Tribuna, noiembrie 1891 (Anul 8, nr. 243-266)

1891-11-27 / nr. 263

Amit vin Sibiiu, Mercuri 27 Noem­vrie (9 Decemvrie) 1891 Nr. 263 ABONAMENTELE Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., »/4 an 2 fl. 50 cr., »/* an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarohie: 1 lună 1 fl. 20 cr., »/« an 3 fl 50 cr., »/* an 7 fl. 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: ‘/i an 10 franci, * l/» an 20 franci, 1 an 40 franci. Abonamentele se fac numi­i plătindu-se înainte. INSERTIUNILE­­ Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr. a treia oară 5 cr.; şi timbru de 30 cr. Redacţia şi Administraţia: Strada Măcelarilor Nr. 21. Se prenumeră şi la poşte şi la librării. în Bucuresci primesce abonamente D. C. Pascu, Str. Lipscani 35 Apare în fiecare zi de lucru Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază. r » -»---------­i­n număr costă 5 cruceri v. a. «an 15 bani rom. La Abonament lunar pentru Decemvrie st. v. c­u preţurile din capul foii — d­in vi­lă Administraţiunea «jjiarului „TRIBUNA“. Un nou pas spre maghiarisare. Legea pen­tini regularea lefilor î n­­văţătoresci, presentatâ de ministrul Csáky parlamentului maghiar, dacă va întră în vigoare, va constitui o nouă primejdie pentru şcoalele noastre po­porale. La aparenţă, însă numai la apa­renţă, această lege este chemată să umplă un gol simţit în legislaţiunea şcolară a ţerii. Tocmai aicea este ca­racteristica şovinismului maghiar, că sub pretextul unor trebuinţe reale aduce legi, prin care atentează la vieaţa na­ţională a nemaghiarilor. Cea mai mon­struoasă între toate legile de categoria aceasta, legea despre kisdedev-uri, incă a fost motivată cu neajunsuri igienice, care în adevăr există în poporul de jos, cu mortalitatea copiilor etc., pe când adevăratul ei scop este maghia­­r­is­ar­ea. Nu le dă mâna şoviniştilor să-­şi mărturisească pe faţă scopurile barbare, de aceea le maschează pretextând uma­nitate, cultură şi moralitate. Aşa este şi cu proiectul acest din urmă al contelui Albin Csáky. Este adevărat, că salariile învăţătorilor con­fesionali în mare parte sunt cu desă­­vârşire insuficiente şi că în tot caşul treime făcut ceva în această privinţă. Sunt şi între Români, ba chiar şi în­tre Saşi învăţători, care primesc mai puţină retribuţiune decât un servitor dintr’o gospodărie cum se cade. Se poate zice, că aceşti oropsiţi luminători ai poporului nu sunt plătiţi, ci sacri­ficaţi în interesul instrucţiunii pu­blice. Dacă acum guvernul ar voi să intervină şi să ajute dăscălimea din ţeară spre a-­şi putea crea condiţiuni de vieaţă vrednice măcar de om, dacă nu de înalta misiune de învăţător, nu am ară decât să ne bucurăm, însă con­tele Albin Csáky nu aceasta o voesce, sau cel puţin nu o voesce nemijlocit, necondiţionat, desinteresat. Pentru un preţ de nimic el voesce să asigure guvernului cea mai mare ingerenţa asupra instrucţiunii confesionale, voesce să-­i facă pe învăţătorii confesionali cu desăvîrşire dependenţi dela guvern şi dela organele acestuia. Ear’ aceasta sigur nu în interesul instrucţiunii publice o voesce. Şcoala nu câştigă absolut nimica, dacă învă­ţătorul afară de autorităţile confesionale sau chiar peste aceste va mai fi ţinut în dependenţă de solgăbirăul, de comisia administrativă şi de întreg apa­ratul administrativ. Căci după­ ce, în conformitate cu catechismul şovinist, în ziua de astăzji toate organele administrative şi în general toţi funcţionarii de stat sunt consideraţi de agenţi de ma­ghiarisare, de campioni ai „statului na­ţional maghiar“, este uşor de înţeles spre ce sfîrşit voeşce contele Csáky să pună şcoalele confesionale şi învăţătorii lor în dependenţă de organele guver­nului. Scopul adevărat este maghiari­­sarea