic din monografia de mai tîrziu ar fi lacunare sub raportul reconstituirii documentare. Dar aceasta interpretare a legaturilor lui Eminescu cu Blajul era totusi de suprafata, mentinîndu-se în sfera anecdoticii literare, chiar daca Elie Daianu avanseaza ideea unei creatii artistice sustinute în timpul popasului blajean: poezie, proza, proiecte dramatice, culegeri de folclor. Abia editiile critice alcatuite de Perpessicius (continuate de un colectiv de cercetatori de la Academia R.S.R.) si de D. Murarasu vor confirma si vor largi chiar intuitia publicistului blajean, dimensionînd un rastimp de mare efervescenta creatoare. Cu Istoria literaturii romanesti. Introducere sintetica de N. Iorga, aparuta în 1929, se începe etapa semnificatiilor popasului blajean. Marele istoric arata ca poetul se afla la vîrsta cînd asemenea experience biografice se imprima decisiv în formatia intelectuala si morala. Dupa copilaria din Bucovina, plina de amintiri istorice si de slava lui Stefan cel Mare, calatoria în Transilvania si îndeosebi popasul blajean aduce cunoasterea vietii satului românesc sub aspectul virtutilor ancestrale: „Aceasta a fost zestrea de acasa a lui Eminescu pe care a infrânt-o acolo la Blaj, cu viata copiilor de tarani, model de virtute simple, pentru oricine, din orice timp si din orice fara.“ Peste trei ani, Viata lui Mihai Eminescu de G. Calinescu (1932), cap. La Blaj (1866) adauga noi semnificatii ale popasului blajean: cunoasterea zbuciumata a istoriei transilvane (din care va transfigura artistic cateva momente în creatia sa antuma sau postuma, reînviind pe Horia, Avram Iancu, Andrei Muresanu), cunoasterii limbii populare din partile transilvane si a folclorului („Domnilor, eu sunt poet si culeg material pentru viitoarele inspiratiuni“ — spunea el seminaristilor care îl însoteau în drumul spre Blaj), cunoasterea acelei miscari patriotice si nationale cu caracter iluminist care a fost Scoala Ardeleana, continuata, în vremea sosirii la Blaj a poetului, într-o a doua generatie al carei fruntas a fost Timotei Cipariu. Pentru carturarii patrioti ai Scolii Ardelene, pentru Cipariu, pentru scolile Blajului, Eminescu a avut, dupa ani si ani, cuvinte de dreapta pretuire, întelegînd si relevînd rostul national al trudei lor culturale. Nu întîmplator cînd se gîndeste sa organizeze aniversarea de la Putna în 1871, întru slavirea lui Stefan cel Mare, sarbatoare a unitatii de neam a românilor, în dorinta poetului, una dintre primele invitatii era adresata junimii studioase din Blaj, „Orasul unde s-a nascut constiinta nationala a românilor“. Pe linia deschisa de N. Iorga si G. Calinescu au adus puncte de vedere noi, largind orizontul sau importanta popasului blajean o serie de cercetatori precum Zoe Dumitrescu-Busulenga, D. Vatamaniuc, M. Ungheanu, Eugen S. Cucerzan, Sînziana Pop s.a., subliniindu-se ca „Blajul a insemnat o pecete indelebitä pusä pe personalitatea eminescianǎ, pentru cǎ rǎsunetele marii iubiri fata de Blaj se ivesc mai tîrziu cînd poetul începe sǎ sape adînc în mitul arhaizant, adicǎ în autohtonismul dac“. (Zoe Dumitrescu-Bușulenga). O noua etapǎ a acestui capitol de biografie eminescianǎ este a exegezelor si întregirilor documentare. Dupa minutioase cercetari de arhiva, D. Vatamaniuc, fara îndoiala unul din cei mai informati sub raport documentar-arhivistic dintre eminescologii de astazi, lanseaza o ipoteza senzationala: Sä fie Blajul vatra sträbunilor lui Eminescu? Ecourile în presǎ n-au întîrziat sa aparâ si sä împinga aceastä ipotezâ spre terenul certitudinilor de istorie literara. Pornind de la faptul ca numele Eminovici (si chiar Eminescu) este prezent în secolul al XVIII-lea în Blaj, în satul Lupu, din apropierea Blajului, la Vad, în tinutul Fagarasului, D. Vatamaniuc sustine ca ascendentii pe linie