Universul Literar, 1938 (Anul 56, nr. 2-19)

1938-04-23 / nr. 10

16 UNIVERSUL LITERAR 23 Aprilie 1938 CRONICA MARUNTA „JUNIMEA“ d-lui Cezar Petrescu, pe care o are în pregătire editura „Ciornei“ este aș­teptată de publicul românesc cu ne­răbdare m­ereu crescândă. După seria de documente privitoare la Junimea, pe care d. prof. Torouțiu a publicat-o — cu mari sacrificii, știm — într’o serie de impresionante volume, d. Cezar Petrescu, a cărui putere de creație în acest domeniu am apreciat-o în trilogia eminesciană, va evoca ple­iada de aleși care a constituit citadela de bun simț și seriozitate științifică de acum trei sferturi de veac. Emi­nescu, Creangă, Maiorescu, Negruzzi, Pogor, Carp, Caragiale și Slavici vor fi chemați la viață nouă sub penița de aur (și la propriu și la figurat) a lui Cezar Petrescu. Vor sbura iarăși perne, se vor ciocni din nou în clinchet de duh spiritele as­cuțite, vor circula anecdotele hazoase ale ședințelor de pomină de odinioară. DE SUB teascurile „Tiparului Universitar“ a ieșit de curând elegantul volum „Aris­­totel ca teoretician estetic“, datorit d-lui prof. Raul Teodorescu, suplinitor al d-lui prof. Mihail Dragomirescu la catedra de estetică literara a Facultă­ții de Litere din București. Lucrarea—însoțită de o bogată biblio­grafie — prezintă un mare interes științific și este scrisă limpede ceea ce nu e calitate neglijabilă la o carte de acest fel. D. Raul Teodorescu a adus prin pu­blicarea volumului de față un real ser­viciu cititorilor dornici de lectura sub­stanțială. MĂRIA SA CETĂȚEANUL este o carte sinceră și care cuprinde observații juste asupra unei lumi ce nu mai e de actualitate, lumea politică. Ceea ce e uimitor la d. Tim. Pleșa este faptul de a fi anticipat cu o neo­bicinuită clarvedere anumite schimbări de ordin social. Scris limpede și în per­manentă și strânsă legătură cu realita­tea politică de acum un an doi, volumul d-lui Pleșea nu poate să nu intereseze. I-am reproșa autorului o oarecare vulgaritate în alegerea numelor perso­nagiilor: Scăfârlie, Formulescu. DUPĂ „Drumuri cu popas“ romanul scrii­torului româno-american Petru Nea­­goe, d. Jul. Giugea a dăruit publicului românesc romanul (în două volume) Dodsworth, al cunoscutului și foarte a­­l predatului scriitor american Sinclair Lewis. Prezentarea tehnică pe care editura „Ciornei“ a dat-o volumului este la înălțimea valorii operei­ de frumoasă ținută intelectuală „O­­rizonturi“, din Galați, d. Gh. Popescu, semnalând notița „Criza nuvelei“ pu­blicată de mine în numărul 5 al „Uni­versului literar“ face interesante consi­derații pe această temă. Domnia sa pune accentul pe falsa credință a unor scriitori că nuvela e un gen minor, de tranziție și pe negoțul fă­cut de „meseriașii literelor“ cu această marfă cerută de public. La capitolul negoț literar un loc de cinste se cuvine, fără îndoială, editori­lor, cari dacă nu întotdeauna sunt cau­za directă, de cele mai multe ori, încu­rajează literatura negustorească. D. Gh. Popescu face o comparație în­tre romanul lui Dostoievski și nuvela lui Andreiev, avantajoasă pentru cel din urmă. De­loc alarmat de ceea ce noi am nu­mit criza nuvelei, pe care d-sa soco­tește că timpul o va remedia d. Gh. Po­pescu atrage atențiunea „Universului literar“ să nu impieteze asupra creațiu­­nii prin impunerea de subiecte și „cir­cumscrierea sferei de viață a eroilor la anumite granițe“. Ne vine greu să arătăm că „Univer­sul literar“, în puținele numere apăru­te până acum, n’a justificat cu nimic asemenea temeri pentru că ar echivala cu o imputare adusă celor ce ne pun la îndoială obiectivitatea și bunele inten­ții. Cu reviste ca „Orizonturi“ al căror țel este acelaș cu al nostru nu putem polemiza. Cu regret pentru rezervele cu care inițiativa noastră a fost primită într’un cerc atât de select cum este acela al re­vistei „Orizonturi“ asigurăm pe d. Gh. Popescu