Tribuna, august 1890 (Anul 7, nr. 174-198)

1890-08-31 / nr. 198

Ingar ABONAMENTELE Pentru Sibiun: L lună 85 cr., */4 an 2 fl. 50 cr., x/* an 5 fl., 1 an 10 fl Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchie: 1 lună 1 fl. 20 cr., l/4 an 3 fl. 50 cr., l/, an 7 fl. 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: l/4 an 10 franci, l/4 an 20 franci, 1 an 40 franci. Abonamentele se fac numai plătindu-se Înainte. Anul VII Sibiiu, Vineri 31 August (12 Septemvrie) 1890 Apare în fiecare zi de lucru M­r. 198 INSERŢIUNILE Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr., a treia oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţia: Str. Iernii 11. — Administraţia: Str. Cisnădiei 3. Se prenumeră şi la poşte şi la librării. în Bucureşti primesce abonamente D. C. Pascu, Str. Lipscani 35. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază. Un numer costă 5 cruceri ▼. a. sau 15 bani rom. La Abonament lunar pentru Septemvrie st. v. — cu preţurile din capul foii — invită Administraţiunea­­Ziarului „TRIBUNA“. Sibiiu, 30 August st. v. (r.) Manevrele rusesci dela Rowno In Volhynia atrag asupra lor atenţiu­nea intregei lumi politice, căci atât prin condiţiunile, In care se ţin, cât şi prin posiţia terenului de manevrare şi mai ales prin numărul colosal al trupelor concentrate, ele primesc o specială im­portanţă militară­ politică. Două mari armate rusesci operează în imediata apropiere a graniţelor noastre galiţiene: Armata volhyniană cu 93 batalioane, 72 escadroane şi 216 tunuri şi armata lubliniană cu 98 batalioane, 72 escadroane și 240 tunuri, având de comandanți cea dintâiu pe generalul Dra­­gomiroff, care a doua pe generalul Gurko. Armata din Volhynia ia defensiva în­dărătul liniei Ikva—Styr și are a apăra triunghiul Lutzk—Dubno—Rowno în contra inimicului ce vine dinspre Vest. Inimicul, pe care îl marchiază armata din Lublin, are să forţeze linia Ikva— Styr şi în urmă să cucerească Rowno. Abstracţie facând dela aceea, că pănă acum în Rusia nu s’au mai văcjut atâta amar de trupe concentrate la un loc pentru manevrare şi că co­mandanţii armatelor ce operează sunt aleşi dintre cei mai distinşi generali ru­sesci cu şefi ai statelor majoare ca ge­neralii Malama şi Puzyrawski şi cu un arbitriu ca marele­ principe Nicolae Ni­­colaevici senior, însăşi împregiurarea, că manevrele dela Rowno se ţin într’o de­părtare de abia cinciZeci de chilometri dela graniţa austro-ungară, imediat după întoarcerea împăratului Wilhelm în Ger­mania şi fără martori străini, fără re­­presentanţi de ai puterilor externe, e destul motiv, ca lumea politică să se ocupe de astădată cu manevrele rusesci poate mai mult decât se cuvine şi de­cât ele preste tot ar merita-o. Se scie, că astă-primăvară pe la noi se umbla cu planul, de a ţină în estimp manevre mari în Galiţia, şi în urmă s’a fost abandonat acest plan, toc­mai pentru­ că Galiţia se află la graniţa rusească şi nu voia să apară, ca­ şi­ când monarchia noastră ar căuta anume pri­­legiuri, spre a provoca pe vecinul ei şi spre a conturba prin aceasta pacea eu­ropeană, la care ea ţine tot aşa de mult, ca ori­şi­care altă putere apuseană. Rusia nu trebuia decât să imiteze acest exemplu şi lumea poate începea să dee în toată seriositatea cre­ăment