Universul Literar, 1938 (Anul 56, nr. 2-19)

1938-04-16 / nr. 9

2 UNIVERSUL LITERAR lui Aprilie 1938 CRONICA LITERARA de CONSTANTIN SFÂNTÂNERU Comemorarea lui Panait Cerna Comemorarea a douăzeci șicinci de ani de la moartea lui Panait Cerna are un caracter puțin aparte, față de festivitățile obișnuite de aceeaș natură. Poetul a murit tânăr și cele 51 poezii ale lui, cunoscute în ediția „Cartea Ro­mânească“ au o circulație destul de restrânsă. E drept că cititorul ia con­tact cu ele din programul cărților di­dactice, dar acest contact nu se în­cheagă prea puternic, cu timpul devine mai șubred, până dispare. Poeziile lui Cerna se mai citesc apoi ocazional. Credem că au fost citite acum, cu pri­lejul acestei comemorări, cel puțin de cei cari au scris ca să pomenească pe poet. După aceea, vor amuți iarăși în filele volumului lor știut sub în­fățișarea sobră a clasicilor oficiali. Astfel se întâmplă într-un public fără principii riguroase de educație literară. In literatura noastră se păstrează con­tactul viu numai cu acei scriitori cari depășesc enorm capacitatea de asimi­lare a publicului, și cari se impun printr’o forță elementară, ca fenome­nele naturale. Eminescu este desigur, cazul tipic. Dacă însă un poet ca Pa­nait Cerna nu ar fi lăsat în uitare, ci opera lui ar fi căutată, interpretată și ținută, ca să spunem așa, în evidență, la zi, — faptul ar dovedi o înțelegere a poeziei mult mai reală, adică o apro­piere de ceea ce ar fi intim în creșterea ei de la generație la generație. Când generația unui poet se termină și el intră în altă generație, aceasta, ca fiecare care va veni după ea, pretinde ca opera respectivă a poetului să i se desvaluie sub un aspect potrivit numai ei, înțelegerea istorică își pierde valen­țele. Timpul pentru care a compus scriitorul, împrejurările care l-au mo­­dificat lăuntric nu mai sunt interesan­te; concepția insâși despre viață cade în desuetudine, sforțările metafizice par puerile și nu mai servesc cunoaș­terii ca niște chei pentru care nu se află lacăte închise. Această stare de lucruri este cu atât mai tragică, cu cât poeții înșiși se înșeală asupra drep­tei lor valori. Dacă vor supraviețui în conștiința posterității, aceasta se va în­tâmpla de cele mai multe ori pentru motive cu totul altele de­cât cele cre­zute de ei. In cazul lui Cerna, noi ne-am mulțumi astăzi dacă am găsi în opera lui ceea ce se chiamă .,versuri frumoase”, fragmente sincere și sponta­ne de viață lăuntrică, cu timbrul și armonia greu identificabile, așa fel ca ele să pară totdeauna conținuturi origi­nale, intraductibile. Tematica sa filozo­­fantă, optimismul teoretic, demonstra­ția exaltată a iubirii triumfătoare sau a bucuriei esențiale nu mai interesează. Sau ar interesa, dacă ar fi puse într'alt­fel, mai aproape de om, cu mult mai in­time structurii sale interioare, reale. De pildă : N’ai somn în astă noapte de­ aștep­tare !... Nici pace n’ai. Din soarele de ieri. O rază, un mănunchiu de scâteieri, A ’ntârziat în ochi, tremurătoare — Și nu se ’nchid pleoapele arzătoare... Ți-i inima numai de visuri plină... Când poetul începe versul „Din soa­rele de ieri... am înțeles de la început că avem o metaforă vagă pentru un e­­veniment interior, că a fost cu pre­dilecție utilizat un simbol. Descrierea propru zisă a evenimentului interior ne-ar fi