că.... s’a înșelat în ce ne pri­vește. TÂNĂRUL simpaticul și talentatul nostru cola­borator, d. Vintilă Horia se găsește ac­tualmente în plină ofensivă culturală și beletristică. Esseuri, nuvele, poesii apar zilnic și hebdomadar în ziare și reviste. Recent domnia sa a publicat in „Po­runca Vremii“ articolul „Universalis­mul culturii noastre“ din care spicuim: „România și-a tăiat, conștientă sau nu, un drum îngust și plin de noroaele tu­turor renunțărilor, așteptând la fiecare înnămolire umărul salvator al unei na­țiuni amice care, după ce ne ajuta să trecem hopul ne storcea aurul și ne se­chestra avutul. Iată imaginea limpede a regimului democratic, pe aripile că­ruia am parcurs un veac de istorie mi­nusculă și searbădă“, (sublinerea este a noastră). Pana viguroasă a d-lui Vintilă Horia ne place și ne fură. Numai că uneori îl fură și pe dumnealui. SE PARE Că de Paști „Gorila“ d-lui Rebreanu va vedea — în fine — lumina tiparului. Precizăm că este vorba de Paștele... românesc și sperăm să nu fim desmin­­țiți. CINEVA a avut imprudența să afirme că ro­mânul nu s’a născut poet ci romancier. Reacțiunea viguroasă ce s’a produs e de natură să ne arate că românul s’a născut poet în toată regula, cu volumul lui ,cu poză, în fine cu tot dichisul. Editura bucureșteană „Adonis“ contribuit în cea mai largă măsură la a răsturnarea definitivă și iremediabilă a unei opinii care tindea să răpească ro­mânului titlul său de glorie... Ceea ce nu înseamnă, Doamne ferește!, că pro­vincia a rămas inactivă. Capitala bătrânei Moldove ne trimite astfel un vo­lum al d-lui Victor Măgu­ră, însoțit de un autoportret ,intitulat (volumul) „Tâmple în flăcări“. Volumul începe cu un „Program“ și se încheie cu un „Rezumat“ din care rupem: Ce trist complot (linotopistul e rugat să culeagă neapărat pe 1.) am urzit am afișat ca pe-un geam pe pagină ’ntâi, un program dur ca un pisc de granit Insă eu vă voi spune deschis n’am voit decât să vă mint Nici un acord de argint Nici o petală de vis. Sinceritatea am apreciat-o întotdeau­na ca pe cea mai de seamă calitate a unui om, fie el și poet.... Intre alte inovații „Tâmple în flă­cări“ aduce și pe aceea a absenței to­tale a virgulelor și punctelor. Nu-i reproșem d-lui Negură absența virgulelor pentru că bănuim că timpul ce i-ar fi trebuit spre a reflecta asupra poziției lor în fraza poetică l-a utilizat cu mai mult folos pentru literele româ­nești — totuși — punctul era necesar. Un singur punct, acela pus la lo­cul lui, înainte de „Program“ LEOPARDI a fost tradus la noi încă din cursul secolului trecut ,iar dela 1918 încoace domnul Al. Iacobescu și d. profesor George Murnu au tălmăcit câteva din nemuritoarele-i poezii. D. Giuseppe Cifarelli, pe care l-am apreciat pentru râvna și priceperea sa cu ocazia apariției celor două culegeri de versuri ale lui Giosuè Carducci, pre­zintă un volum de 15 poezii ale lui Leopardi a căror transpunere în româ­nește îmbină prețioase calități literare cu o deosebită conștiinciozitate și un mare respect pentru versul genialului liric italian. Volumul este precedat de o prezen­tare a lui Leopardi și însoțit de câteva note clare. O contribuție prețioasă la cunoaște­rea literaturii italiene, din păcate cam neglijată la noi. RĂDĂCINI este titlul romanului pe care d-na Hortensia Papadat Bengescu îl are sub tipar la „Ciornei“. Autoarea „Bătrânului“, prozatoare de vigoare masculină, ne va oferi bucuria unei lecturi substanțiale. COLABORATORUL nostru, d. N. Pora, va da un nou pri­lej de desfătare lectorilor săi odată cu publicarea romanului „Vântură țară“. D. ROMULUS SEIȘANU a publicat în editura „Ciornei“ o foarte interesantă lucrare asupra lui Despot-Vodă. Utilizând cu pricepere un material vast, domnia sa a reușit să dea o imagine vie a vieții sbuciumate a lui Iacob Vasilico Eraclide Despotul și o reabilitare a acestui voevod luminat ca­re — cel