Universul Literar, 1938 (Anul 56, nr. 2-19)
1938-04-23 / nr. 10
16 UNIVERSUL LITERAR 23 Aprilie 1938 CRONICA MARUNTA „JUNIMEA“ d-lui Cezar Petrescu, pe care o are în pregătire editura „Ciornei“ este așteptată de publicul românesc cu nerăbdare mereu crescândă. După seria de documente privitoare la Junimea, pe care d. prof. Torouțiu a publicat-o — cu mari sacrificii, știm — într’o serie de impresionante volume, d. Cezar Petrescu, a cărui putere de creație în acest domeniu am apreciat-o în trilogia eminesciană, va evoca pleiada de aleși care a constituit citadela de bun simț și seriozitate științifică de acum trei sferturi de veac. Eminescu, Creangă, Maiorescu, Negruzzi, Pogor, Carp, Caragiale și Slavici vor fi chemați la viață nouă sub penița de aur (și la propriu și la figurat) a lui Cezar Petrescu. Vor sbura iarăși perne, se vor ciocni din nou în clinchet de duh spiritele ascuțite, vor circula anecdotele hazoase ale ședințelor de pomină de odinioară. DE SUB teascurile „Tiparului Universitar“ a ieșit de curând elegantul volum „Aristotel ca teoretician estetic“, datorit d-lui prof. Raul Teodorescu, suplinitor al d-lui prof. Mihail Dragomirescu la catedra de estetică literara a Facultății de Litere din București. Lucrarea—însoțită de o bogată bibliografie — prezintă un mare interes științific și este scrisă limpede ceea ce nu e calitate neglijabilă la o carte de acest fel. D. Raul Teodorescu a adus prin publicarea volumului de față un real serviciu cititorilor dornici de lectura substanțială. MĂRIA SA CETĂȚEANUL este o carte sinceră și care cuprinde observații juste asupra unei lumi ce nu mai e de actualitate, lumea politică. Ceea ce e uimitor la d. Tim. Pleșa este faptul de a fi anticipat cu o neobicinuită clarvedere anumite schimbări de ordin social. Scris limpede și în permanentă și strânsă legătură cu realitatea politică de acum un an doi, volumul d-lui Pleșea nu poate să nu intereseze. I-am reproșa autorului o oarecare vulgaritate în alegerea numelor personagiilor: Scăfârlie, Formulescu. DUPĂ „Drumuri cu popas“ romanul scriitorului româno-american Petru Neagoe, d. Jul. Giugea a dăruit publicului românesc romanul (în două volume) Dodsworth, al cunoscutului și foarte al predatului scriitor american Sinclair Lewis. Prezentarea tehnică pe care editura „Ciornei“ a dat-o volumului este la înălțimea valorii operei de frumoasă ținută intelectuală „Orizonturi“, din Galați, d. Gh. Popescu, semnalând notița „Criza nuvelei“ publicată de mine în numărul 5 al „Universului literar“ face interesante considerații pe această temă. Domnia sa pune accentul pe falsa credință a unor scriitori că nuvela e un gen minor, de tranziție și pe negoțul făcut de „meseriașii literelor“ cu această marfă cerută de public. La capitolul negoț literar un loc de cinste se cuvine, fără îndoială, editorilor, cari dacă nu întotdeauna sunt cauza directă, de cele mai multe ori, încurajează literatura negustorească. D. Gh. Popescu face o comparație între romanul lui Dostoievski și nuvela lui Andreiev, avantajoasă pentru cel din urmă. Deloc alarmat de ceea ce noi am numit criza nuvelei, pe care d-sa socotește că timpul o va remedia d. Gh. Popescu atrage atențiunea „Universului literar“ să nu impieteze asupra creațiunii prin impunerea de subiecte și „circumscrierea sferei de viață a eroilor la anumite granițe“. Ne vine greu să arătăm că „Universul literar“, în puținele numere apărute până acum, n’a justificat cu nimic asemenea temeri pentru că ar echivala cu o imputare adusă celor ce ne pun la îndoială obiectivitatea și bunele intenții. Cu reviste ca „Orizonturi“ al căror țel este acelaș cu al nostru nu putem polemiza. Cu regret pentru rezervele cu care inițiativa noastră a fost primită într’un cerc atât de select cum este