Universul Literar, 1926 (Anul 44, nr. 1-52)
1926-04-11 / nr. 15
13 UNIVERSUL LITERAR elementare lucruri din știința cerului. Dacă oamenii de pe Venus ar fi mai buni, nu putem ști noi ; urmașii noștri de peste câteva zeci de veacuri vor putea ști. Ceea ce știm acum cu siguranță este că steaua cea frumoasă ce apune acum mult în urma soarelui, și întârzie așadar pe cerul nopții, e o lume ca și Pământul. Vălul de nouri ce-i acoperă fața, va fi multă vreme marele obstacol pentru câștigarea unor mai multe noțiuni. Călătorind în jurul astrului cel mare, nu departe de noi, dar mai aproape de el decât planeta noastră, Venus, prin întârzierile sale pe cerul nopții, a fost privită cu deosebită atențiune de toți, cei ce s-au învrednicit să-și ridice ochii către cer. Astrologii Asiriei și Caldeei, păstorii Libanului și preoții Egiptului i se închinau ca unei zeițe. Astronomii Heladei au ghicit că cele două stele strălucitoare ce apar una dimineața, cealaltă seara în așa fel încât nu se văd niciodată amândouă, nu sunt decât cele două înfățișări sub cari se arată planeta plină de mister: luceafărul de dimineață și luceafărul d seară nu sunt decât una și aceiaș stea. Flammarion, cel ce a cântat atât de mult frumoasa planetă, a numit-o „Venus, steaua dimineții“ și ,.Venus, steaua serii“. Bătrânul astronom a murit cu dorința neîmplinită: el vrea ca să-i studieze cât mai aprofundat curiosul fenomen, una din multiplele frumuseți ale acestei planete : reflexul strălucirea ei pe apele liniștite ale mării. Atunci când întârzie mult după Soare, lumina ei devine atât de puternică încât, pe lângă umbra ce o face lucrurilor de pe pământ, razele ei sunt reflectate de apa lină a mării sau a lacurilor, sunt ondulate în mii de reflexe ce-și dau impresia unei feerii-Să fim mândri că nicio altă omenire nu se mai bucură de aceste frumuseți. Omenirea planetei Marte. Mi se va obiecta, însă, că — fără voință — Caragiale, care a murit destul de tânăr, s’a oprit numai la cele 3 volume amintite, necolecționându-și restul operelor, deși și acestea ar fi de valoare egală sau aproape egală cu unele dintre cele considerate definitive. Ne găsim — fără îndoială — în fața unei serioase obiecțiuni care, însă, trebuie cercetată cu multă atențiune, căci ea readuce pe tapet chestiunea postumelor în genere și — odată cu ea — pe aceia a postumelor lui Caragiale, îndeosebi. Chestiunea nu-i așa de simplă cum s’ar părea sau cum a greșit — a fost rezolvată de unii istorici literari. (Vezi atâtea colecțiuni de postume : Eminescu, Caragiale etc.). Ea prezintă un îndoit aspect: nu constitue o crimă publicarea operei inedite a unui artist — cu atât mai mult a aceleia cunoscute odată prin intermediul revistei sau gazetei— dacă aceasta nu este inferioară celei considerate bune de autor. Cu totul altfel se petrec lucrurile când ea păcătuește și se depărtează — prin prea multe cusururi — de cea dintâi- In acest caz — nu o salvează nicio scuză — cu atât mai puțin acela de a fi fost adăpostită odată pe paginile vreunui periodic, fragmentar. E o întâmpinare pe care o ofer tuturor acelora cari au mers prea departe în chestiunea postumelor, chiar ale lui Caragiale, publicând sau năzuind să editeze extrase de spirit ocazional și efemer din coloanele Moftului român sau ale altor periodice cu caracter personal și polemic. De aproapea cercetare însă a tuturor postumelor lui Caragiale nu ne îngădue această singulară încheere. Faptul de a găsi printre ele opere de valoare neîndoioasă (ca: Pastramă trufanda, Kir Ianulea, etc.) ne conduce spre o a II-a și anume , și postumele lui Caragiale (ca de altfel — acelea ale oricărui artist al cuvântului) trebuesc adunate, colecționate și publicate, dar numai după ce vor fi fost judecate, apreciate și valorificate cu gust și pricepere literară. Astfel stând lucrurile și postumele lui Caragiale trebuesc trieate , hotărît însă că această sfântă obligațiune îi revine unui estet— în adevăratul înțeles al cuvântului, singurul în măsură să completeze opera definitivă a marilor iluminați ai imaginii. Din nenorocire și la noi lucrurile sunt departe de a se petrece astfel O singura care are sorți de existență, este prea mult îndepărtată de lumea veșnic acoperită de vălul înnourat, pentru ca să mai aibă drept luceafăr pe Venus. Acolo, Pământul nostru este privit cu aceiași ochi cu cari privim noi pe Venus : planeta noastră este luceafărul lumei învecinate. I. IONESCU-ORION goană continuă și nenorocită se dă — și la noi — în sensul desmormâtării celor mai enigmatice rânduri ale marilor dispăruți, ajungându-se, în felul acesta, la volume monstruoase ca acela al lui Eminescu, editat, încă din 1908, de marea cassă ,,Minerva“ — în măsură să distrugă sau numai să dezorienteze, să întunece sau numai să mortifice mult încercatul gust al publicului cetitor odată cu renumele artistului. Că aproape la fel s’au petrecut lucrurile și cu Caragiale — cercetarea de față o va dovedi. Intr’adevăr editura românească a adăugat — în timp de 13 ani — la opera lui Caragiale încă 6 volume și anume : 1 La 2 ani înainte de moartea genialului scriitor apare, în editura Loc. anonime ..Adevărul“ volumul de valoare necontestată. ..Scrise nouă“ cuprinzând următoarele 18 bucăți : Chir Ianulea; Mamă; Pastramă trufanda; Partea poetului; Dumineca Tomii; Monopol; Cronică de Crăciun; Antologie; Greu de azi pe mâne; Identitate; Meteahnă; Așa să mor!; Repaosul duminical; Tal; O conferență ; Ion ; Calul Dracului; Făt-frumos cu moț în frunte — în care se reliefează aproape toate calitățile marelui Caragiale. Nu-i mai puțin adevărat însă că nu toate bucățile din această colecțiune trebuiau publicate. Faptul neretipăririi lor de însuș Caragiale o confirmă. Iată ceea ce ne face să considerăm acest volum ca postum— deși a apărut în timpul exilului de bună voe al lui Caragiale în Germania. Cu el trebue să înceapă ■— prin urmare — verificarea și valorificarea postumelor lui Caragiale. PAUL I. PAPADOPOL MENȚIUNI CRITICE vor vorbi în numerile viitoare despre : ȘTEFAN I. NENIȚESCU: Ode Valice, poezii. V. DEMETRIUS: Norocul coanei Frosa, nuvele. G. TALAZ: Soare, poezii. ALFRED MOȘOIU: Siriana, teatru. CATON THEODORIAN: Stăpâna, teatru. RAMIRO ORTIZ: Italia modernă. LIVIU REBELEANU: Apostolii, teatru. 7. GIEREA: Studii critice, vol. IV. GALA GALACTION: Piatra-din-capulunghiului, scrisori teologice. ALEX. LASCAROV-MOLDOVANU: In grădina lui Naș Mușat. B. NEMȚEANU: Antologie, poezii. TUDOR VIANU: Fragmente moderne. Ce-a scris Caragiale? III. COMPLETĂRI. Nebuloasă în spirală M. 51 din Câinii de vânătoare.