interesat desigur mai mult, după cum, altă valoare ar avea versul dacă n’ar fi figurativ, ci s’ar referi di­rect la o așezare aeve a iubiților în fața soarelui. Ar fi fost un joc, în amurg, când în­drăgostiții s’ar fi încercat să culeagă cât mai multe nuanțe colorate în su­flet, din spectacolul magnific al descom­punerii crepusculare. „Raza”, „mănun­chiul de scânteieri”, cari „au întârziat în ochii, tremurătoare” ar fi amintirea ceasului fantastic, care ar face unirea iubiților, de nedespărțit, ca într’un cerc magic. Lui Cerna nu-i putem cere însă să se gândească la astfel de exerciții poetice, destul de rare în literatura noastră. La el versul are înțelesul sim­bolic, ceea ce reiese și din continuarea strofei: Ca ’ntr’o biserică strălucitoare, Când se aprind făcliile la denii. Așa, deodată, s’a făcut lumină. In sufletul neadormit, pe care Se scutură un stol de dulci vedenii... Sunt totuși cazuri când Panait Cer­na se apropie extraordinar de obiectul intuit poetic, și atunci uită să mai utili­zeze simboluri, ci văzând lucrurile fără intermedii, le descrie direct, cu multă voluptate în amănunt. Avem atunci impresia unei exuberanțe vegetale. Poetul era o natură robustă, un „suflet tare” cum l-a caracterizat criticul care l-a impus publicului românesc, d. Mi­hail Dragomirescu, și pentru el, simpla enumerare a unor stări sufletești sau a unor imagini constituia o etalare de bogății, ca o promenadă în grădini la culesul roadelor. Simpla reconstituire prin analiză a peisajului era la Cern­a o bucurie a trăirii lui, el izbutind să ră­­mâe ușor în cadrul de plenitudine și echilibru. Aș vrea să cânt, să cuget, dar nu mă ’ndemn,... nu pot... O frază de m’atinge, eu mă cutremur tot, Și-atât mă simt de singur, că mă’nfior de teamă Și ochii mei din umbră, lumina ta o chiamă... Atunci, m’abat pe drumuri, de sufle­tul tău pline, Și sufletul meu prinde din nou să se’nsem­ne. De cum te-arăți privirii setoase, de departe,­trălucitoare, pură, ca mugurii de Marte... (Din Depărtare, pag. 8). Avem de a face cu o exprimare lirică, omogenă, compactă, și în ce privește calitatea, din cele mai pure. Se remarcă prin energie, prin contururile clare ale cuvintelor prin tonul peremptoriu prin­tr’o luciditate bărbătească a emoției. In sufletul poetului confuzia tulbure a iu­birii este o „tărie” o „destoinicie”, iar nu o slăbiciune melancolică. Cerna s’a exercitat cu multă atenție într’astfel de pe avangardist. Cuarțul devine răsvră­­tire, marmura își alatură flacăra. Distrugând anumite dogme etice și estetice prea rigide, D’Annunzio con­vertește sensorialul și sensualismul la con­templație estetică. Frământă patima cu mâini demonice și o preschimbă în ură, sau — dimpo­trivă — o spiritualizează prin angelice atingeri și o transformă în imn și a­­dorație. Răstoarnă biologicul în literatură și îi cometă dreptul la frumos. („Libro delle vergini”, „Il piacere“, „L'in­­nocente"...) Incandescența revoluționară a tem­peramentului său artistic irumpe nu numai în structura internă a operei, dar și în construcția ei formală. Și nu zadarnic am subliniat nuanța avangar­distă din literatura lui D’Annunzio. Futurismul marinettian își poate găsi geneza, mai îndepărtată, aici. Sublim și brutal, masiv și aerian, biologic și celest, voluptuos și paradi­siac, iar, alteori, împărțit între morbid și