Tribuna Poporului, iulie-decembrie 1897 (Anul 1, nr. 123-248)

1897-08-30 / nr. 165

Pag. 796­­— Nr. 165 Din Bucovina. Scriind al doilea articol „La situaţiune“, „Patria“ din Cernăuţi, scrie între altele: „Cluburile parlamentare ale Dreptei şi prin urmare şi clubul român, negociază de present cu contele Badeni, în scop de a stabili condiţiile sub care pot sprijini pe actualul ministru-president, care este în de­plină posesiune a încrederei Coroanei, pen­tru de a scoate din înfundătură carul sta­tului. „Un lucru e sigur: Românii din Bucovina nu pot sprijini regimul până atunci, până nu vor avea garante neîndoelnice, că spiri­tul duşmănos nouă, al administraţiunei din ţeară, nu se va schimba din temelie astfel, ca să represinte adevăratele interese ale poporaţiunei şi ţării, încetând de a mai fi duşman desvoltării fireşti naţionale şi înce­tând de a mai aservi menirea ei unor ten­­denţe meschine. Nu putem sprijini regimul până nu ni se va considera just limba şi le­gea în toate oficiile, până nu se va sista si­stemul pervers de astăzi de a ne servi drep­tatea prin oameni cari nu ne cunosc nici graiul, nici datinele şi obiceiurile; nu pu­tem sprijini regimul până atunci, până nu se va dă drum liber învăţământului naţional de jos până sus şi până nu ne va aduce pe noi în posesiunea noastră strămoşască a bisericei şi a averii noastre bisericeşti. „Noi dăm lui Dumnezeu ce e a lui Dum­nezeu şi Cesarului ce e a Cesarului, dar’ pretindem necondiţionat, ca şi nouă să ni se dee ce e al nostru!“ * Ear’ ca ultimă știre, spune : „Aflăm, că la finea săptămânei acesteia se va reîntoarce delegatul clubului român, dl Dr. G. Popovic de laViena, ca să rapor­teze partidului asupra celor experiate la Viena. „ În urma acestui raport se va decide defi­nitiv atitudinea partidului nostru și se va re­­digea enunţiaţiunea autentică, privitoare la situaţia politică.“ Ambele judeţe, Constanţa şi Tulcea au votat câte 10.000 lei, cu cari, împreună cu cei 11.272, strînşi prin subscripţiuni publice, să se construiască monumentele. Chiar comuna Tulcea a aderat la acest acest proiect cu încă 10.000 lei — dacă necesitatea va cere. Dl ministru de interne a însărcinat pe inginerul județului Tulcea Vergolici, cu executarea unui plan de monument ce va trebui a se ridica pe colnicul „Hora“, în apropiere de Tulcea. * Unde-i Consistorul nostru ? Replic­ă. IX. Soartea pretensiiunilor „fondului intercalar“ nu este unică în felul seu. Multe mii de florini se perd încă ast­fel în toate ramurile administraţiu­nii averilor diecesane. Să aduc câte un cas. Consistorul a cerut dela sinodul eparchial autorizarea, se poată cumpăra pe bani disponibili d’ai fon­durilor, diferite realităţi, în special pământ. Când s’a dat aceasta autorisare, să avea un frumos ideal înaintea ochi­lor: a câştiga pământ pe seama po­porului nostru şi a împedeca, ca moşia românească să ajungă în mâni străine. De esecutivă, de modul cum să se administreze pământul cumpărat, nu mult s’a vorbit, se credea, că o să aibă consistorul priceperea cuvenită. Norocul că banii se gătară, și mai mare noroc, că sinodul s’a opus ener­gic planului de a lua bani împrumut pe amortisare pentru cumpărarea de pământuri, altcum ne pomeniam cu toate pământurile mai slabe şi mai neproductive din 4 comitate, în cârca noastră. Rară ca să se priceapă careva din­tre dînşii la cercetarea bunătăţii pă­­mântului de sub vânzare, ori la studia­­rea împregiurărilor locale, nici vorbă! Se trimitea Petru şi Pavel la lici­taţie şi cumpera sute de jugăre. Şi oare­ cum se administrează această avere colosală de realităţi pe terito­riul alor 4 comitate!? Tot omul va lua ca sigur, că se va fi instituit un organ, un fel de „span“ ori „econom“ al pământurilor, care să le poarte grija. Aş! Nici idee! La 3000 de jughere păm­ânt al diecesei şi peste acesta mai vre-o 2000 jughere ce îi dau cele 50 de sesii ale parochiilor reduse, a căror venit incurge la fondul preo­ţesc, — la­olaltă deci 5000 de ju­ghere de pământ, se administrează — din cancelaria consistorială prin refe­rentul „locţiitor.