acela al revistei „Orizonturi“ asigurăm pe d. Gh. Popescu că.... s’a înșelat în ce ne privește. TÂNĂRUL simpaticul și talentatul nostru colaborator, d. Vintilă Horia se găsește actualmente în plină ofensivă culturală și beletristică. Esseuri, nuvele, poesii apar zilnic și hebdomadar în ziare și reviste. Recent domnia sa a publicat in „Porunca Vremii“ articolul „Universalismul culturii noastre“ din care spicuim: „România și-a tăiat, conștientă sau nu, un drum îngust și plin de noroaele tuturor renunțărilor, așteptând la fiecare înnămolire umărul salvator al unei națiuni amice care, după ce ne ajuta să trecem hopul ne storcea aurul și ne sechestra avutul. Iată imaginea limpede a regimului democratic, pe aripile căruia am parcurs un veac de istorie minusculă și searbădă“, (sublinerea este a noastră). Pana viguroasă a d-lui Vintilă Horia ne place și ne fură. Numai că uneori îl fură și pe dumnealui. SE PARE Că de Paști „Gorila“ d-lui Rebreanu va vedea — în fine — lumina tiparului. Precizăm că este vorba de Paștele... românesc și sperăm să nu fim desmințiți. CINEVA a avut imprudența să afirme că românul nu s’a născut poet ci romancier. Reacțiunea viguroasă ce s’a produs e de natură să ne arate că românul s’a născut poet în toată regula, cu volumul lui ,cu poză, în fine cu tot dichisul. Editura bucureșteană „Adonis“ contribuit în cea mai largă măsură la a răsturnarea definitivă și iremediabilă a unei opinii care tindea să răpească românului titlul său de glorie... Ceea ce nu înseamnă, Doamne ferește!, că provincia a rămas inactivă. Capitala bătrânei Moldove ne trimite astfel un volum al d-lui Victor Măgură, însoțit de un autoportret ,intitulat (volumul) „Tâmple în flăcări“. Volumul începe cu un „Program“ și se încheie cu un „Rezumat“ din care rupem: Ce trist complot (linotopistul e rugat să culeagă neapărat pe 1.) am urzit am afișat ca pe-un geam pe pagină ’ntâi, un program dur ca un pisc de granit Insă eu vă voi spune deschis n’am voit decât să vă mint Nici un acord de argint Nici o petală de vis. Sinceritatea am apreciat-o întotdeauna ca pe cea mai de seamă calitate a unui om, fie el și poet.... Intre alte inovații „Tâmple în flăcări“ aduce și pe aceea a absenței totale a virgulelor și punctelor. Nu-i reproșem d-lui Negură absența virgulelor pentru că bănuim că timpul ce i-ar fi trebuit spre a reflecta asupra poziției lor în fraza poetică l-a utilizat cu mai mult folos pentru literele românești — totuși — punctul era necesar. Un singur punct, acela pus la locul lui, înainte de „Program“ LEOPARDI a fost tradus la noi încă din cursul secolului trecut ,iar dela 1918 încoace domnul Al. Iacobescu și d. profesor George Murnu au tălmăcit câteva din nemuritoarele-i poezii. D. Giuseppe Cifarelli, pe care l-am apreciat pentru râvna și priceperea sa cu ocazia apariției celor două culegeri de versuri ale lui Giosuè Carducci, prezintă un volum de 15 poezii ale lui Leopardi a căror transpunere în românește îmbină prețioase calități literare cu o deosebită conștiinciozitate și un mare respect pentru versul genialului liric italian. Volumul este precedat de o prezentare a lui Leopardi și însoțit de câteva note clare. O contribuție prețioasă la cunoașterea literaturii italiene, din păcate cam neglijată la noi. RĂDĂCINI este titlul romanului pe care d-na Hortensia Papadat Bengescu îl are sub tipar la „Ciornei“. Autoarea „Bătrânului“, prozatoare de vigoare masculină, ne va oferi bucuria unei lecturi substanțiale. COLABORATORUL nostru, d. N. Pora, va da un nou prilej de desfătare lectorilor săi odată cu publicarea romanului „Vântură țară“. D. ROMULUS SEIȘANU a publicat în editura „Ciornei“ o foarte interesantă lucrare asupra lui Despot-Vodă. Utilizând cu pricepere un material vast, domnia sa a reușit să dea