Tribuna Şcolii, 1970 (Anul 1, nr. 1-29)
1971-12-18 / nr. 28
Noua lucrare a profesorului universitar Gabriel Ţepelea, apărută zilele acestea la Editura didactică şi pedagogică, continuă şi explicitează, ca metodologie, studiile înmănuncheate anul trecut la Editura „Minerva“ sub titlul „Studii de istorie şi limbă literară“. Este vorba de îmbinarea unor date de istorie literară, filologie, limbă literară, de către acelaşi cercetător, fără dicotomia cu care ne-au obişnuit în ultima vreme studiile de specialitate, dicotomie care se realiza de cele mai multe ori în dauna sintezei şi a concluziilor, însuşi titlul acestei lucrări e menit să atragă atenţia asupra metodei : „corelaţia limbă-literatură“. Volumul se deschide cu un studiu despre „Limba scrierilor lui Asachi“, care, pe baza încadrării lui Asachi în stadiul de limbă cînd şi-a realizat opera sa principală, este clasificat nu printre poeţii generaţiei 1830—1860, cum o face Istoria literaturii române, vol. II, Editura Academiei Republicii Socialiste România, ci printre scriitori ca Iancu Văcărescu şi Conachi. Se face, deci, o periodizare în funcţie de stadiul lingvistic in care Asachi şi-a redactat opera poetică, şi nu pe baza unei simple coexistenţe în epocă (majoritatea versurilor lui Asachi au fost scrise între 1809—1825). Or, în această perioadă limba era necodificată, diferenţe importante puţind fi semnalate chiar în reeditarea aceleiaşi opere : de exemplu, Negruzzi modifică substanţial limba scrierilor sale după numai 17 ani, la o nouă reeditare. Studiul despre N. Bălcescu este menit să demonstreze că istoricul român a realizat o operă ştiinţifică cu mijloace artistice, creînd noi valori în sistemul limbii vechi. Autorul conchide : „Nici unul din scriitorii generaţiei sale — chiar şi generaţiilor următoare pînă la Sadoveanu — n-a încercat să smul ,gă limbii vechi mai multe valenţe de nuanţă, de atmosferă şi expresivitate ca Bălcescu... El nu preia doar elementele cronicăreşti, ci creează noi structuri pe baza prototipurilor din cărţile vechi". De aici, concluzia că Sadovea- M n-a avut ca punct de plecare în opera istorică doar cronicile, ci şi opera lui Bălcescu. Oprindu-se asupra epitetului la Bălcescu, autorul infirmă observaţia lui T. Vianu că epitetul la Bălcescu este „general“ şi „sărac“, demonstrînd valoarea contextuală rară a unor epitete: „anii cei mai avuţi în fapte vitejeşti ai lui Mihai“, „cuvîntul lui blînd şi îmbelşugat" etc. Aceeaşi intenţie de a confrunta opera literară cu stadiul în care se afla limba literară la data elaborării operei, îl duce pe G. Ţepelea la confruntarea latinismelor, franţuzismelor, structurilor gramaticale, ticurilor verbale celebre cu limba presei la care Caragiale a lucrat ca redactor sau corector. Termeni şi forme ca „redactorele, angel, amoare, mizericordie, onorabile, stimabile“, ticuri ca „am zis“, tautologii, pleonasme etc., sînt extrase cu migală din ziarele de la Ploieşti şi Bucureşti la care a lucrat scriitorul. De aici concluzia lui G. Ţepelea că „scriitorul n-a şarjat limba epocii“, ci, dimpotrivă, deformările din limba presei sînt atît de exagerate încît par incredibile. Punctele de vedere ale autorului în ceea ce priveşte latinismele în opera lui Caragiale diferă de cele ale unor cercetări lingvistice anterioare asupra limbii personajelor lui Caragiale. Studiul „Resurecţia limbii vechi în scrierile de inspiraţie istorică ale lui M. Sadoveanu“, este precedat de o precizare asupra tuturor încercărilor de inovare în materie de limbă, făcute de-a lungul veacurilor sub puterea de atracţie a limbii vechi : Bălcescu, Odobescu, Eminescu, Goga, Sadoveanu, Arghezi, iar în literatura actuală Eugen Barbu, Nichita Stânescu, Ion Gheorghe. „A ignora, deci, Limba veche, a o considera un capitol închis, redus la secolele XVI—XVIII şi la un caz Sadoveanu înseamnă a dezarma pe tinerii de