“ Nu-i cine să controleze, că sunt oare aceste pământuri corespunzător esarandate, ţine-se oare arendatorul strict de regulele economiei, nu lasă oare, ca vecinii să cuprindă mereu din ele? Pământul diecesan şi al sessiilor reduse se dă în arendă. Cu esaran­­darea să concrede şi Tanda şi Manda, începând de la membrii consistoriului până la preoţii de prin sate. Dintre aceşti concrezuţi unii îşi iau misiunea serios şi o împlinesc cu ei de cât o preparare, latentă — ca ori­ce bună preparare — pentru un nou avânt.* Da, aşa trebue să fie. Şi avem tot drep­tul să sperăm că va fi sănătos şi spornic acel nou avânt, pentru că viitoarele talente vor găsi, între altele, o limbă formată şi un public pregătit, două mari înlesniri, pe cari avântul trecut nu le-a avut, şi poate că de aceea a şi ostenit aşa iute. Căci, trebue să ţinem seamă că la noi s’a întâmplat şi o altă nenorocire. O generaţie întreagă de cărturari şi-au cheltuit o bună parte din puterile lor de­ producere în orbăcării deşerte căutând „limba literară“ pe alte tărîmuri, când o aveau la picioarele lor, chinuindu-se sâ ne facă o limbă artificială, când limba „veche şi înţeleaptă“ palpita, aproape uitată de orăşeni, în frumoasele legende şi cântece ale poporului nostru. Unde-am fi noi azi, dacă Eliazii şi Bolin­­tinenii de pe vremuri, ar fi avut fericitul gând să apuce rostul limbei de acolo de unde l-au lăsat cronicarii, sau — ceea­ ce era şi mai uşor — să-şi caute isvorul inspiraţiilor în trainica şi bogata literatură a poporului! Alexandri şi, după el, Eminescu au simţit cât de curat şi de fecund este isvorul acesta şi cât de frumos sunt modelele de limbă şi de gândire pe care ni le-au lăsat, în cur­gerea veacurilor, poeţii necunoscuţi al popo-conştienţă, mulţi însă se folosesc de încredere spre a-­şi face „trebşoarele“ şi astfel aflăm sessii întregi de pă­mânt roditor, date şi „luate“ în arânda cu 50—60 îl. pe an, ce corespunde la 1—2 floreni per juger. Devisa: „Selbst leben und einen an­deren auch leben lassen“ e frumoasă, dar’ numai când se aplică după re­gulele şi între marginile moralei, ear’ nu în înţelesul Ovreilor... Diecesa a cumperat realităţile aceste în folosul său şi al poporului diece­san, ear’ nu pentru­ ca şi unul şi altul se ajungă a piguli ceva... Astfel stăm cu administrarea pă­mânturilor. — Am promis însă şi ca­şuri concrete. Iată: Consistorul cum­­pară în comuna Cuvejdi de la otar la licitaţie vre-o 3—4 sute de jugere. Se face tocmeala cu comuna biseri­cească, că poporenii să plătească în decursul anilor în rate preţul în cât va costa diecesei acel pământ până la ziua solvirii totale. Când colo, ce să vezi? Să ia de la consistor 1000 floreni împrumut, dar obligaţia se face care pierdută şi banii resp. pretensiunea din acea obligaţie se alătură la preţul pământului cum­părat din Cuvejdi. Va să zică: Sâr­­manii Cuvejdeni o să aibă a plăti la timpul seu peste preţul pământului şi accesorii, încă mai o mie de floreni şi interesele.­ Unde a mers mila acea de floreni ? în a cui punguliţă a rămas ? Pentru­ că o ştiu dela poporenii din Cuvejdi, că la ei un crucer măcar n’a ajuns din aceşti bani! Lucruri de acestea nu stau singura­tice în analele consistorului gremist. Şi dacă va trebui, că întru purificarea stărilor într’adevâr abnormale, ce do­­minează la consistorul nostru şi în diecesă, se fac descoperiri şi mai apicate, să o ştie fie­ cine, că le fac, gata de a răspunde pentru tot cu­vântul înaintea opiniunei publice şi înaintea chiar şi a barei judecătoreşti, şi a dovedi, că tot ce susţin şi eno­­rez aici, este pur adevăr. Nu creadă deci cinstitul consistor „gremist“ că o să trecem cu uşorul la ordinea zilei. 7. (Continuarea urmează). Din România. Monumentul din Dobrogea. Se ştie, că în 1879, M. S. Regele Carol visitând Dobrogea ’Şi-a exprimat dorinţa ca în oraşele Tulcea şi Constanţa să se ridice două monumente comemorative întru amin­tirea anexării Dobrogei la România, alegând ca posiţiune pentru oraşul Constanţa un punct ce domină marea şi portul, ear’ pen­tru Tulcea colina de pe o stîncă de lângă Dunăre. Chiar atunci s’a pus temelia acestor monumente, în locurile alese. Se dam!... Se dăm ne ’nvaţă şi Hristos. Şi dare-am, Doamne, bucuros De-am şti, că bunul care-’l dăm Ear’ ni­ se ’ntoarce spre folos. Ofi darea nu-i de azi de eri, Ci darea stă, de când stau ţeri. Şi-i pusă darea ca ’ş-un scop, I­e-a da poporului puteri. Ear’ noi nu suntem neam de-un sat, Ci suntem suflete de-un stat... Şi dăm cu drag chiar şi vieţi Pentru naţiune şi Imperat! Dar’ când vedem, că măsuraţi, Nedrept, ear’ dreptul ni-’l luaţi, Şi de ne plângem ne-asupriţi Şi chiar în temniţi ne băgaţi! Ne vin şi nouă gânduri mari, Să dăm în draci cu voi stârnari. Destul am fost şi blânzi şi moi, Să dăm de-acum cu celea tari! Român­uţ Bortoşiu. * Ştiri mărunte. 