apolinic, scrisul lui D’Annunzio e o continuă sbatere marină între lirică și epos. Nu trebue să uităm însă că biruința i-o asigură acele cearcăne solare ce se aprind de-asupra unei poezii de altitu­dini aDenine. D’Annunzio este, în pri­mul rând, un mare poet lric și abia pe urmă un scriitor epic, oricâtă sensație zugrăvire masculină a fazelor iubirii. A procedat ca un pictor viguros și ne gân­dim la progresul realizat în această di­recție, când citim un instantaneu ca a­­cesta din „Torquato către Leonora”: ...Ocrotitori și albi, deasupra ta, In dulcele suspin al adierii. Se legănau salcâmii primăverii. Și, clătinăndu-și vârfurile ’n floare, In mii și mii scântei tremurătoare, Sfârmau lumina soarelui de Mai, Pe crengi, pe flori, pe chipul tău bălaiu... Pe-a frunții tale marmură senină Lumini și umbre se-alungau... Părea Că îngerul ascuns în umbra ta Te mângăe, cu mâna-i de lumină, Pe păr, pe ochii, pe lângă tâmpla fină... Simții atunci, cât de frumoasă ești, Ș’un val de foc mă’nvălui deodată, Iar inima-mi se strânse fulgerată De gândul: Pentru cine înflorești? Ultimele patru versuri nu se inte­grează norocos cu momentul liric dinaintea lor. L-am citat spre a vedea cum Cerna nu ține să menție vraja care începea să se țeasă armonic. Poezia lui Cerna nu se încheagă din armonii, din fluide inefabile, ci din reliefări ale gândirii logice, retorice. Creația lui este o reflecție asupra realității, nu o trans­figurare a acesteia, însăși bucuria lui de viață este o idee, o predică, iar nu o euforie, un extaz. Pentru euforie și extaz îi lipsea reli­giozitatea. Religiozitatea sinceră este tot atât de rară ca și visul sincer, ca și iubirea. I-ar fi putut rămâne lui Cerna un domeniu de creație, indicat prin ci­tatul de mai sus, în care compoziția poetică să fie un exercițiu de enume­­rație, de alăturare treptată a elemente­lor din cadru. In această direcție ar fi ajuns poate la realizări mari. I-a lipsit însă prilejul de maturizare. Sunt în versurile lui și ritmuri de a­­cestea cristalizate mai la rece, cu o dâră a omenescului lăsată prelung în urmă, ca un con de umbră. Dar acest con de umbră atinge eposul popular, pe care Cerna l-a înțeles serios, ca pe o creație misterioasă și dificilă : Lângă vad de ape grele, Dornic, murgul mi-am oprit. Cuibul drag al vieții mele sta în noapte adâncit. Dar în el ce fac tresare ? Ce mi-aprinde ’n piept scântei ? (Floarea Oltului, pag 102). Am fi vrut să găsim cuvântul de a­­propiere între Cerna și poeții vremuri­lor de azi. Nu e nici unul. Cerna nu mai e înțeles, în primul rând, fiindcă s’au spart tiparele după care el putea fi măsurat. Nu mai sunt tipare pentru creații de largi dimensiuni în care exis­tența poetului subiectival să fie o sim­plă părticică, fără însemnătate. va fi produs în lumea literară carna­ția prozei sale-Iar rezonanța de profundă orgă, liniile și fioriturile de catedrală, cât și înalta luminozitate a acestei lirice se desprind din cântecul larg și elevat al sentimentelor mari- Lângă imnurile ri­dicate cerului, mării și pământului Ita­liei, în cartea admirabilelor „Laudi“, poetul cântă Iubirea, Viața, Patria, Eroismul, Moartea. Prin lirica lui, D’Annunzio se așează, totodată, pe­ o linie de adâncă continu­itate, deși își împrospătează perma­nent expresia, până la noutatea unei lumini violente, arzătoare. El