o imagine vie a vieții sbuciumate a lui Iacob Vasilico Eraclide Despotul și o reabilitare a acestui voevod luminat care — cel dintâi — a visat înfăptuirea unirii tuturor Românilor. VULPEA romanul renumitei scriitoare engleze Mary Weop a fost tradus in românește in editura „Ciornei“. Viața copilei Hazel Wodus, fiică a pădurii, pasionează prin peripețiile ce abundă și Înduioșează prin Duratatea în care autoarea învăluie pe cei năpăstuiți. Eroina acestui roman care trăește nu și pentru Natură pornește în căutarea iubirii dar cruzimea bărbaților o ucide. Demn de relevat este că acest roman publicat în 1917 și-a câștigat celebritatea abia după moartea autoarei (1927). IN SERIA marilor biografii, editura „Fundațiilor culturale regale Carol al ll-lea“ publică un volum masiv „Goethe“, d-lui prof. loan Sân Georgiu. Este prinlmul dintr’o serie de trei volume ce vor cuprinde viața și opera poetului german. Cele 510 pagini urmăresc viața și opera lui Johann Wolfgang până la plecarea sa la Weimar. Monografia asupra lui Goethe, ca și „Shakespeare“ a d-lui Acterian, dovedesc din partea editurii „Fundațiilor“ înalte preocupări pe care publicul românesc va trebui să le întâmpine așa cum se cuvine. RADU A. STERESCU IN REVISTA N. Paria CHESTII Intocmai cum sunt legați brenvurștii între ei, printr’un bârneț uscat, care-i face inseparabili ca doi frați siamezi, tot așa și unele cuvinte sunt definitiv împerechiate în graiul și scrisul nostru și nu pot fi întrebuințate fără a face totdeauna apel la tovarășul lor de existență. De dat exemplu este lucru foarte ușor întrucât aceste cuvinte cari sunt împreunate veșnic două câte două (sau chiar și mai multe) sunt extrem de numeroase în toate domeniile de exprimare . Să începem dar cu spicuirea lor Dacă deschidem de dimineață o gazetă, vom găsi scris în paginile ei cu titlul pe nu știu câte coloane, cuvinte împerechiate în felul acesta „groaznic ca-nenorocire“, „fioroasa-crimă„rodnica-activitate“, „senzaționala-dramă“ etc... Intr’adevăr, cine ar putea concepe că o nenorocire nu e „groaznică“, că o crimă nu e „fioroasă“, o activitate nu e neapărat „rodnică“ și o dramă nu e în mod constant „senzațională Tot astfel, nu putem pronunța cuvântul de „aplause“ fără să ne străfulgere prin cap perechea lui clasică de „furtunoase“, și nu putem spune in fața unui public oarecare „doamnelor“ fără să adăugăm repede „domnilor“ și eventual „domnișoarelor“. Cât despre cunoscutul și apreciatul aliment transilvănean numit „salam“ știe toată lumea că e neapărat „de Sibiu“, deși el e fabricat pe plaiurile dulcei Bucovine ori în cetatea Dâmboviței apă cu planșeu, după cum brânza albă e „de Brăila“ sau grappe fluturile (corcitura dintre portocală și lămâe) sunt „de Jaffa“... Dar nu numai atât, ca să ne mai oprim tot în domeniul culinar, este lucru cunoscut că orice grătar e „special“, că sardelele sunt „de Lissa” și că mititeii împreună cu patricienii sunt „renumiți“. Bineînțeles deasemeni că debitele de tutun sunt „speciale“, că palmele se aplică numai câte „două perechi“ și că după ce întrebi răspicat în tramvai „știi dumneata“... trebue să adaugi în mod inevitabil „...cine sunt eu ?“. Chiar și în domeniul mecanicei această modă a cuplajului de cuvinte s’a răspândit de multă vreme. Astfel o cheie e deobicei „franceză“ un eșapament „e liber” și un schimbător e „de viteze”. Cât despre domeniul comercial, nici nu mai vorbim. Anumite fraze repetate până la obsesie în scris și hârâite până la exasperare prin radio, s’au înțepenit în așa hal în sărmanele noastre circumvoluțiuni („cerebrale”) încât rostirea primului cuvânt declanșează într’o zecime de secundă Întreaga reclamă-șablon. Când spui, de exemplu, „ați gustat..?” nu te poți abține să nu continui cu „muștarul Sora” și să nu completezi „e delicios!”