Universul Literar, 1938 (Anul 56, nr. 2-19)
1938-04-16 / nr. 9
2 UNIVERSUL LITERAR lui Aprilie 1938 CRONICA LITERARA de CONSTANTIN SFÂNTÂNERU Comemorarea lui Panait Cerna Comemorarea a douăzeci șicinci de ani de la moartea lui Panait Cerna are un caracter puțin aparte, față de festivitățile obișnuite de aceeaș natură. Poetul a murit tânăr și cele 51 poezii ale lui, cunoscute în ediția „Cartea Românească“ au o circulație destul de restrânsă. E drept că cititorul ia contact cu ele din programul cărților didactice, dar acest contact nu se încheagă prea puternic, cu timpul devine mai șubred, până dispare. Poeziile lui Cerna se mai citesc apoi ocazional. Credem că au fost citite acum, cu prilejul acestei comemorări, cel puțin de cei cari au scris ca să pomenească pe poet. După aceea, vor amuți iarăși în filele volumului lor știut sub înfățișarea sobră a clasicilor oficiali. Astfel se întâmplă într-un public fără principii riguroase de educație literară. In literatura noastră se păstrează contactul viu numai cu acei scriitori cari depășesc enorm capacitatea de asimilare a publicului, și cari se impun printr’o forță elementară, ca fenomenele naturale. Eminescu este desigur, cazul tipic. Dacă însă un poet ca Panait Cerna nu ar fi lăsat în uitare, ci opera lui ar fi căutată, interpretată și ținută, ca să spunem așa, în evidență, la zi, — faptul ar dovedi o înțelegere a poeziei mult mai reală, adică o apropiere de ceea ce ar fi intim în creșterea ei de la generație la generație. Când generația unui poet se termină și el intră în altă generație, aceasta, ca fiecare care va veni după ea, pretinde ca opera respectivă a poetului să i se desvaluie sub un aspect potrivit numai ei, înțelegerea istorică își pierde valențele. Timpul pentru care a compus scriitorul, împrejurările care l-au modificat lăuntric nu mai sunt interesante; concepția insâși despre viață cade în desuetudine, sforțările metafizice par puerile și nu mai servesc cunoașterii ca niște chei pentru care nu se află lacăte închise. Această stare de lucruri este cu atât mai tragică, cu cât poeții înșiși se înșeală asupra dreptei lor valori. Dacă vor supraviețui în conștiința posterității, aceasta se va întâmpla de cele mai multe ori pentru motive cu totul altele decât cele crezute de ei. In cazul lui Cerna, noi ne-am mulțumi astăzi dacă am găsi în opera lui ceea ce se chiamă .,versuri frumoase”, fragmente sincere și spontane de viață lăuntrică, cu timbrul și armonia greu identificabile, așa fel ca ele să pară totdeauna conținuturi originale, intraductibile. Tematica sa filozofantă, optimismul teoretic, demonstrația exaltată a iubirii triumfătoare sau a bucuriei esențiale nu mai interesează. Sau ar interesa, dacă ar fi puse într'altfel, mai aproape de om, cu mult mai intime structurii sale interioare, reale. De pildă : N’ai somn în astă noapte de așteptare !... Nici pace n’ai. Din soarele de ieri. O rază, un mănunchiu de scâteieri, A ’ntârziat în ochi, tremurătoare — Și nu se ’nchid pleoapele arzătoare... Ți-i inima numai de visuri plină... Când poetul începe versul „Din soarele de ieri... am înțeles de la început că avem o metaforă vagă pentru un eveniment interior, că a fost cu predilecție utilizat un simbol. Descrierea propru zisă a evenimentului interior ne-ar fi interesat desigur mai mult, după cum, altă valoare ar avea versul dacă n’ar fi figurativ, ci s’ar referi direct la o așezare aeve a iubiților în fața soarelui. Ar fi fost un joc, în amurg, când îndrăgostiții s’ar fi încercat să culeagă cât mai multe nuanțe colorate în suflet, din spectacolul magnific al descompunerii crepusculare. „Raza”, „mănunchiul de scânteieri”, cari „au întârziat în ochii, tremurătoare” ar fi amintirea ceasului fantastic, care ar face unirea iubiților, de nedespărțit, ca într’un cerc magic. Lui Cerna nu-i putem cere însă să se gândească la astfel de exerciții poetice, destul de rare în literatura noastră. La el versul are înțelesul simbolic, ceea ce reiese și din continuarea strofei: Ca ’ntr’o biserică strălucitoare, Când se aprind făcliile la denii. Așa, deodată, s’a făcut lumină. In