5 (Dr. Leyden) din Berlin, a sosit joi la Sinaia, spre a mai cerceta pe Principele Ferdinand. ’L-a aflat în starea cea mai bună a unei convalescenţe normale. In privinţa tratamentului a recomandat, ca Principele să petreacă iarna într’o climă caldă, în cea mai desăvirşită linişte. In privinţa localităţii, nimic nu este hotărît. Se crede însă, că A. S. R. va merge în Egipet sau în Sudul Franciei. (Fortificaţiile pe Siret.) In lungul şir de fortificaţii ce să fac la hotarele spre Rusia, fortificaţiile de la capul podului de pe Siret, la Cozeneşti, lângă Tecuciu, au fost şi ele terminate. La finea lunei, ofiţerii corpului de geniu, cari au terminat aceste lucrări în mai puţin de douâ luni, vor serba printr’un banchet inaugurarea lor. * (Vapoare române). Afară de ştirea despre marele şi strălucitul vapor „Carol I.“ co­mandat în Anglia, iată ce ştiri mai aflăm în foile de dincolo despre cumpărarea şi punerea în circulare pe apele Dunării şi pe mare, de vapoare din partea statului român. Un nou vapor român, al treilea, al serviciului marimit român, va părăsi la fi­nele sâptâmânei şantierul din Glasgow şi va sosi la Brăila săptămâna viitoare. Va­porul a primit numele „Iaşi“. La anul un al cincilea vapor român ce se va pregăti, va face serviciul până la Bombay şi Cal­cutta, în Indii. TRIBUNA POPORULUI 30 August (1, 1 Septemvrie) 1897 Incubaţie... ...„Dar’ cu literatura cum mai stăm­?“ Iată o întrebare pe care, noi unii, ne-o mai punem din când în când, şi la care, de cât­va timp, ne-am făcut obiceiu de a răspunde p’o simplă strângere din umeri. Tot aşteptăm, aşteptăm — şi nu vine nimic. Intr’o întrevorbire pe care-am avut-o, în treacăt, acum câte­va luni cu dl Maiorescu, după ce constată şi d-sa seceta asta, cam de lungă durată în literatură, încheia, cu minunatul său dar’ de a’şi formula obser­vaţiile : „De­sigur, e şi în literatură, ca ’n toate manifestările activităţei omeneşti, o mişcare ritmică, o lege de ondulaţie, care aduce neapărat, după o perioadă de muncă şi de încordare, o stare de repaos . . . Ţi-aduci aminte, acum zece-cinci-sprezece ani, ce îndemn era, şi ce aspect înveselitor îţi pre­­sinta literatura noastră, cu Vasile Alexandri, cu Eminescu, Caragiale, Creangă,... era Dela­­vancea, era Slavici, erau atâţa cam­ lucrau!... Probabil că acela a fost un moment cul­minant în ondulaţia mişcării noastre literare, iar’ azi ne aflăm pe curba care scoboară, asistăm la... fatalul repaos, — şi ’n caşul ace­sta, vezi, ceea­ ce numiam noi osteneală, n’ar rului. Aceşti doi fruntaşi ai literaturei noastre au pus temeiu ş’au dat adevărata direcţie limbei şi poesiei româneşti. Dacă ar mai apărea acum un Eminescu, n’ar mai fi r­evoit să-şi risipească în căuta­rea formelor o însemnată parte din puterea şi spontaneitatea gândurilor lui. Mulţătmită predecesorilor lui, ar găsi o limbă formată, vie şi mlădioasă, în tiparele căreia să-şi poată turna caldă şi neştirbită toată cuge­tarea, toată emoţiunea inimei lui de poet. Un factor mai greu de realizat, şi foarte necesar şi acesta în pornirea şi susţinerea unui larg şi puternic curent literar, este publicul cititor. E de prisos să mai vorbim despre influenţa bine­făcătoare pe care o exercită atenţia statornică a unui public inteligent şi numeros asupra puterei de pro­ducere a unui scriitor. Din nenorocire, spri­jinul acesta a cam lipsit literaturei noastre. Spiritul public, preocupările presei au fost pururea absorbite de politică, subliniez cu­vântul pentru a nu mi se da act de­cât în­semnarea tristă pe care o are la noi. Vasile Alexandri, în plină glorie, căuta un editor căruia să i dea gratuit dreptul de a-i publi­ca operile. Până acum câţi­va ani, nici vorbă nu era de „plata autorului“. Şi, ne­­putând­ se conta pe o desfacere mai întinsă, volumul se tipăria într’un număr mic de

Next