paterna ai poetului au pribegit de pe aceste locuri, în a doua jumatate a secolului al XVIII-lea din cauza asprimii serviciului militar si a prigoanei catolice. Un paralelism biografic cu Ion Creangǎ, a cǎrui ascendenta ardeleanǎ, pe linie materna de asta data, este certǎ si știuta chiar de povestitor. Cînd aceasta ipotezâ va fi acceptata de întreaga opinie istorico-literarǎ, Blajul își Va adauga la sirul meritelor trecutului sâu cultural, nestemata cea mai de prêt: obîrsia stramosilor celui mai mare poet al românilor. D. Vatamaniuc si ali cercetatori au adus apoi o serie de întregiri documentare: Eminescu — stabilește D. Vatamaniuc pe baza unei scrisori inedite — a sosit la Blaj între 3—5 iunie 1866, Radu Brates cercetînd cu rǎbdare procesele-verbale ale societatilor literare din scolile blajene, demonstreaza ca nu se poate vorbi la modul propriu de un curent antieminescian la Blaj, asa cum ar fi dorit Al. Grama, autorul celui mai nedrept pamflet antieminescian. Mihailu Eminescu, Blaj, 1891. Eugen S. Cucerzan stabileste cu certitudine una din locuintele poetului, casa din str. Grivita Rosie nr. 14, plecînd de la indicatiile unuia dintre memorialistii care l-au tinut ,,în cartel“ pe junele poet, casa care s-ar cuveni ca în anul centenar eminescian sa capete si însemnul unei placi memoriale. De la broșura lui Elie Daianu, invocatä la începutul acestui articol, la studiile recente, Blajul a capatat în biografia eminesciana un loc distinct. Drumul parcurs este de la memorialistica usor sau binisor romantata la adîncirea semnificatiilor acestui moment biografia Moment biografie despre care s-a scris relativ mult, ajungîndu-se la proportiile unei, credem noi, utile antologii de texte Eminescu si Blajul ce ar urma sa cuprinda: memorialistica, fragmente din pamfletul lui Grama si ecourile sale de la aparitie si pîna în posteritate, Blajul — vatra strabunilor lui Eminescu, întregiri documentare, semnificatii ale popasului blajean, si poezii închinate acestui moment din biografia poetului. Ion Buzasi Dans în Cas Cerul e un timpan bubuind peste padurea în albastra vibrare, fete în flacuri scot din pâmînt doamna matraguna în soare. Goale prin roua luminii stammele bratelor eresc. Sfinteste aceastä apa a vietii, sacrul fruct pâmîntesc. Tîrziu, stele augure vor arde rotindu-se în cercuri de huma, în dansul acesta nebunia-ma, doamna matraguna, si du-ma. loan Nicolae Nistor Tribuna nr. 14 (6 aprilie 1989) pagina 3 Numele patriei Sham ca exista un loc un magic izvor al tuturor cîntecelor ochii tai sunt acolo oglinzi ale gîndului vesnic Acolo se naste clipa care ne leaga pe veci de un rîu de un cîntec de leagan ci numai acolo în patrie eçti egalul fericirilor taie Acolo te scalzi în lumina fluviilor ce curg necontenit prin inima ei In lumina curata a pâmîntului numai acolo iubirea poartâ numele patriei tale prin mîinile de trandafiri ale fetelor. Aurel Bodiu Florin Bǎnescu — o experiențǎ literarǎ O expresie fluentâ, muzicalǎ çi somptuoasâ în simplitatea adeseori cautatǎ a limbajului, învǎluitoare și încelǎtoare ca apele unui rîu din Cîmpia Banatului, constituie unul din semnele distinctive sub egida cǎrora se aseaza, firesc si elegant, proza lui Florin Banescu, banațean declarat si împatimit narator al epopeilor mai vechi si mai noi ale acestor locuri. Confirma si ne confirma valoarea indubitabila a autorului un univers tematic cu o singura extermitate — punctul de sosire ce se confunda cu actualitatea întrucît radacinile unui asemenea univers, ambitionînd sa stabileasca o permanenta între trecut si prezent, se pierd în adîncurile istoriei, în legenda — si e sub zodia misterioasa si închipuita a legendei locul unde se trec si se petrec mare parte dintre naratiunile acestui prozator mereu constant cu sine si prolific, regasibil in