sufletul neadormit, pe care Se scutură un stol de dulci vedenii... Sunt totuși cazuri când Panait Cerna se apropie extraordinar de obiectul intuit poetic, și atunci uită să mai utilizeze simboluri, ci văzând lucrurile fără intermedii, le descrie direct, cu multă voluptate în amănunt. Avem atunci impresia unei exuberanțe vegetale. Poetul era o natură robustă, un „suflet tare” cum l-a caracterizat criticul care l-a impus publicului românesc, d. Mihail Dragomirescu, și pentru el, simpla enumerare a unor stări sufletești sau a unor imagini constituia o etalare de bogății, ca o promenadă în grădini la culesul roadelor. Simpla reconstituire prin analiză a peisajului era la Cerna o bucurie a trăirii lui, el izbutind să rămâe ușor în cadrul de plenitudine și echilibru. Aș vrea să cânt, să cuget, dar nu mă ’ndemn,... nu pot... O frază de m’atinge, eu mă cutremur tot, Și-atât mă simt de singur, că mă’nfior de teamă Și ochii mei din umbră, lumina ta o chiamă... Atunci, m’abat pe drumuri, de sufletul tău pline, Și sufletul meu prinde din nou să se’nsemne. De cum te-arăți privirii setoase, de departe,trălucitoare, pură, ca mugurii de Marte... (Din Depărtare, pag. 8). Avem de a face cu o exprimare lirică, omogenă, compactă, și în ce privește calitatea, din cele mai pure. Se remarcă prin energie, prin contururile clare ale cuvintelor prin tonul peremptoriu printr’o luciditate bărbătească a emoției. In sufletul poetului confuzia tulbure a iubirii este o „tărie” o „destoinicie”, iar nu o slăbiciune melancolică. Cerna s’a exercitat cu multă atenție într’astfel de pe avangardist. Cuarțul devine răsvrătire, marmura își alatură flacăra. Distrugând anumite dogme etice și estetice prea rigide, D’Annunzio convertește sensorialul și sensualismul la contemplație estetică. Frământă patima cu mâini demonice și o preschimbă în ură, sau — dimpotrivă — o spiritualizează prin angelice atingeri și o transformă în imn și adorație. Răstoarnă biologicul în literatură și îi cometă dreptul la frumos. („Libro delle vergini”, „Il piacere“, „L'innocente"...) Incandescența revoluționară a temperamentului său artistic irumpe nu numai în structura internă a operei, dar și în construcția ei formală. Și nu zadarnic am subliniat nuanța avangardistă din literatura lui D’Annunzio. Futurismul marinettian își poate găsi geneza, mai îndepărtată, aici. Sublim și brutal, masiv și aerian, biologic și celest, voluptuos și paradisiac, iar, alteori, împărțit între morbid și apolinic, scrisul lui D’Annunzio e o continuă sbatere marină între lirică și epos. Nu trebue să uităm însă că biruința i-o asigură acele cearcăne solare ce se aprind de-asupra unei poezii de altitudini aDenine. D’Annunzio este, în primul rând, un mare poet lric și abia pe urmă un scriitor epic, oricâtă sensație zugrăvire masculină a fazelor iubirii. A procedat ca un pictor viguros și ne gândim la progresul realizat în această direcție, când citim un instantaneu ca acesta din „Torquato către Leonora”: ...Ocrotitori și albi, deasupra ta, In dulcele suspin al adierii. Se legănau salcâmii primăverii. Și, clătinăndu-și vârfurile ’n floare, In mii și mii scântei tremurătoare, Sfârmau lumina soarelui de Mai, Pe crengi, pe flori, pe chipul tău bălaiu... Pe-a frunții tale marmură senină Lumini și umbre se-alungau... Părea Că îngerul ascuns în umbra ta Te mângăe, cu mâna-i de lumină, Pe păr, pe ochii, pe lângă tâmpla fină... Simții atunci, cât de frumoasă ești, Ș’un val de foc mă’nvălui deodată, Iar inima-mi se strânse fulgerată De gândul: Pentru cine înflorești? Ultimele patru versuri nu se integrează norocos cu momentul liric dinaintea lor. L-am citat spre a vedea cum Cerna nu ține să menție vraja care începea să se țeasă armonic. Poezia lui Cerna nu se încheagă din armonii, din fluide inefabile, ci din reliefări ale gândirii logice, retorice. Creația lui este o reflecție asupra realității, nu o transfigurare a acesteia, însăși bucuria lui de viață este o idee, o predică, iar nu o euforie, un extaz. Pentru euforie și extaz îi lipsea religiozitatea. Religiozitatea sinceră este tot atât de rară ca și visul sincer, ca și