învăţământului confe­sional, care nici după legea din 1879 şi după multele ordinaţiuni ministeriale emanate dintr’însa nu a făcut încă pro­grese mulţumitoare. O mică analiză a proiectului ne va convinge despre aceasta. Proiectul este împărţit în 17­8­i, dintre care cei dintâiu­l normează sa­larul minimal de 300 fl. pentru învă­ţători ordinari şi de 200 fl. pentru în­văţători auxiliari, precum şi cuarţir şi cel puţin 1/4 jugăr de grădină de fie­care. Acest salar se poate presta în bani gata, plătiţi anticipative, sau în parte în producte naturale şi prin folosinţă de pământ, care în caz de neplătire punctuală se poate execua pe cale ad­ministrativă. §.9 şi 10 stabilesc condiţiunile, în care autorităţile confesionale şi co­munale, neputând plăti cel puţin lefile minimale, pot cere subvenţiune de la stat. §.11 conţine condiţiunile, în care statul aco­rdă subvenţiuni învăţătorilor confesionali şi comunali. Dintre aceste cea mai remarcabilă este, că aplicarea învăţătorilor subvenţionaţi de la stat cu mai mult de 50 fl. anuali se face pendentă dela aprobarea mi­nistrului de instrucţiune pu­blică. Dacă din punct de vedere al legalităţii, moralităţii sau al sta­tului ministrul nu aproabă numirea vre­unui învăţător, autoritatea respec­tivă va fi îndrumată să aleagă în ter­men de 30 de zile pe altul, care dacă nu va face-o, ministrul va numi însuşi un învăţător, fibră de a mai întreba de autorităţile respective, având a observa numai acea restric­­ţiune, că numitul seu are să aparţină confesiunii căreia aparţine şi şcoala. în §. 12 se cuprind disposiţiunile relative la cercetările disciplinare. Mi­nistrul îşi reservă dreptul de a l i­ se aş­terne spre aprobare toate sentenţele disciplinare pronunţata asupra înveţă­­torilor subvenţionaţi de la stat cu mai mult de 50 fl. anual. Afară de aceea el poate cere dela autorităţile compe­tente introducerea cercetării disciplinare şi poate imediat sista subvenţiunile. Dacă autorităţile confesionale nu încep, sau nu termină cercetarea disciplinară cerută de ministru în interval de trei luni, cercetarea o va face com­i­siu­­nea administrativă comit a­­tensă. în cazuri de tendenţe con­trare statului ministrul poate înăs­pri pedeapsa dictată de autoritatea con­fesională, eventual poate omov­a pe învăţător. §.13 şi 14 normează quinque­­nalele şi adausele de bătrâneţe ale în­văţătorilor şi dispune, ca subvenţiunile acordate de stat pentru îmbunătăţirea lefilor, eventual pentru adause de bă­trâneţe, nu pot fi întrebuinţate decât spre aceste scopuri. §. 15 dispune, că complectarea sa­­larelor prin subvenţiune de stat se va efectua succesive în decurs de trei ani şi că în al treilea an suma tuturor subvenţiunilor de stat nu poate fi mai mare de 609.000 fi. §. 16 aplică tote disposiţiunile pro­iectului şi asupra in­veţătoarel­or, care §. 17 şi cel din urmă însărcinează pe miniştrii respectivi cu aplicarea legii. Va să ficu quintesenţa proiectu­lui este, că guvernul pentru un bagatel de 600.000 fl. voesce se pună în dependenţă de sine în­treg învăţământul comunal şi confesional. Ridiculositatea acestei sume şi drepturile ce-­şi aroagă minis­trul în preţul ei dovedesc, că nu atâta ajutorare a şcoalelor, cât mai vîrtos ingerenţa guvernului asupra lor este scopul de căpetenie al guvernului. Eara ce însemnează această inge­­renţă, propusă de un guvern care a făcut legea asilelor, care a maghiarizat gimnasiul din Beiuş, care a „regulat“ fondurile şcolare din Năsăud, va înţe­lege ori­ce Român. Va să 4­câ­t putem spune fiui­­pede şi hotârît, că proiectul de faţă este un nou pas spre maghiarizare. Şi cu toate aceste nu avem spe­ranţei, că proiectul nu va deveni lege. Când e vorba de atentate contra ne­­maghiarilor, lucrurile merg