deselor asigurări de pace, care vin dela Petersburg şi care se accentuează atât de des în presa oficioasă din Rusia. Dar, acest fel de răsboiu, care ar pută trece drept o probă generală a unui atac în contra Austro-Ungariei, deși cercurile competente ale monarchiei noastre nu ar avă cuvinte de a-’l ţină ca o ameninţare sau o provocare directă, nu s’ar pără tocmai potrivit a confirma declaraţiunile de pace ale siarelor ru­­sesci după întrevederea de monarchi dela Narva. Ba însăşi această întrevedere îşi perde toată importanţa în faţa eveni­mentelor ce se petrec acum în Rusia şi din ce pătrundem mai adânc în in­tenţiile politicei ruseşci, trebue să pri­mim mai mult convingerea, ci articolul revistei „Preußische Jahrbücher“ are toată dreptatea, când zice, că visita de la Narva a fost de prisos, a fost un eve­niment neprietenos, o comedie militară fără nici un scop. Căci dacă luăm lucrurile așa, cum ni­ se presentă ele în realitate, la Narva împăratului Wilhelm ’i­ s’a fost astupat gura cu nisce simple scenerii militare, și apoi imediat după plecarea lui de acolo s’au Început ade­văratele manevre mari fără martori la graniţa austro-ungară. Astfel se confirmă tot mai mult afirmaţiunea primului­­Ţar din Moscva, că plecarea împăratului german de la Peterhof a urmat cu două(j­eci-şi-patru de oare mai curând, decât se intenţio­nase mai înainte şi, având în vedere toate momentele politice mai însemnate dela reîntoarcerea împăratului german încoace, nu mai încape îndoeala, că visita împăratului Wilhelm în Rusia nu a avut nici un resultat, cel puţin nu acel resultat, pe care poate ’şi­’l-a în­chipuit tinărul împărat, de a îndupleca adecă pe Rusia a fi mai conciliantă faţă cu monarchia austro-ungară în afa­cerile orientale. S’ar pută, ca însăşi convenţia mi­litară ce s’a încheiat la Ischl între Austro-Ungaria şi România să fie o urmare a isprăvilor împăratului Wil­helm al II-lea la Narva şi atunci ma­nevrele dela Rowno câştigă o îndoită importanţă şi ar pută trece de pre­cursorul unor mari evenimente ce se vor petrece în cel mai apropiat viitor. în ajunul procesului nostru de presă, în numerii lor de aseară, toate trei (fiarele maghiare din Cluj se ocupă cu pro­cesul de presă al „Tribunei“ şi aduc extrase din actul de acusaţiune al procura­turii supreme din M.­Oşorheiu. Guvernamen­talul „Kolozsvár“ îşi face pe deasupra şi „datorinţa“ şi într’un prim articol pregăteşce pe juraţi pentru procesul ce se pertractează a­ fi înaintea juriului din Cluj. „Kolozsvár“­­face între altele: „Actul de acuzaţiune dovedeşte, la care superlativ a ajuns cutezanţa „asupriţilor“, şi pertractarea procesului de­ presă va arăta din nou, că actualul sistem de pedepsire nu plăteste aproape nimic din punct de vedere al scutirii au­torităţii statului. Legea penală şi procederea noastră e din mă­sură afară liberală faţă cu delictele comise în contra statului. Paragrafii aceia nu cores­pund raporturilor din Ungaria. Faptele con­trare statului la noi se îndreaptă direct în contra patriei şi sunt tractate atât de liberal, încât înaintea forului nici nu stau faţă în faţă acusator şi acusat, c­i două partide egale ce polemisează. Şi apoi sărmana „Ungarie“ are să audă la lecţiuni, pe care aderenţii acusatului le în­soţesc de