. Tot astfel la radio, după o muzică anumită când se pune întrebarea grațioasă și sincopată „doamnelor, doriți un ciorap fin și elegant?” tu adaugi „cereți numai X.X.X., țineți minte X.X.X.“ iar după o pauză, când ți se spune autoritar „când ți-e sete bea” știi precis că e vorba de „bere, Șpriț cu chilii”. Și tot așa mai departe, această împerechere și alianță trainică de cuvinte ne urmărește în tot locul. Chiar și cititorii „Universului literar’’ văzând că au terminat atât repede de citit „chestiile” din numărul de azi vor avea (sunt sigur) regrete (bineînțeles) „e-160IG”. GRIGORE OLIMP IOAN CRO Sunt unii cari declară că nu pot asculta muzica ușoară, pentru că este o muzică simplistă, banală, lipsită de orice valoare (muzica romanțelor, a tangourilor), sau că e pur și simplu o muzică barbară (foxtrot, rumba, blues, passo-doble). Și sunt încă, mai puțini, e adevărat, cari, în muzica românească, nu aud decât o îndelung susținută scârțâială de vioară. Atitudinea acestora din urmă este în parte întemeiată. Dar nu de tot, fiindcă aceea ce auzim la radio este o muzică având numai oare mari aderențe cu muzica populară. E muzică de taraf, țigănească. Adevărata muzică populară am auzit-o o singură dată, când s’au transmis cântece înregistrate de d. Brăiloiu, într’o campanie monografică, într’un sat din Câmpul Lung- Bucovina (între paranteze, am cere ca alături de orele de Istoria muzicei universale să ni se dea și ore de muzică populară înregistrată în campaniile monografice. Căci toți cari au cunoscut doinele și horele cântate de vreun bariu, simțind într’un chip deosebit valoarea notelor, își recunosc în acele note sufletul lor românesc, nu în ariile ascultate la o masă de restaurant. Și această muzică nu este cunoscută decât de un cerc restrâns). Și mai este ceva, care falsifică cunoștințele noastre de muzică populară. Au apărut acum câtva timp și s’au bucurat de oarecare succes niște așa zise cânte cICARA ce românești, de Constantinescu, Mia Braia, Max Halm și alții, cântece cari au ritmul popular și o oarecare asemănare melodică, dar cari sunt groaznice în ce privește cuvintele ce se cântă pe melodia lor. Autorii sunt convinși că lumea s-a plictisit să asculte aceeaș poveste banală de dragoste, în care nu se întâmplă altceva decât despărțirea și că ar dori să audă vorbindu-i-se despre acest altceva. Și cum campania împotriva pornografiei și imoralității se duce deocamdată numai în literatură, au prins să compună ei, versuri aproximative, cu aluzii mai mult sau mai puțin voalate, menite să facă deliciul comesenilor din restaurante, împotriva acestor monstruozități este justifcat protestul. Dar nu este justificată desconsiderarea cu care este privită toată muzica ușoară. Este adevărat că-i banală, de cele mai multe ori, și că melodiile seamănă prea mult unele cu altele. Acest lucru se întâmplă și în alte împrejurări. O operă de artă este imitată până la abuz, ceea ce face să scadă pentru câtva timp considerația publicului, chiar pentru original. Trebue să uite toate imitațiile pe care le-a produs pentru că ea să strălucească din nou. Cred că dacă s’ar socoti prin puzderia de tangouri și romanțe s’ar găsi câteva care ar merita să fie scoase din nou la lumină. DIo Snobismul și estetismul exagerat sunt de vină că disprețuim simplitatea unei povești de dragoste, deși, în fond, o prețuim cu toții. Și spunem că ne plictisește tristețea, melancolia despărțirilor din romanțe și tangouri. In fond suntem tot romantici, îndrăgostiți spunem aceleași nimicuri, iar la despărțire suferim cu toții, numai că acum e moda să fii cinic. Sentimentalismului nostru îi datorăm și nostalgia nemărturisită a romanțelor și tangourilor. Dar mai există celălalt gen de muzică ușoară, a dansurilor