Tribuna Şcolii, 1970 (Anul 1, nr. 1-29)

1971-12-18 / nr. 28

Noua lucrare a profesorului univer­sitar Gabriel Ţepelea, apărută zilele a­­cestea la Editura didactică şi pedago­gică, continuă şi explicitează, ca meto­dologie, studiile înmănuncheate anul trecut la Editura „Minerva“ sub titlul „Studii de istorie şi limbă literară“. Este vorba de îmbinarea unor date de istorie literară, filologie, limbă literară, de către acelaşi cercetător, fără dicoto­mia cu care ne-au obişnuit în ultima vreme studiile de specialitate, dicoto­mie care se realiza de cele mai multe ori în dauna sintezei şi a concluziilor, însuşi titlul acestei lucrări e menit să atragă atenţia asupra metodei : „core­laţia limbă-literatură“. Volumul se deschide cu un studiu despre „Limba scrierilor lui Asachi“, care, pe baza încadrării lui Asachi în stadiul de limbă cînd şi-a realizat ope­ra sa principală, este clasificat nu prin­tre poeţii generaţiei 1830—1860, cum o face Istoria literaturii române, vol. II, Editura Academiei Republicii Socialiste România, ci printre scriitori ca Iancu Văcărescu şi Conachi. Se face, deci, o periodizare în funcţie de stadiul lingvis­tic in care Asachi şi-a redactat opera poetică, şi nu pe baza unei simple co­existenţe în epocă (majoritatea versu­rilor lui Asachi au fost scrise între 1809—1825). Or, în această perioadă limba era necodificată, diferenţe im­portante puţind fi semnalate chiar în reeditarea aceleiaşi opere : de exemplu, Negruzzi modifică substanţial limba scrierilor sale după numai 17 ani, la o nouă reeditare. Studiul despre N. Bălcescu este me­nit să demonstreze că istoricul român a realizat o operă ştiinţifică cu mijloa­ce artistice, creînd noi valori în siste­mul limbii vechi. Autorul conchide : „Nici unul din scriitorii generaţiei sale — chiar şi generaţiilor următoare pînă la Sadoveanu — n-a încercat să smul­­­ ,gă limbii vechi mai multe valenţe de nuanţă, de atmosferă şi expresivitate ca Bălcescu... El nu preia doar elemen­tele cronicăreşti, ci creează noi struc­turi pe baza prototipurilor din cărţile vechi". De aici, concluzia că Sadovea- M n-a avut ca punct de plecare în o­pera istorică doar cronicile, ci şi opera lui Bălcescu. Oprindu-se asupra epitetului la Băl­cescu, autorul infirmă observaţia lui T. Vianu că epitetul la Bălcescu este „ge­neral“ şi „sărac“, demonstrînd valoa­rea contextuală rară a unor epitete: „anii cei mai avuţi în fapte vitejeşti ai lui Mihai“, „cuvîntul lui blînd şi îm­belşugat" etc. Aceeaşi intenţie de a confrunta ope­ra literară cu stadiul în care se afla limba literară la data elaborării operei, îl duce pe G. Ţepelea la confruntarea latinismelor, franţuzismelor, structu­rilor gramaticale, ticurilor verbale ce­lebre cu limba presei la care Caragiale a lucrat ca redactor sau corector. Ter­meni şi forme ca „redactorele, angel, amoare, mizericordie, onorabile, stima­bile“, ticuri ca „am­ zis“, tautologii, ple­onasme etc., sînt extrase cu migală din ziarele de la Ploieşti şi Bucureşti la care a lucrat scriitorul. De aici conclu­zia lui G. Ţepelea că „scriitorul n-a şarjat limba epocii“, ci, dimpotrivă, de­formările din limba presei sînt atît de exagerate încît par incredibile. Punctele de vedere ale autorului în ceea ce priveşte latinismele în opera lui Caragiale diferă de cele ale unor cercetări lingvistice anterioare asupra limbii personajelor lui Caragiale. Studiul „Resurecţia limbii vechi în scrierile de inspiraţie istorică ale lui M. Sadoveanu“, este precedat de o pre­cizare asupra tuturor încercărilor de inovare în materie de limbă, făcute de-a lungul veacurilor sub puterea de atracţie a limbii vechi : Bălcescu, Odo­­bescu, Eminescu, Goga, Sadoveanu, Ar­­ghezi, iar în literatura actuală Eugen Barbu, Nichita Stânescu, Ion Gheorghe. „A ignora, deci, Limba veche, a o con­sidera un capitol închis, redus la seco­lele XVI—XVIII şi la un caz Sadovea­nu înseamnă a dezarma pe tinerii de