strună, le­gile se votează de toate partidele, gu­vernul nu are să se teamă nici de ob­­strucţiune, nici de întâizieri. Ear’ pe nemaghiari, şi în special pe Români, nu-­i representă nimenea în parla­ment ! Nu ne rămâne deci, decât să pu­nem şi acest nou atentat la răbuşul dreptelor noastre gravamine şi să ne în­cordăm toate puterile, ca să creăm dintr’al nostru lefile învăţătoresci şi după putinţă să ne ferim ca de foc de ajutorul danaid al guvernului. Sperăm, că autorităţile noastre bisericesci nu vor întârzia a face la timp pregătirile necesare în această privinţă. FOIŢA „TRIBUNEI 0 rugăciune. De Carmen Ny Ivii. Traducere de Aurelia Roman. Şedeau împreună sub tufişul înflorit şi se uitau cu ochi mari unul la altul. „Da“, 4‘s* băiatul, „buna scie cu toată siguranţa, — ea 4*cei ce mama a fost o mare păcătoasă, şi eu trebue să mă rog toată vieaţa mea pentru ea, ca să nu meargă în iad, ci din purgatoriu în raiu!“ „Şi e foarte frumos, Raoul, că tu te faci călugăr; atunci eu îţi voiu ţine lumina şi mama îmi va face o haină albă, care corul va cânta în biserică atât de frumos !“ Ochii fetiţei deveniau din ce în ce mai mari. Băiatul se uita perdut în gânduri. „Dar’ atunci, — Edithă, — nu te pot lua!“ „O! asta nu e nimic, eu mă voiu face călugăriţă, fiindcă nu vreau să fiu a altuia“. „Eu am să mă duc la tine să-’ţi conduc economia!“ răsună de peste tufiş vocea unei fetiţe ceva mai mare. „Tu, Bertholdo ? Bunica 4*ce» că tu ai să te faci călugăriţă, precum eu călugăr“. »Aşa! Vecinica rugăciune şi cântare nu e pentru mine! Eu n’am voce, şi genunchii mei nu se pleacă bucuros. Nu sânt creată pentru mănăstire! Eu am s’alerg, să sar şi să fiu veselă!“ „Dar’ sora călugărului trebue să fie serioasă și onestă“, zise Editha inclinându-i și capul astfel, încât blondele bucle îi alunecară înainte, umbrindu-ș i fața. Raoul o privia în față. „Cât de fru­moasă ești, Editha!“ și o sărută. Bertholda strîmba din gură, apoi rupse niste floricele, pe care le mirosi. „Uf!“ ce urît miroasă!“ strigă ea încreţindu-’şi nasul, şi le aruncă peste tufiş. „Sărmanele flori“,­­zise Editha, şi ridi­­cîndu-le, le prinse de talie. Bertholda rîdea, dinţii ei albi străluciau din faţa brună, car’ ochi­’i negri ca murele erau încadraţi de un alb vineţiu. Părul ei era negru şi buclat, pe când Raoul avea ochi galbeni-cafenii şi părul tot asemenea, dare­pelea feţei era mai albă ca a surorei lui. Lângă Editha însă părea şi el mai negru. Ochii acesteia erau albaştri, cu gene lungi aurii şi sprincene lin­arcate; buclele îi erau galbene ca fuiorul şi fine ca mătasa. Pelea feţei sale era atât de fină, încât vinele străbăteau albăstriu prin ea, cu deosebire cele de la temple şi aşa numita „vena mor­tală“, dintre sprîncene; la fiecare vorbă ea schimba­­feţe; numai buzele î­ şi păstrau în­totdeauna roşaţa coralie şi frăgezimea lor. Când se deschideau, buze de deasupra se ridica într’o oscilaţiune uimitoare în sus, dez­­vălind nişte dinţi ca mărgăritarul, lăsând să se audă o voce, ca sunetul unui clopoţel de argint, pe când Bertholda vorbia în tonuri mai răguşite şi mai adânci, car’ din organul lui Raoul vibra o voce metalică, care în toate Duminecile răsuna în biserică, încântând pe toate femeile. Bertholda smulgea ierburi fragede şi su­gea sucul, apoi prindea furnici şi gândaci de Maiu şi rupându-­i, le sugea lacom dulceaţa. „Acum înţeleg de ce albinele au ace“, zrise Editha. „De ce?“ întrebă Raoul. „Fiindcă altfel oamenii le-ar mânca pe toate, înainte de ce ele ar depune mierea în faguri“. „Ah! Bertholdo“, zise Raoul, „cum poţi să fii atât de crudă ? Stii bine că asta n’o poate suferi bunica“. „Da ce! Pot să fac ce vreau; m’a certat buna — sau m’a bătut vre odată? O mu­­ ea scie că asta n’aş suferi-o! Ea mă are foarte dragă, — dragă de tot, căci ea oi­ice că-­i seamăn ei, pe când era tinără, eu sunt ca o Fran­ceză, — de unde-i bunica?