moderne: fox, blues, rumba. Melodiile acestea pot fi numite barbare, ele nefiind piese de concert. Dar nu pentru a fi ascultate se scriu ci pentru a fi dansate, împreună cu valsul și mai puțin cu tangoul, ele îndeplinesc o funcție socială. Nu văd ce am putea pune în locul lor. Nu-i văd pe orășeni jucând hora, sârba sau brâul. Aceasta nu numai pentru că n’ar putea rezista oboselii (un joc românesc cere vigoarea omului deprins cu munca fizică) dar și fiindcă jocurile populare au fost create pentru a fi jucate afară, în bătătură. Și atunci, rumba, fox, blues rămân singurele melodii pe care se poate dansa. Iar de dans nu se poate lipsi nici ceaiul dansant monden, nici petrecerea studențească, nici cea de familie. MIRCEA BĂRBULESCU TIPOGRAFIA ZIARULUI „UNIVERSUL“ BUCUREȘTI, STR. BREZOIANU 23 CRONICA CINEMATOGRAFICA A r o Filmul de la Aro place mai ales prin noutatea lui. Spectatorul după ce a urmărit diferitele conflicte ale filmului este surprins de complecta absență a vreunei intrigi amoroase. Este o lipsă pe care mulți trebue să o fi înregistrat cu oarecare mulțumire. O rețetă la care recurseseră regizorii pentru dezinteresarea provocată de umorul fotogenic erau filmele vedetei de vreo 10 ani, Shirley Temple. Dar și aceste filme, prin repetarea aceleiași teme, — o fetiță care prin nevinovăția ei împacă diverse conflicte între oamenii mari —■ deveniseră banale. Și apoi, chiar dacă eroina principală nici nu se putea gândi la dragoste, în schimb oamenii mari din jurul ei erau vârâți în cele mai încurcate chestiuni sentimentale. După ce soluția Shirley Temple s-a banalizat, au descoperit Americanii o nouă vedetă cu vre-o 6 ani mai mare, pe Deanna Durbin. S’a alcătuit pentru ea un scenariu din care cuvântul „dragoste” a fost exclus și în schimb ni s’a oferit muzică din belșug. Căci Deanna Durbin, în afara unui chip din cele mai drăgălașe, care farmecă pe spectatori, mai are și o voce remarcabilă, lipsită, e drept, de tehnică. Totuși Deanna Durbin nu execută bucăți ușoare cari mai mult se spun decât se cântă, ci bucăți clasice, și încă din cele mai grele. Și ți-e mai mare dragul, după ce ai văzut în alte filme atâtea chipuri de tenori pricăjiți și de soprane uriașe să auzi muzică clasică, cântată de o ființă în care se îmbină drăgălășenia cu frumusețea. Și, ceea ce este mai îmbucurător, scenariul nu este cel obișnuit filmelor cu celebrități muzicale. Nu e vorba nici de tânăra care grație glasului său se îndreaptă, greu dar sigur, spre celebritate, și nici de soprana renumită și blazată care face pentru prima oară cunoștință cu dragostea. Fata din filmul de la Rro are o voce minunată, dar nici nu se gândește că ar putea să devină celebră. Idealul ei este să găsească de lucru celor 100 de prieteni ai ei, toți muzicanți șomeuri, printre care și tatăl ei. Și cum filmul nu e tragedie, idealul ei va fi îndeplinit. Din fericire, de-a lungul celor 8 acte nu face cunoștință cu nici un impresar chipeș, de care să se îndrăgostească. Așa că spectatorul pleacă mulțumit că a putut admira o nouă și veritabilă vedetă. Căci, ne repetăm. Deanna Durbin poate fi trecută de pe acum în rândul vedetelor. Mai apare în film și dirijorul Stokowski „omul cu care vrea să se mărite Greta Garbo”. Despre fizicul idealului „divinei Greta”, trebue să spunem că ne-a cam deziluzionat. Am avut în schimb certitudinea că ne aflăm în fața unui mare dirijor. Partenerii Deannei Durbin au fost Adolphe Menjon și Misha Auer, primul un tată înduioșător (de altfel și soarta acestui actor este într’adevăr înduioșătoare) iar Misha Auer, actor excelent, un prieten cam nătărău, dar încolo băiat tare bun, întocmai cum cerea rolul, sau, poate, chiar mai mult. u. Taxa poștală plătită în numerar conform aprobării dir. G-le P.T.T. Nr. 44908938