Universul Literar, 1926 (Anul 44, nr. 1-52)

1926-04-11 / nr. 15

13 UNIVERSUL LITERAR elementare lucruri din știința cerului. Dacă oamenii de pe Venus ar fi mai buni, nu putem ști noi ; urmașii noștri de peste câteva zeci de veacuri vor putea ști. Ceea ce știm acum cu siguranță este că steaua cea frumoa­să ce apune acum mult în urma soa­relui, și întârzie așa­dar pe cerul nopții, e o lume ca și Pământul. Vă­lul de nouri ce-i acoperă fața, va fi multă vreme marele obstacol pentru câștigarea unor mai multe noțiuni. Călătorind în jurul astrului cel mare, nu departe de noi, dar mai a­­proape de el decât planeta noastră, Venus, prin întârzierile sale pe cerul nopții, a fost privită cu deosebită atențiune de toți, cei ce s-au învred­nicit să-și ridice ochii către cer. As­trologii Asiriei și Caldeei, păstorii Libanului și preoții Egiptului i se închinau ca unei zeițe. Astronomii Heladei au ghicit că cele două stele strălucitoare ce apar una dimineața, cealaltă seara în așa fel în­cât nu se văd niciodată amândouă, nu sunt de­cât cele două înfățișări sub cari se arată planeta plină de mister: lucea­fărul de dimineață și luceafărul d seară nu sunt decât una și aceiaș stea. Flammarion, cel ce a cântat atât de mult frumoasa planetă, a numit-o „Venus, steaua dimineții“ și ,.Venus, steaua serii“. Bătrânul astronom a murit cu dorința neîmplinită: el vrea ca să-i studieze cât mai aprofundat curiosul fenomen, una din multiplele frumuseți ale acestei planete : refle­xul strălucirea ei pe apele liniștite ale mării. Atunci când întârzie mult după Soare, lumina ei devine atât de puternică în­cât, pe lângă umbra ce o face lucrurilor de pe pământ, ra­zele ei sunt reflectate de apa lină a mării sau a lacurilor, sunt ondulate în mii de reflexe ce-și dau impresia unei feerii-Să fim mândri că nicio altă ome­nire nu se mai bucură de aceste fru­museți. Omenirea planetei Marte. Mi se va obiecta, însă, că — fără voință — Caragiale, care a murit des­tul de tânăr, s’a oprit numai la cele 3 volume amintite, necolecționându-și restul operelor, deși și acestea ar fi de valoare egală sau aproape egală cu unele dintre cele considerate de­finitive. Ne găsim — fără îndoială — în fața unei serioase obiecțiuni care, însă, trebuie cercetată cu multă a­­tențiune, căci ea readuce pe tapet chestiunea postumelor în genere și — odată cu ea — pe aceia a postu­melor lui Caragiale, îndeosebi. Chestiunea nu-i așa de simplă cum s’ar părea sau cum a greșit — a fost rezolvată de unii istorici literari. (Vezi atâtea colecțiuni de postume : Eminescu, Caragiale etc.). Ea pre­zintă un îndoit aspect: nu constitue o crimă publicarea operei inedite a unui artist — cu atât mai mult a a­­celeia cunoscute odată prin interme­diul revistei sau gazetei­­— dacă a­­ceasta nu este inferioară celei consi­derate bune de autor. Cu totul altfel se petrec lucrurile când ea păcătue­­ște și se depărtează — prin prea mul­te cusururi — de cea dintâi- In acest caz — nu o salvează nicio scuză — cu atât mai puțin acela de a fi fost adăpostită odată pe paginile vreunui periodic, fragmentar. E o întâmpinare pe care o ofer tu­turor acelora cari au mers prea de­parte în chestiunea postumelor, chiar ale lui Caragiale, publicând sau nă­zuind să editeze extrase de spirit o­­cazional și efemer din coloanele Mof­tului român sau ale altor periodice