continuă, astfel, viziunea dantescă în „Francisca da Rimini“ și „Poema paradisiaco“; continuă pe Petrarca și Leopardi în poezia erotică ; reia și re­­înnoește poezia mistică, florală și italică a lui Giovanni Pascoli; continuă, în­­sfârșit, și desăvârșește, printr’o expre­sie și mai puternică, eroismul și senti­mentul etnic ale poeților Carducci și Manzoni. L-am numit, în câteva rânduri, pe D’Annunzio înnoitor al expresiei poeti­ce și al limbii. In adevăr, după Dante, Leopardi și Carducci, — poetul minu­natelor „Canto nuove“, ,,Salmi“, „La­udi“ și „Notturno“ e cel mai îndrăs­­neț făuritor al plasticii și sonorității lexicului. Pentru ca să înțelegem mai bine ADRIAN Un lucru din cale-afară de ciudat, este acela de a scrie despre un poet; cel puțin mie mi s’a părut întotdeauna riscat să te apropii de poet, deoarece aveam impresia că o frântură de Dum­nezeire ți se oferă — ca s’o diseci sau s’o privești cu un ochiu, care oricât de cald ar fi, este întotdeauna cu mult prea rece. Și în afară de aceasta, cum s!ar putea să scrii despre cântărețul atâtor și atâtor minuni, despre îmblân­zitorul celor mai sălbatice cuvinte, cum s’ar putea să glăsuiești în vorbe, despre acela care a făcut din ele mu­zică? Iată gândurile, sau cel puțin o parte din ele cu care încerc să mă apropiu de poesia domnului Adrian Maniu și de cărțile domniei­ sale, asupra cărora pogorît mai deunăzi laurul Regesc al a Marelui Premiu Național de Litera­tură. Dacă încerc să așez întreaga poesie a domnului Adrian Maniu într’o anu­mită parte a literaturii noastre, n’o să pot decât s’o pun sub bolta de româ­nească lumină a „Gândirii”, adică a­­colo, de unde un Nichifor Crainic, Lu­cian Blaga, Ion Pillat, George Gre­gorian sau V. Voiculescu au pornit cântecul care stăpânește astăzi toată poesia noastră lirică. Domnul Adrian Maniu a scris o poesie întotdeauna au­tentic românească și de pură valoare artistică. Pornind de la volumul „Lân­gă pământ” și poposind la acele minu­nate „Cântece de dragoste și moarte”, într’adevăr toată creația poetică a dom­nului Adrian Maniu este străbătută de marele suflu al Dumnezeirii și al pă­mântului nostru, pe care le-a împletit cu măiastră inspirație cu marile fră­mântări și dureri omenești, care în ini­ma domniei­ sale au prins muzică și cuvânt. O poesie singulară, o poesie de un puternic accent personal, a scris și scrie domnul Adrian Maniu, peste în­tinderile din „Cartea țării” și peste hol­dele din „Lângă Pământ” adie ceva măreț și de nedefinit, care este sufle­tul poetului, acea „pneuma” de care ni­meni nu se poate apropia. Va fi, poate, mai bine să lăsăm pe poet să glăsuiască în locul nostru, să ne plimbe într’o „Țară”, care este atât de mult a­șa: „Celine își înalță în seară spinările cum a înnoit D’Annunzio vocabular, imagine și son în poezia italiană, va trebui să ne gândim la ceea ce-au făcut la noi, pentru primenirea și desăvâr­șirea limbii literare: Eminescu, Crean­gă, C­oșbuc, Caragiale și, parțial, Ar­­ghezi... Am afirmat, în acelaș timp, că D’An­nunzio e unul din cei mai puri repre­zentanți ai spiritului italic : pasiune, incendiu interior, entusiasm, eroism, cântec. Căci, peste unele nebulozități din cărțile sale și peste orchestrațiile cărnii, se înalță în lumină de azururi flo­rentine volutele de aur ale cântecului care a sorbit Italiei