propriul sau Univers tematic dar propunîndu-ne întotdeauna lucruri insolite, adevarate sau imaginate, dar care au, oricum, aura fictiunii, o savoare romanticë usor desuetä — dar tocmai prin aceasta atît de perfid aträgatoare — ci o mare Incurcatura de fapte si de întîmplâri pe fiecare pagina. Naratiunile lui Banescu ilustreaza tot ceea ce tine de viata: bucuriile si tristetile ei, luptele si frâmîntârile launtrice ale unor oameni simpli dar neavînd nimic simplist în ei, razboaiele si vicisitudinile istorice, nuntite si rapirile de mirese, moartea si gelozia, disperarea si neputinta, lacomia, cinstea, prefacerile sociale si politice, urmarirea unor idealuri de maxima importanta nu numai pentru eroii sai ci pentru însasi natiunea romana ale carei idealuri nationale se regasesc ilustrate în paginile banesciene ca si în aproape ale tuturor scriitorilor nascuti pe aceste meleaguri. Analiza unor stari sufletesti contradictorii se constituie în tot atîtea teme dezvoltate în paginile „Morii de apa“, „Calendarul pe-o suta de ani“, „La trei ape“ sau ale „Drumului gugulanilor“, ca sa numim numai cíteva din cartile semnate de Florin Banescu. Fie ca se petrec într-un Banat concret si fabulos deopotriva, în localitati mici sau mari din fostul Imperiu bicefal, ori printre portocali cu flori imbatätoare, în hoteluri de lux sau in austere orase nemtesti ori intr-un oras precum Aradul din jurul anilor 1900 si de mai tîrziu — fiecare naratiune în parte ne propune un univers credibil, familiar autorului, pe care acesta îl evoca si îl invoca deopotriva, dupa cum excelent remarca Mihai Ungheanu pe coperta a patra a uneia dintre cartile prozatorului. Pentru Banescu povestitorul, scriitorul este un cronicar care înregistreaza fapte si Provestiri transmise oral ori descoperite în cronici de familie dar si un istoric pilot fiindca adevarul istoric trebuie ilustrat dar inventîndu-1, propunîndu-ni-se o alta istorie, mai concreta si mai usor de retinut decît cea adevarata, in care trebuie sa credem, ,sa ne-o însusim si s-o pastram în memoria noastra afectiva spre a o transmite mai departe, asa cum fac Aila, Filon sau Chenta, ori chiar însusi locurile evocate care au o fizionomie demna de retinut, deși ele exista mai degraba în imaginatia autorului decît în geografia înconjuratoare. Amestecînd observatia cu închipuirea, cu fantezia istorica sau mitologica, intuitia psihologica cu o mare verva picturala, fidelitatea fata de document cu sensul perspectivei, în cârjile lui Florin Banescu fapte importante si banale devin nuclee epice capabile sa se metamorfozeze si sa se dezvolte în adevarate romane în miniature, nostalgice si ironice deopotriva, conforme destinului natural al personajelor conduse de autorul care este un omniscient, ce ordoneaza materia în functie de propriile sale capricii, în relatie cu o anumita conceptie despre proza, într-o structurǎ ce i se pare adecvata ilustrǎrii a ceea ce vrea sa ne spuna. Fǎra a fi moraliste, textele lui Bǎnescu propun o anumita moralitate pe care autorul o ilustreaza pentru cititorii pe care îi conduce spre întelegerea ei la fel de dictatorial precum își conduce si personajele. Personajele lui Banescu sunt profund marcate de istorie; ea le tuteleaza si le obliga sa se miste într-un anumit topos, imaginar si real deopotriva. Totodata, ele sînt subjugate de Cuvînt „singura lor arma“, de fapt unul dintre mijloacele si posibilitatile firesti de manifestare întrucît prin Cuvînt este statornicita în pagina istoria, realitatea, imaginatia — însusi viata. Ajuns la maturitate, autorul, asa cum ni s-a relevat pîna acum, consolideaza, probabil, o experienta demna de a fi înregistrata alaturi de cele ale confratilor sai de generale pregatindu-se de o alta, pe care cititorii sai o asteapta cu interes. Stefan Damian