astăzi în faţa unor opere de valoare şi a-i frustra de imaginea continuităţii unui proces istoric şi lingvistic care se încheie doar o dată cu dispariţia vorbitorilor", conchide autorul. „Dacă istoria veacurilor trecute face parte din zestrea de preţ a acestui popor, atunci şi limba eroilor care s-au sbuciumat pe aceste locuri va trăi cit va trăi acest popor“. Este o caldă pledoarie pentru studiul aspectelor vechi de limbă, adresat deopotrivă cercetătorilor şi profesorilor. Cele mai multe pagini sunt consacrate unei introduceri istorice şi lingvistice în poezia argheziană. Este demonstrată setea de perfecţiune a artistului care a intervenit pînă în ultimii ani ai Vieţii în structura „Cuvintelor potrivite“, eliminînd, înlocuind, adăugind, în aceste condiţii titlul „Cuvinte potrivite“ are o valoare de simbol în plus. Succinta prezentare „Cuvîntul potrivit în concepţia argheziană“ prilejuieşte autorului o confruntare între concepţia lui Arghezi despre artă literară şi utilizarea unor procedee pentru marcarea unui sens sau pentru potenţarea expresivităţii : scrierea cu majuscule a unor termeni pentru a le da o încărcătură abstractă, rolul punctului şi al virgulei, structura lexico-stilistică etc. Observaţiile asupra limbii şi concepţiei lui Arghezi se termină cu examinarea critică a principalelor traduceri din opera argheziană peste hotare. Cel mai important studiu ce apare, insă, în această lucrare este cel asupra „Influenţei latinei medievale asupra limbii române literare din Transilvania“. Suntem în faţa versiunii în limba română a unei lucrări (în colaborare cu Gh. Bulgăr) prezentată la cel de-al XII-lea Congres internaţional de lingvistică şi filologie romanică. Teza este, în linii mari, următoarea latina medievală a durat în Transilvania neobișnuit de mult, adică pînă în a doua jumătate a secolului al XlX-lea, datorită faptului că limba latină era limba oficială a unui principat în care exista o luptă pentru hegemonia lingvistică între păturile conducătoare germane şi maghiare. Menţinerea limbii latine ca limbă a administraţiei este astfel rezultanta unui compromis între păturile conducătoare ale naţiunilor citate. Faptul că limba latină a rămas limba oficială a administraţiei a dus la obligativitatea studierii ei masive în şcoli de către toţi, inclusiv de către intelectualii români. Dar limba latină din secolele XVIII şi XIX, datorită progreselor tehnicii şi civilizaţiei, a trebuit să-şi creeze noi termeni, fie pe baza unor termeni clasici latini, fie pe baza unor împrumuturi din limbile moderne. Studiul prezintă o serie din aceşti termeni, creaţi de latina medievală şi preluaţi de limba română literară sau limba vorbită. In orice caz, se demonstrează că mulţi din termenii consideraţi inventaţi de latinişti erau o creaţie a latinei medievale pe care o învăţaseră în şcoli şi că fără aprofundarea acestui capitol, o bună parte din etimologiile noastre sunt derivate necorespunzător din limba franceză. In volumul editat de Academia Republicii Socialiste România (1971), sub titlul „Actele celui de-al XII-lea Congres internaţional de lingvistică şi filologie romanică“ sunt publicate şi părerile unor savanţi străini ca Alf Lombard (Suedia), I. A. Ahokas (S.U.A.), W. Noomen (Olanda), Ladislau Găldi (R.P. Ungară) despre această contribuţie. Cităm părerea lui L. Găldi : „Suntem fericiţiţi să asistăm chiar la naşterea unei noi ramuri a filologiei române“ (pag. 1388). Restul investigărilor se referă la Odobescu, G. Coşbuc, O. Goga, Cariu Petrescu etc. GEORGE CORBU GABRIEL ŢEPELEA „Corelaţia limbă—literatură“ Destin Vulturul nu se umileşte. Caută înălţimea. Arcul vînătorului de-i ameninţă zborul Vulturul nu uită muntele, cerul Destinul lui e semeţia. Să ne uimim sub ochii vulturului Uimiţi şi ei cu îndrăzneala vînătorului De-a fi rîvnit cu arcul cerul. NICOLAE DIrAGOŞ Paciurea argantul