iubirea. I-ar fi putut rămâne lui Cerna un domeniu de creație, indicat prin citatul de mai sus, în care compoziția poetică să fie un exercițiu de enumerație, de alăturare treptată a elementelor din cadru. In această direcție ar fi ajuns poate la realizări mari. I-a lipsit însă prilejul de maturizare. Sunt în versurile lui și ritmuri de acestea cristalizate mai la rece, cu o dâră a omenescului lăsată prelung în urmă, ca un con de umbră. Dar acest con de umbră atinge eposul popular, pe care Cerna l-a înțeles serios, ca pe o creație misterioasă și dificilă : Lângă vad de ape grele, Dornic, murgul mi-am oprit. Cuibul drag al vieții mele sta în noapte adâncit. Dar în el ce fac tresare ? Ce mi-aprinde ’n piept scântei ? (Floarea Oltului, pag 102). Am fi vrut să găsim cuvântul de apropiere între Cerna și poeții vremurilor de azi. Nu e nici unul. Cerna nu mai e înțeles, în primul rând, fiindcă s’au spart tiparele după care el putea fi măsurat. Nu mai sunt tipare pentru creații de largi dimensiuni în care existența poetului subiectival să fie o simplă părticică, fără însemnătate. va fi produs în lumea literară carnația prozei sale-Iar rezonanța de profundă orgă, liniile și fioriturile de catedrală, cât și înalta luminozitate a acestei lirice se desprind din cântecul larg și elevat al sentimentelor mari- Lângă imnurile ridicate cerului, mării și pământului Italiei, în cartea admirabilelor „Laudi“, poetul cântă Iubirea, Viața, Patria, Eroismul, Moartea. Prin lirica lui, D’Annunzio se așează, totodată, pe o linie de adâncă continuitate, deși își împrospătează permanent expresia, până la noutatea unei lumini violente, arzătoare. El continuă, astfel, viziunea dantescă în „Francisca da Rimini“ și „Poema paradisiaco“; continuă pe Petrarca și Leopardi în poezia erotică ; reia și reînnoește poezia mistică, florală și italică a lui Giovanni Pascoli; continuă, însfârșit, și desăvârșește, printr’o expresie și mai puternică, eroismul și sentimentul etnic ale poeților Carducci și Manzoni. L-am numit, în câteva rânduri, pe D’Annunzio înnoitor al expresiei poetice și al limbii. In adevăr, după Dante, Leopardi și Carducci, — poetul minunatelor „Canto nuove“, ,,Salmi“, „Laudi“ și „Notturno“ e cel mai îndrăsneț făuritor al plasticii și sonorității lexicului. Pentru ca să înțelegem mai bine ADRIAN Un lucru din cale-afară de ciudat, este acela de a scrie despre un poet; cel puțin mie mi s’a părut întotdeauna riscat să te apropii de poet, deoarece aveam impresia că o frântură de Dumnezeire ți se oferă — ca s’o diseci sau s’o privești cu un ochiu, care oricât de cald ar fi, este întotdeauna cu mult prea rece. Și în afară de aceasta, cum s!ar putea să scrii despre cântărețul atâtor și atâtor minuni, despre îmblânzitorul celor mai sălbatice cuvinte, cum s’ar putea să glăsuiești în vorbe, despre acela care a făcut din ele muzică? Iată gândurile, sau cel puțin o parte din ele cu care încerc să mă apropiu de poesia domnului Adrian Maniu și de cărțile domniei sale, asupra cărora pogorît mai deunăzi laurul Regesc al a Marelui Premiu Național de Literatură. Dacă încerc să așez întreaga poesie a domnului Adrian Maniu într’o anumită parte a literaturii noastre, n’o să pot decât s’o pun sub bolta de românească lumină a „Gândirii”, adică acolo, de unde un Nichifor Crainic, Lucian Blaga, Ion Pillat, George Gregorian sau V. Voiculescu au pornit cântecul care stăpânește astăzi toată poesia noastră lirică. Domnul Adrian Maniu a scris o poesie întotdeauna autentic românească și de pură valoare artistică. Pornind de la volumul „Lângă pământ” și poposind la acele minunate „Cântece de dragoste și moarte”, într’adevăr toată creația poetică a domnului Adrian Maniu este străbătută de marele suflu al Dumnezeirii și al pământului nostru, pe care le-a împletit cu măiastră inspirație cu marile frământări și dureri omenești, care în inima domniei sale au prins muzică și cuvânt. O poesie singulară, o poesie de un puternic accent personal, a scris și scrie domnul Adrian Maniu, peste întinderile din „Cartea țării” și peste holdele din „Lângă Pământ” adie ceva măreț și de