vii aprobări şi demonstraţiuni. Când se aplică în sfîrşit pedeapsa do­m­­oală de un arest de stat comod, con­damnatul se bucură de renumele unui martir, pe care îl poate invidia ori-şi-cine, care însă­­toşează de glorie. Dar, unde e aici sta­tuarea unui exemplu, unde e manifesta­­ţiunea respectului ce se datoresce puterii sta­tului? Ar fi timpul suprem, ca să ne deştep­tăm la o conscienţă de sine în interesul demnităţii şi autorităţii ţerii............Pe astfel de nebuni legea să nu-­i adie cu brâncă de catifea. . Cu astfel de criminali statul să nu polemiseze, ci,şi, facă, ca ei şi aderenţii lor să simţească în mod exemplar mărimea propriei sale p­uteri“. E vechiu obiceiul celor de la „Kolozsvár“, întâia de a denunţa presa română şi apoi, în ajunul proceselor de presă, de a face apel la „patriotismul” juraţilor maghiari cu privire la condamnarea­­j­iariştilor români acusaţi. Ceea­ ce e însă mai interesant de astădată e împregiu­rarea, că căpăii dela fondul de disposiţiune nu se mulţumesc cu întemniţarea publiciştilor români, ci pretind pedepse şi mai exemplare. Nu cumva furci ? Ce frumos ar sta „li­beralismului“ maghiar, dacă în fiecare oraş, unde apar c fiare românesci, s’ar afla şi un număr corăspunizător de turci, pentru de a câştiga prin ele cuvenitul respect autorităţii statului!? împrmentarea lui Vasile Alexandri. Discursul domnului Dim. Stur­dea. Stăm aci cu toţii, strînşi de durere, şi greu ne ese un cuvânt din gură, căci un mare gol s’a făcut în ţeară. Cel mai iubit fi­u al poporului român s’a dus dintre noi, abia ajuns la marginea biblică a vieţii ome­­nesci, după un scurt timp de dureri şi de chinuri. Din calea cea strimtă şi trecătoare a vieţii pământesci, el a trecut acolo, unde este locaşul celor aleşi, acolo, unde nu este nici întristare, nici suspin, ci vieaţă vecinică. El e astăzi de sigur fericit, căci el a trăit o vieaţă bine umplută, având dinaintea-’i scopuri mari şi frumoase, lăsând în urma-’i ţeluri măreţe atinse şi realisate. El a trăit, el a lucrat, el a murit — putem fice în plin. Poporul ro­mân însă rămâne plin de durere, căci el nu numai a perdut pe un om bun şi blând, pe un bărbat înţelept, pe un patriot convins, pe un luptător ager, pe un cetăţean ilustru, ci a rămas orfan de cântăreţul lui cel mai duios, cel mai fermecător, la al căruia graiu şi vers tresălta toată suflarea românească. Cincizeci de ani a stat Alexandri ne­contenit în faţa naţiunii, cântând cele mai gingaşe simţiri şi emoţiuni ale inimii omeneşci, descriind cu cuvinte fermecătoare frumseţile ţerii şi traiul poporului, punând dinaintea noa­­tră imaginea gloriei strămoşesci şi a virtu­ţilor de mai înainte, îmbărbătând generaţiu­­nea sa cu cântece vitejesti şi cu inspiraţiuni puternice, înălţând faptele mari ale naţiunii plin de credinţă în ţeară şi credincios ei. Cincizeci de ani a luptat Alexandri cu cei mai vrednici, cu cei mai buni, cu cei mai voinici şi mai inimoşi fii ai naţiunii, ca să re­capete libertăţi şi drepturi ce se păreau pen­tru totdeauna perdute, ca să asigure urmaşi­lor o patrie cu un viitor demn de originea şi de trecutul neamului românesc. Cincizeci de ani a fost Alexandri unul din cei de frunte acolo, unde era de lucrat şi de muncit. El a fost unul din fruntaşii acelei