cerul, pământul, marea și eroii... Poate că într’adevăr D’Annunzio — așa cum îl prezintă o parte din cri­tică — este inegal, stufos, insurect. Dar el este asemenea oceanelor efer­vescente, îmbinând seninătățile cu spuma și algele furtunilor, atolii pluti­tori cu meduzele rănite, violoncelele­ marine cu scrâșnetul catargelor rupte. Și tot asemenea oceanelor, el are a­­dâncimi nebănuite pe fundul cărora se limpezesc pădurile de corali­­. Iată de ce cred că D’Annunzio artis­tul, poate fi privit și separat de bio­grafia pasionantă a amantului celebru, a soldatului temerar, a personagiului funambulesc. RADU GYR­ MANIU albastre — sure „Iar drumuri merg călăuzite cu pro­cesiuni de plopi. „O mlaștină-și închide ochiul, sub o sprânceană de pădure „Dreptunghiularele islazuri sfârșesc în râpile cu gropi. „Fântânile spânzură’n pârghii burduful vechi sau o găleată. „Cu șarpe’n plisc se lasă o barză pe cerul de apus strivit „Agale vacile de-arăndul pornesc, făp­tura lor bălțată „Și rumegând în tihnă, botul lor picură argint topit”. Și tocmai aici este marea piatră de în­cercare, întru­cât știe fiecare poet să înnalțe lumile sale. Or, domnul Adrian Maniu, a știut să facă asta și încă fer­mecător de frumos și de durabil. ...Dar la fel cu pământurile țării, domnul Adrian Maniu a știut să cânte mierea și veninurile ei, a știut să-și ardă dorurile în acele rare „Cântece de dragoste și moarte”, care arată o deplină maturitate poetică, un echi­libru de expresie și de gând, la care nu ajung decât marii și autenticii poeți. Iată, în sprijinul spuselor noas­tre, aceste versuri din volumul mai sus amintit: „Viața asta, trece ca o zi, „Peste cireși, în roc sângerați „Peste câmpuri cu miei aurii, „Peste munții albi și curați. „Viața asta cade, ca un sbor „De-asupra crângurilor sburlite, " „De-asupra apelor, câte mor „De-asupra holdelor ruginite”. Dar poate că toate acestea nu sunt de ajuns, domnul Adrian Maniu, a is­­butit un cântec, o spunere de toamnă, un „Glas de toamnă”, care este o îm­păcare cu natura și viața, la care prea puțini poeți știu să ajungă. Liniște și durere, împăcare și suspin. iată ele­mente cu care a știut să dureze domnia­­sa această poesie: „Toamna a făcut inimi de aur din foi... „Nici o vorbă, nici un glas. Liniște târzie „O pasăre se face mică, în cerul ce-o să fie „Alb, de ploi. „Inimă, potolește-ți sbucium­area „Pământul are odihnă pentru toate, „Și în ceruri ades­endrate „E în parte, uitarea. „Liniște în pământul unde sămânța veghiază, „Liniște în sufletul învins, „Liniște în florile ce s’au desprins „Și în steaua care o să cază”. Dacă am sta și am privi înapoi, peste cărți și peste ani, peste toată opera și munca domnului Adrian Maniu, putem fi împăcați: cununa Regească a Mare­lui Premiu a înnobilat o frunte care va reprezenta România poetică dincolo de ani, peste veacuri. ȘTEFAN BACIU AUTORI ȘI IDEI D’ANNUNZIO, ARTISTUL (UKMARE DIN PAG. Ia) CASA BUNICILOR se intitulează volumul de nuvele pe care cunoscutul și apreciatul prozator Ionel Teodoreanu îi va publica zilele acestea în editura „Cartea Românea­scă“. Apariția acestei cărți va fi prilej de rară delectare pentru iubitorii de lite­ratură aleasă și o nouă mărturie a fe­cundității talentului acestui scriitor care se bucură de o atât de largă și îndrep­tățită prețuire din partea publicului ro­mânesc.

Next