nedefinit, care este sufletul poetului, acea „pneuma” de care nimeni nu se poate apropia. Va fi, poate, mai bine să lăsăm pe poet să glăsuiască în locul nostru, să ne plimbe într’o „Țară”, care este atât de mult așa: „Celine își înalță în seară spinările cum a înnoit D’Annunzio vocabular, imagine și son în poezia italiană, va trebui să ne gândim la ceea ce-au făcut la noi, pentru primenirea și desăvârșirea limbii literare: Eminescu, Creangă, Coșbuc, Caragiale și, parțial, Arghezi... Am afirmat, în acelaș timp, că D’Annunzio e unul din cei mai puri reprezentanți ai spiritului italic : pasiune, incendiu interior, entusiasm, eroism, cântec. Căci, peste unele nebulozități din cărțile sale și peste orchestrațiile cărnii, se înalță în lumină de azururi florentine volutele de aur ale cântecului care a sorbit Italiei cerul, pământul, marea și eroii... Poate că într’adevăr D’Annunzio — așa cum îl prezintă o parte din critică — este inegal, stufos, insurect. Dar el este asemenea oceanelor efervescente, îmbinând seninătățile cu spuma și algele furtunilor, atolii plutitori cu meduzele rănite, violoncelele marine cu scrâșnetul catargelor rupte. Și tot asemenea oceanelor, el are adâncimi nebănuite pe fundul cărora se limpezesc pădurile de corali. Iată de ce cred că D’Annunzio artistul, poate fi privit și separat de biografia pasionantă a amantului celebru, a soldatului temerar, a personagiului funambulesc. RADU GYR MANIU albastre — sure „Iar drumuri merg călăuzite cu procesiuni de plopi. „O mlaștină-și închide ochiul, sub o sprânceană de pădure „Dreptunghiularele islazuri sfârșesc în râpile cu gropi. „Fântânile spânzură’n pârghii burduful vechi sau o găleată. „Cu șarpe’n plisc se lasă o barză pe cerul de apus strivit „Agale vacile de-arăndul pornesc, făptura lor bălțată „Și rumegând în tihnă, botul lor picură argint topit”. Și tocmai aici este marea piatră de încercare, întrucât știe fiecare poet să înnalțe lumile sale. Or, domnul Adrian Maniu, a știut să facă asta și încă fermecător de frumos și de durabil. ...Dar la fel cu pământurile țării, domnul Adrian Maniu a știut să cânte mierea și veninurile ei, a știut să-și ardă dorurile în acele rare „Cântece de dragoste și moarte”, care arată o deplină maturitate poetică, un echilibru de expresie și de gând, la care nu ajung decât marii și autenticii poeți. Iată, în sprijinul spuselor noastre, aceste versuri din volumul mai sus amintit: „Viața asta, trece ca o zi, „Peste cireși, în roc sângerați „Peste câmpuri cu miei aurii, „Peste munții albi și curați. „Viața asta cade, ca un sbor „De-asupra crângurilor sburlite, " „De-asupra apelor, câte mor „De-asupra holdelor ruginite”. Dar poate că toate acestea nu sunt de ajuns, domnul Adrian Maniu, a isbutit un cântec, o spunere de toamnă, un „Glas de toamnă”, care este o împăcare cu natura și viața, la care prea puțini poeți știu să ajungă. Liniște și durere, împăcare și suspin. iată elemente cu care a știut să dureze domniasa această poesie: „Toamna a făcut inimi de aur din foi... „Nici o vorbă, nici un glas. Liniște târzie „O pasăre se face mică, în cerul ce-o să fie „Alb, de ploi. „Inimă, potolește-ți sbuciumarea „Pământul are odihnă pentru toate, „Și în ceruri adesendrate „E în parte, uitarea. „Liniște în pământul unde sămânța veghiază, „Liniște în sufletul învins, „Liniște în florile ce s’au desprins „Și în steaua care o să cază”. Dacă am sta și am privi înapoi, peste cărți și peste ani, peste toată opera și munca domnului Adrian Maniu, putem fi împăcați: cununa Regească a Marelui Premiu a înnobilat o frunte care va reprezenta România poetică dincolo de ani, peste veacuri. ȘTEFAN BACIU AUTORI ȘI IDEI D’ANNUNZIO, ARTISTUL (UKMARE DIN PAG. Ia) CASA BUNICILOR se intitulează volumul de nuvele pe care cunoscutul și apreciatul prozator Ionel Teodoreanu îi va publica zilele acestea în editura „Cartea Românească“. Apariția acestei cărți va fi prilej de rară delectare pentru iubitorii de literatură aleasă și o nouă mărturie a fecundității talentului acestui scriitor care se bucură de o atât de largă și îndreptățită prețuire din partea publicului românesc.