generaţi­uni, care vecinie va sta exem­plu de cugetări şi de fapte, de desinteresare şi de devotament, de curagiu şi de modestie, de simţământ de datorie şi de neobosită voinţă. Zăcea Ţeara­ Românească în grea urgie, în groasnică umilire, în nepătruns întunerec. Nici o speranţă, nici un sprijin de nicăiri. Poporul român părea părăsit şi urgisit. Atunci se ridicară acei bărbaţi puţini la număr, dar s tari de inimă, fala ţerii şi a neamului lor, atunci Alexandri, în mijlocul lor, a ridicat glas mare din trîmbiţa învierii, ca să se tre­zească poporul românesc. Cu toţii vă aduceţi aminte acele nemu­ritoare strofe, adresate naţiunii, şi care aci, dinaintea mormântului seu, se cuvin a răsuna ca un omagiu Zilelor mari trecute, ca o sigu­ranţă zilelor mari viitoare, cea mai isteaţă, —­­a „un mănunchiu“ (o le­­găturiţă) de busuioc uscat, îl bagă în cofă şi începe a învîrti cununiţele prin apă pănă­­când s’au legat toate sau cele mai multe de busuioc. în timpul cât se învîrt cununiţele în cofă toate fetele sânt strînse în giurul co­fei, asupra căreia să află întinsă o năframă mare, ca nime se nu poată vedea în cofă. Fetele în timpul acesta, ținând fiecare o mar­gine a năfrămii apropiată de gură, cântă toate următoarea poesie : „Sân-Văsîiu, Văsîiu, „Unde te-a gâsitu, „La Vadul-bogat, „Cine te-a legat? „Petrea cu Ignat, „Dă-’mi, Doamne, bărbat „Să mă culc în pat, „Să fac un ficoir „Să-’l chieme Ion! — „Sus, vere drăguţă, „Scoate-’mi veriguţă!“ Fiecare vers în cântare se repeţeşce de 2­ ori, şi când ajung de cântă cele două versuri din urmă, se ridică năframa; fata, care a învîrtit busuiocul în cofă, îl scoate acum pe acesta afară şi, fără a fi iertat să se atingă cineva de el, ţinendu-’l sus privesc cununiţă fiecărei fete, că oare s’a legat sau nu de busuioc, apoi dacă da, legatu-s’a mai sus sau mai jos pe busuioc. Aceasta o fac pentru aceea, de oare-ce se crede, că acea fată, a cărei cunună nu s’a lipit de busuioc, nu se va FOIŢA „TRIBUNEI". Nunta la ţeranul român din giurul Nasăudului. De Ştefan Buzilă. (A obţinut la concursul literar al „Tribunei“ ,premiul seriei II ) „Se jucăm pănă ce-i nuntă, „C’apoi mintenaş se ciuntă“. Toesie poporală, în secolul nostru, acest secol al lumi­nilor, când fiecare lucru este considerat după meritul lui, când oamenii au început a se ocupa cu tot ce numai folositor poate fi, când scrutările profunde ne dovedesc, că adese lu­crurile acele, care în trecut au fost desconside­rate, sunt de cea mai mare însemnătate scien­­tifică, în acest secol o parte însemnată a oame­nilor învăţaţi ,şi-au îndreptat ochii scrutători şi asupra obiceiurilor poporale şi prin scrutările lor nu-au dovedit marea importanţă a studiului acestora. Aşa vedem pe un Alexandri, Haşdeu, Bălcescu, Eminescu, Odobescu, Teodorescu ş. a. m., care, ca să poată scrie cu geniul limbii noastre, au cercat colibile ţerănesci; ba însăşi Academia română, acest far al nostru, a exmis premii pentru studiarea obiceiurilor poporale. Şi oare de ce aceste toate? Pentru aceea, căci tesaurii ce conţin aceste obiceiuri sunt nepreţuiţi. Poporul nostru, — chiar şi de ar posede mine de petri scumpe, — nici­când nu va pută lăsa urmaşilor sei un testament mai bogat decât obiceiurile ce le-a „apucat“ din bătrâni. Aceste