astăzi în faţa unor opere de valoare şi a-i frustra de imaginea continuităţii u­­nui proces istoric şi lingvistic care se încheie doar o dată cu dispariţia vor­bitorilor", conchide autorul. „Dacă is­toria veacurilor trecute face parte din zestrea de preţ a acestui popor, atunci şi limba eroilor care s-au sbuciumat pe aceste locuri va trăi cit va trăi acest popor“. Este o caldă pledoarie pentru studiul aspectelor vechi de limbă, a­­dresat deopotrivă cercetătorilor şi pro­fesorilor. Cele mai multe pagini sunt consacra­te unei introduceri istorice şi lingvisti­ce în poezia argheziană. Este demon­strată setea de perfecţiune a artistului care a intervenit pînă în ultimii ani ai Vieţii în structura „Cuvintelor potrivi­te“, eliminînd, înlocuind, adăugind, în aceste condiţii titlul „Cuvinte potrivi­te“ are o valoare de simbol în plus. Succinta prezentare „Cuvîntul potrivit în concepţia argheziană“ prilejuieşte autorului o confruntare între concep­ţia lui Arghezi despre artă literară şi utilizarea unor procedee pentru mar­carea unui sens sau pentru potenţarea expresivităţii : scrierea cu majuscule a unor termeni pentru a le da o încărcă­tură abstractă, rolul punctului şi al vir­gulei, structura lexico-stilistică etc. Ob­servaţiile asupra limbii şi concepţiei lui Arghezi se termină cu examinarea cri­tică a principalelor traduceri din opera argheziană peste hotare. Cel mai important studiu ce apare, insă, în această lucrare este cel asupra „Influenţei latinei medievale asupra limbii române literare din Transilva­nia“. Suntem­ în faţa versiunii în lim­ba română a unei lucrări (în colabo­rare cu Gh. Bulgăr) prezentată la cel de-al XII-lea Congres internaţional de lingvistică şi filologie romanică. Teza este, în linii mari, următoarea­­ latina medievală a durat în Transilva­nia neobișnuit de mult, adică pînă în a doua jumătate a secolului al XlX-lea, datorită faptului că limba latină era limba oficială a unui principat în care exista o luptă pentru hegemonia lingvistică între păturile conducătoare germane şi maghiare. Menţinerea lim­bii latine ca limbă a administraţiei este astfel rezultanta unui compromis între păturile conducătoare ale naţiunilor ci­tate. Faptul că limba latină a rămas limba oficială a administraţiei a dus la obligativitatea studierii ei masive în şcoli de către toţi, inclusiv de către in­telectualii români. Dar limba latină din secolele XVIII şi XIX, datorită progre­selor tehnicii şi civilizaţiei, a trebuit să-şi creeze noi termeni, fie pe baza unor termeni clasici latini, fie pe baza unor împrumuturi din limbile moderne. Studiul prezintă o serie din aceşti termeni, creaţi de latina medievală şi preluaţi de limba română literară sau limba vorbită. In orice caz, se demonstrează că mulţi din termenii consideraţi inventaţi de latinişti erau o creaţie a latinei me­dievale pe care o învăţaseră în şcoli şi că fără aprofundarea acestui capitol, o bună parte din etimologiile noastre sunt derivate necorespunzător din limba franceză. In volumul editat de Academia Re­publicii Socialiste România (1971), sub titlul „Actele celui de-al XII-lea Con­gres internaţional de lingvistică şi filo­logie romanică“ sunt publicate şi păre­rile unor savanţi străini ca Alf Lom­bard (Suedia), I. A. Ahokas (S.U.A.), W. Noomen (Olanda), Ladislau Găldi (R.P. Ungară) despre această contribu­ţie. Cităm părerea lui L. Găldi : „Sun­tem­ fericiţiţi să asistăm chiar la naş­terea unei noi ramuri a filologiei ro­mâne“ (pag. 1388). Restul investigărilor se referă la O­­dobescu, G. Coşbuc, O. Goga, Cariu Petrescu etc. GEORGE CORBU GABRIEL ŢEPELEA „Corelaţia limbă—literatură“ Destin Vulturul nu se umileşte. Caută înălţimea. Arcul vînătorului de-i ameninţă zborul Vulturul nu uită muntele, cerul Destinul lui e semeţia. Să ne uimim sub ochii vulturului Uimiţi şi ei cu îndrăzneala vînătorului De-a fi rîvnit cu arcul cerul. NICOL­AE DIrAGOŞ Paciurea argantul

Next