“ „Din provincie“,­­zise Raoul. „Da, din provincie, şi aşa trebue să fiu şi eu, de aceea m’a învăţat cântecele ce le cânta tata; pe tine nu te poate suferi, Raoul, pentru­ că tu seameni mamei“. „Ce a comis mama ta“, întrebă Editha făcând niște ochi mari. Fața lui Raoul se în­­tunecă. „N’am întrebat nici­odată“, răspunse el Editha se roşi și ochii ’i­ se umplură de lacrimi. „Eu sein“, (zise Bertholda, „dar’ n’o spun“. „Şi totuşi nu te faci călugăriţă?“, în­trebă Editha. „Voiu deveni ceea ce eu vreau! La ce există un purgatoriu, dacă întreaga vieaţă tre­bue s’o ispusesei pentru păcatele părinţi­lor tăi?“ „Tu n’ai D-teu, Bertholda, haideţi să mergem acasă, Editha“. Ei mergeau de mână pe pardoseala as­cuţită a colnicului orăşel, cu ferestrile şi ba­lustradele scărilor bogat ornate; purtau gu­lere frumos îndoite şi haine lungi; car’ că­ciula cea neagră stătea atât de bine pe pe- t rul brun al lui Raoul! Aerul melancolic din faţa lui făcea pe mulţi trecători să-’şi în­toarcă capul după dînsul. Ei mergeau cu paşi lini şi măsuraţi, ca niste oameni mari, fiind cuprinşi de gânduri înalte. Raoul se credea deja călugăr, Editha se simţia ca o călugăriţă linără, car’ Bertholda se vedea în­­tr’o lectică, purtată de servitori proprii, în­­tr’un vestmânt de mătasă aurie, cu lanţuri la gât şi inele la toate degetele. Ei nu vor­­biau nimic, atât de mult era ocupată fanta­sia lor. La scara de peatră înaintea căsii lor, întâlniră pe bunica, Întorcându-se dela bise­rică, într’o haină grea de postav, cu bonetă de aur şi cu cartea de rugăciune în mână, ce strâlucia de aurul şi petiile scumpe; ase­menea era frumosul lanţ la gât. Avea ace­iaşi ochi negriji ca ai Bertholdei, şi un nas încovoiat. Dinţii ei erau sănătoşi, deşi păreau galbeni; mersul îi era drept şi hotărît; statura mare şi uscată. Toţi oamenii se temeau de dînsa, afară de Bertholda, pe care afară din cale o desmerda; pa când Raoul arare-ori se putea bucura de-o vorbă bună , de-o dră­­gostire însă nici­odată. „Intră şi tu, Editho“, «F8* e®, „ia.-'ţi rămas bun de la Raoul; el trebue să plece la mă­năstire la şcoală, de unde arare-ori va­­ mai veni acasă“. Ochii Edithei se umplură de lacrimi, pe care însă căuta să le ascundă întorcându-i şi o voce germană despre prietenia jidano-maghiară. Cetim în „Kreuzzeitung“ de la 2 Dec. a. c.: In Ungaria se fac pre­gătiri pentru o exploatare radicală a foloaselor aşteptate din noua convenţie comercială. Astfel ni se scrie din Cluj, capitala Ardealului, că neguţătorii ovrei de acolo au hotărît înfiin­ţarea unei burse de cereale şi vite, la care guvernul unguresc cu toată promptitudinea li-a dat aprobarea. Domnii din Cluj contează, că după reducerea tarifelor va urma la gra­niţa germană o afluenţă vivace de cereale şi vite din Bucovina, Moldova şi R­usia, mai ales că tariful scâztit al căilor ferate ungare uşu­rează în mod esenţial transportul peste Cluj. Ovreii din acest oraş sânt plini de speranţe şi Maghiarii le lasă acest gheşeft. Clujul este punc­tul central al tuturor tendenţelor maghiariză­­toare din Transilvania şi Ovreii, ale căror interese sânt puternic sprijinite de guvernul unguresc, plătesc sume mari pentru kultur­­egylet-urile­­maghiare. De ab­i, ar­icia in­timă şi comunitatea de interese intre aceste două popoare asiatice. Totodată prin ridica­rea artificială a Clujului, care este cu desă­­vîrşire maghiarisat, situaţia economică a in­dustriaşilor şi comercianţilor din Sibiiu şi Braşov este cu intenţiune apăsată. Astfel prin urmare prin concesiunile economice acordate şoviniştilor din partea Germaniei li­ se dau