obiceiuri, aceste datine, pentru un popor sunt o istorie autentică, o cronică ne­parţială a trecutului, însemnătatea lor arci ni­meni nu o mai trage la îndoeală. Cunoscând datinele, credinţele şi tradiţiunile unui popor, vom cunoasce şi pe poporul respectiv, vom şti cine a fost dînsul, ce a suferit şi că ce este el aici! ? Datinele poporului român sunt istoria acestuia; originea lui se vede mai eclatant în datinele ce practisează. Pentru aceea datori suntem or­­şi­ care a respecta aceste datine, a le aduna în toată întregitatea şi puritatea lor, fără a schimonosi adăugând ceva dela noi sau lăsând ceva afară. Iată motivele, care m’au îndemnat şi pe mine a face o scurtă descriere a obiceiurilor sau datinelor ce practisează poporul român din giurul Năsăudului şi anume la nunţi. Pentru descrierea acestora în toată întregitatea lor s’ar recere un spaţiu foarte mare, de care nedispunând eu, mă voiu mărgini la o de­scriere a celor mai momentuoase şi a celor mai generale şi care mult­ puţin variază de cele din alte ţinuturi. Ici-colo îmi voiu da in­­stinţa de a asemăna una şi alta din datine cu isvorul lor, adecă cu datinele romane. Toată descrierea aceasta pentru uşurătate o voiu îm­părţi în 3 părţi şi anume: în partea de sub I. voiu descrie datinele şi credinţele pănă la în­credinţare, în a Il-a pănă în Ziua cununiei şi în a IlI-a cele din 4­ l,a cununiei şi din ur­mătoarele, toate aceste însă pe scurt. Pănă a nu trece la descrierea mai dea­­proape a obiceiurilor dela nuntă, trebue să amintesc ceva despre datinele şi credinţele, care premerg actului ca atare. Aceste da­tine pe Someş sau în ţinutul din giurul Năsău­­dului îşi au centrul lor în noaptea dinspre Sân-Văsîiu (Sfântul Vasilie) şi anul nou, când fetele prin săvîrşirea alor anumite ceremonii, — să le numesc aşa, — cred, că din reuşita lor pot deduce cu siguranţă la viitorul lor soţ de căsătorie. în preseara de Sân-Văsîiu, fiecare fată merge la casa unde umblă dînsa în „şeză­toare“, ducând cu sine o cununiţă. Aceasta cununiţă, pe care o pregătise dînsa încă de acasă, este făcută din coaje de măr nobil, pre­­­ungă care e învîrtit ceva bumbac sau scul roşu şi are o mărime cam de 3—6 cm. în diametru. Pentru­ ca fiecare fată să-­şi poată cunoasce veriguţa ei (cum numesc ele această cununiţă), prelunga aceea, că cununiţele vari­ază în mărime, mai au şi ceva bumbac sau scul verde, albastru, negru, galbin etc. ca semn de distingere. — Adunându-se toate fetele din o respectivă şezătoare, închid ușa, ca să nu între ficiorii în lăuntru, iau o cofă nouă, nefolosită încă, plină cu apă curgă­toare, — nu din fântână, — și din care apă nu este iertat să bee nime (pentru­ că altcum „nu-i de leac“), pun toate cununiţele în cofă, însă aşa, ca fiecare cununiţă să fie văzută de toţi când s’a pus; — apoi una dintre fete, — Alexandri Zicea naţiunii: „Voi ce staţi în Adormire, voi ce staţi în ne­mişcare, „N’auziţi prin semnul vostru acel glas tri­umfător „Ce se ’nalţă păn’ la ceruri din a lumii de­şteptate „Ca o lungă salutare „Ca 'ntr’un falnic viitor? „Nu simţiţi inima voastră, că tresare şi se bate? „Nu simţiţi în pieptul vostru un dor sfânt şi românesc „La cel glas de înviere, la cel glas de libertate „Ce pătrunde şi răsbate „Ori­ce suflet