cu caracter personal și polemic. De aproapea cercetare însă a tutu­ror postumelor lui Caragiale nu ne îngădue această singulară încheere. Faptul de a găsi printre ele opere de valoare neîndoioasă (ca: Pastra­­mă trufanda, Kir Ianulea, etc.) ne conduce spre o a II-a și anum­e , și postumele lui Caragiale (ca de alt­fel — acelea ale oricărui artist al cu­vântului) trebuesc adunate, colecțio­nate și publicate, dar numai după ce vor fi fost judecate, apreciate și va­­­lorificate cu gust și pricepere lite­rară. Astfel stând lucrurile și postumele lui Caragiale trebuesc trieate , ho­­tărît însă că această sfântă obliga­țiune îi revine unui estet­­— în ade­văratul înțeles al cuvântului, singu­rul în măsură să completeze opera definitivă a marilor iluminați ai ima­ginii. Din nenorocire și la noi lucrurile sunt departe de a se petrece astfel­ O singura care are sorți de existență, este prea mult îndepărtată de lumea veșnic acoperită de vălul înnourat, pentru ca să mai aibă drept luceafăr pe Venus. Acolo, Pământul nostru este privit cu aceiași ochi cu cari pri­vim noi pe Venus : planeta noastră este luceafărul lumei învecinate. I. IONESCU-ORION goană continuă și nenorocită se dă — și la noi — în sensul desmormâ­­tării celor mai enigmatice rânduri ale marilor dispăruți, ajungându-se, în felul acesta, la volume monstruoa­se ca acela al lui Eminescu, editat, încă din 1908, de marea cassă ,,Mi­nerva“ — în măsură să distrugă sau numai să dezorienteze, să întunece sau numai să mortifice mult încerca­tul gust al publicului cetitor odată cu renumele artistului. Că aproape la fel s’au petrecut lu­crurile și cu Caragiale — cercetarea de față o va dovedi. Intr’adevăr editura românească a adăugat — în timp de 13 ani — la o­­pera lui Caragiale încă 6 volume și anume : 1­ La 2 ani înainte de moartea ge­nialului scriitor apare, în editura Loc. anonime ..Adevărul“ volumul de valoare necontestată. ..Scrise nouă“ cuprinzând următoarele 18 bucăți : Chir Ianulea; Mamă; Pastramă tru­fanda; Partea poetului; Dumineca Tomii; Monopol; Cronică de Crăciun; Antologie; Greu de azi pe mâne; I­­dentitate; Meteahnă; Așa să mor!; Repaosul duminical; Tal; O confe­­rență ; Ion ; Calul Dracului; Făt-fru­­mos cu moț în frunte — în care se re­liefează aproape toate calitățile ma­relui Caragiale. Nu-i mai puțin ade­vărat însă că nu toate bucățile din această colecțiune trebuiau publicate. Faptul neretipăririi lor de însuș Ca­ragiale o confirmă. Iată ceea ce ne face să considerăm acest volum ca postum­­— deși a apărut în timpul exi­lului de bună voe al lui Caragiale în Germania. Cu el trebue să înceapă ■— prin ur­mare — verificarea și valorificarea postumelor lui Caragiale. PAUL I. PAPADOPOL MENȚIUNI CRITICE vor vorbi în numerile viitoare despre : ȘTEFAN I. NENIȚESCU: Ode Valice, poezii. V. DEMETRIUS: Norocul coanei Fro­­sa, nuvele. G. TALAZ: Soare, poezii. ALFRED MOȘOIU: Siriana, teatru. CATON THEODORIAN: Stăpâna, tea­tru. RAMIRO ORTIZ: Italia modernă. LIV­IU REBELE­ANU: Apostolii, teatru. 7. GI­EREA: Studii critice, vol. IV. GALA GALACTION: Piatra-din-capul­­unghiului, scrisori teologice. ALEX. LASCAROV-MOLDOVANU: In grădina lui Naș Mușat. B. NEMȚEANU: Antologie, poezii. TUDOR VIANU: Fragmente moderne. Ce-a scris Caragiale? III. COMPLETĂRI. Nebuloasă în spirală M. 51 din Câinii de vânătoare.

Next