noue mijloace pentru a continua în măsură potenţată lupta de nimicire contra Germani­lor din Ungaria şi Transilvania. REVISTA POLITICĂ. Sibiiu, 26 Noemvrie st. v. Şovinismul în armată. Despre resoluţiunea delegaţiunii maghiare de a încetăţeni limba ma­ghiară în administraţia armatei se ex­primă chiar şi maghiarofilul evreesc „Neue Freie Presse“ în următorul chip : „Pentru scutirea limbii maghiare de stat această propunere este superfluă. Căci ministrul de honveni, mijlocitorul na­tural între administraţia armatei co­mune şi autorităţile ungare şi singura­ticii cetăţeni, dă destule garanţii, că limba de stat maghiară nu va suferi ştirbire. Afară de aceea representantul ministerului de răsboiu a declarat, că prata ministerului şi pănă acum a admis primirea actelor maghiare . . . Este greu de presupus, că delega­­țiunea a fost console de greu­tatea acestui cond­us. Dacă va persista pe l­lngă dînsul, terenul limbii maghiare de stat nu s’ar lărgi, dar’ în unitatea limbii armatei s’ar sparge o gaură afundă. Dacă mi­nistrul de resboiu consimte a abandona dreptul exclusiv al limbii germane de serviciu faţă cu cea maghiară, apoi îi este peste putinţă a refusa aceasta faţă cu cea polonă, cehă, slavonă, ba nu putem înţelege, pentru­ ce să nu fie aşa şi faţă cu cea croată, ro­mână şi slovacă. Fost­a intenţia de­legaţiunii ungare să transpună fracţio­narea poliglotă şi în acel centru, unde unitate severă este înainte de toate ne­cesară? Şi dacă nu acesta mi-a fost scopul, a putut-o îndemna o pornire naţională, sau teama că opoziţia va câş­tiga un avans la alegeri, ca să fee un condlus atât de fatal? . . Exregina Serbiei. „Novi List“ din Belgrad scrie, că aderenţii reginei Natalia prepară un protest pentru Scupcină contra ex­­pulsării reginei. Protestul va fi iscălit numai de femei şi s-au adunat deja nu­meroase iscălituri. Situaţia parlamentară în Italia. La 5 Dec. a avut loc în Roma o adunare de aproape 200 deputaţi, în care ministrul-president Rudini a de­clarat, că guvernul are trebuinţă de un vot de încredere lămurit, pen­­tru­ ca să-­şi poată duce în deplinire re­capul, ca nu cumva severa bună a amicului ei să le observe. Despărţirea era grea pentru Raoul; dar’ totuşi inima ’i­ se umplu de mândrie, când se­­ gândia la ce dignitate înaltă are să ajungă. Cât îl răniră însă cuvintele bunicei sale, când îl aduse la şcoală şi zise în presenţa lui: „Vă rog, ca faţă cu băiatul acesta să păstraţi rigurositatea cea mai severă, din causă că se presupune a fi moştenit o apli­care spre toate relele — dela mama sa!“ adause ea mai încet; dar’ Raoul totuşi a autrit şi timp îndelungat nu-’şi putea învinge mănia ce aceste cuvinte îi lăsară in urma lor. Că­lugării îl luară îndată în corecţiune; asprimea lor însă slăbi în curând, căci­­el era unul dintre cei mai zeloşi elevi şi ca atare rămase. Pusu-’i-s’au fel de fel de ispite în cale spre a’l proba; el însă rămase statornic, punând în uimire profesorii sei prin puternica­’i fir­­mi­ta­te. Când pentru prima­ dată veni în vacanţă acasă, conveniau, el şi Editha, de tot stângaci şi perplexi; asta însă nu dură mult şi iarăşi începură a cutriera prin păduri şi lunci ca în frumosul timp al copilăriei. Da, vacanţele aveau in curând un deosebit farmec pentru ei, şi deja cu luni îna­inte se bucurau de sosirea lor. Dar i­eată că sosi o despărţire mai lungă, în care Raoul avea să se pregătească pentru primele con­sacrări. Oare întregi umbla încoace şi încolo pe căile crucişate cu cartea în mână, pănă când soarele străbătând peste molt, încetul cu încetul îşi răspândia lumina sa prin toate unghiurile grădinii, care florile îşi răspândeau mirosul lor şi lumina se reflecta pe faţa tânărului bărbat, care ea adâncă şi liniştită

Next