omenesc? „Iată! lumea se deşteaptă din adânca-i le­targie ! „Ea păşeşce cu pas mare cătr’un ţel demult dorit. „Ah ! Treziţi-vă ca dînsa, fraţii mei de Românie ! „Sculaţi toţi cu bărbăţie, „Piua vieţii a sosiţi „Libertatea 'n faţa lumii a aprins un mândru soare, „Ş’acum neamurile toate cătră dînsul aţintesc, „Ca un cârd de vulturi ageri­ce cu­ aripi mân­tuitoare „Se cere vesel ca să sboare „Cătră soarele ceresc! „Numai tu, popor române, să zaci vecinie în orbire ? „Numai tu să fii nevrednic de-acest timp re­formator? „Numai tu să ții iai parte la obşteasca înfrăţire, „La obşteasca fericire, „La obştescul viitor ? „Pănă-când să creadă lumea, o! copii de Ro­mânie ! „C’ori­ce dor de libertate a perit, s’a stins în voi ? „Pănă-când să ne tot plece cruda, oarba tirănie „Şi la caru-’i de trufie „Să ne ’njuge ca pe boi!“ Şi la această strigare s’a trezit poporul românesc, a eşit în faţa lumii şi a dovedit, că viu este.­­ Când vrăşmaşii ţerii urziră după răs­­boiul Crimeei cea mai cumplită tradare pentru a înăduşi glasul ţerii, care cerea constituirea temeinică a statului român, „Hora unirii“ a lui Alexandri alergă din gură în gură pentru a întări inimile şi voinţele, pentru a arăta şi celor mai nepricepuţi adevărul, care actele ofi­ciale ale lui Alexandri ca ministru în 1858 conţineau după secoli ântâile cuvinte consci­­ente de sine şi demne ale unui guvern ro­mânesc. Când ţeara fu în fire redată sieşi, gă­sim pe Alexandri preste tot locul, împingând înainte spre culme în sus carul statului ro­mân, pe care el şi cu generaţiunea lui îl sco­sese din rea şi uricioasă mocirlă. El a fost ântâiul trimis oficial al ţerii la o mare şi puternică împărăţie, unde a vorbit cu voce blândă, dar­ decisă, despre interesele mărita în anul acela, şi că cu cât cununiţă s’a legat mai sus pe busuioc, cu atât fata res­pectivă se va mărita mai curând. — Luându-’şi apoi fiecare fată cununiţă sa, o bagă din nou în cofă, repeţesc de 3­ ori actul descris mai sus. După­ ce au scos a treia­ oară cununiţele din cofă, încep a trage conclusiuni, care se ţin de foarte adevărate. — Aşa d. e.. dacăcunu­­□iţa unei fete a eşit de toate trei­ orile pe busuioc, fata respectivă de­sigur se va mărita în acel an; dacă a eşit numai de 2­ ori sau numai odată, atunci este posibilitate să se mărite; dacă însă la o fată nu­­i-a eşit nici­odată cununiţă pe busuioc, aceea hotărît în acel an nu se mărită; şi în urmă, că la care fată ’i-a eşit cununiţă mai sus pe mănunchiul de busuioc, aceea se va mărita mai ântâiu şi vice-versa. După aceasta fiecare fată îşi ia cunu­­niţa ei, merge d­rept spre vre-un gard din apropiere cu ochii închişi şi de la parul, pe care a pus prima­ dată mâna, numără 9 pari în ori­care parte şi în parul de al nouălea îşi pune cununiţă. Deschide apoi ochii, şi dacă parul e drept, din lemn frumos şi cu coaje , crede, că bărbatul ei va fi un om frumos, is­teţ şi avut; dacă parul e clenciuroa (cu no­duri), strîmb și urît, urît îi va fi și bărbatul; ear’ dacă parul e fără coaje, bărbatul ei va fi sărac. — Dacă s’ar întâmpla, ca parul de al 9-lea să fie îngemănat (adecă doi pari l­ingă olaltă, unul deoparte, altul de ceealaltă parte prelunga gard pentru sprijinirea acestuia), se crede, că respectiva va avea doi bărbați.—

Next