dintâi — a visat înfăptuirea unirii tuturor Românilor. VULPEA romanul renumitei scriitoare engle­ze Mary Weop a fost tradus in româ­nește in editura „Ciornei“. Viața copilei Hazel Wodus, fiică a pădurii, pasionează prin peripețiile ce abundă și Înduioșează prin Duratatea în care autoarea învăluie pe cei nă­păstuiți. Eroina acestui roman care trăește nu și pentru Natură pornește în căutarea iubirii dar cruzimea bărbaților o u­­cide. Demn de relevat este că acest roman publicat în 1917 și-a câștigat celebrita­tea abia după moartea autoarei (1927). IN SERIA marilor biografii, editura „Fundații­lor culturale regale Carol al ll-lea“ pu­blică un volum masiv „Goethe“, d-lui prof. loan Sân Georgiu. Este pri­nl­mul dintr’o serie de trei volume ce vor cuprinde viața și opera poetului ger­man. Cele 510 pagini urmăresc viața și o­­pera lui Johann Wolfgang până la ple­carea sa la Weimar. Monografia asupra lui Goethe, ca și „Shakespeare“ a d-lui Acterian, dove­desc din partea editurii „Fundațiilor“ înalte preocupări pe care publicul ro­mânesc va trebui să le întâmpine așa cum se cuvine. RADU A. STERESCU IN REVISTA N. Paria CHESTII Intocmai cum sunt legați brenvurștii între ei, printr’un bârneț uscat, care-i face inseparabili ca doi frați siamezi, tot așa și unele cuvinte sunt definitiv împerechiate în graiul și scrisul nostru și nu pot fi întrebuințate fără a face totdeauna apel la tovarășul lor de exis­tență. De dat exemplu este lucru foarte ușor întrucât aceste cuvinte cari sunt îm­preunate veșnic două câte două (sau chiar și mai multe) sunt extrem de numeroase în toate domeniile de ex­primare . Să începem dar cu spicuirea lor Dacă deschidem de dimineață o ga­zetă, vom găsi scris în paginile ei cu titlul pe nu știu câte coloane, cuvinte împerechiate în felul acesta „groaznic ca-nenorocire“, „fioroasa-crimă„rod­­nica-activitate“, „senzaționala-dramă“ etc... Intr’adevăr, cine ar putea concepe că o nenorocire nu e „groaznică“, că o crimă nu e „fioroasă“, o activitate nu e neapărat „rodnică“ și o dramă nu e în mod constant „senzațională Tot astfel, nu putem pronunța cu­vântul de „aplause“ fără să ne străful­­gere prin cap perechea lui clasică de „furtunoase“, și nu putem spune in fața unui public oarecare „doamnelor“ fără să adăugăm repede „domnilor“ și eventual „domnișoarelor“. Cât despre cunoscutul și apreciatul aliment transilvănean numit „salam“ știe toată lumea că e neapărat „de Si­biu“, deși el e fabricat pe plaiurile dulcei Bucovine ori în cetatea Dâmbo­­viței apă cu planșeu, după cum brânza albă e „de Brăila“ sau grappe flut­­urile (corcitura dintre portocală și lă­­mâe) sunt „de Jaffa“... Dar nu numai atât, ca să ne mai o­­prim tot în domeniul culinar, este lu­cru cunoscut că ori­ce grătar e „spe­cial­“, că sardelele sunt „de Lissa” și că mititeii împreună cu patricienii sunt „renumiți“. Bineînțeles deasemeni că debitele de tutun sunt „speciale“, că palmele se aplică numai câte „două perechi“ și că după ce întrebi răspicat în tramvai „știi dumneata“... trebue să adaugi în mod inevitabil „...cine sunt eu ?“. Chiar și în domeniul mecanicei a­­ceastă modă a cuplajului de cuvinte s’a răspândit de multă vreme. Astfel o cheie e deobicei „franceză“ un eșa­pament „e liber” și un schimbător e „de viteze”. Cât despre domeniul comercial, nici nu mai vorbim. Anumite fraze repe­tate până la obsesie în scris și hârâite până la exasperare prin radio, s’au în­țepenit în așa hal în sărmanele noastre circumvoluțiuni („cerebrale”) încât rostirea primului cuvânt declanșează într’o zecime de secundă Întreaga re­­clamă-șablon. Când spui, de exemplu, „ați gustat..?” nu te poți abține să nu continui cu „muștarul Sora” și să nu completezi „e delicios!”. Tot astfel la radio, după o muzică anumită când se pune întreba­rea grațioasă și sincopată „doamnelor, doriți un ciorap fin și elegant?” tu a­­daugi „cereți numai X.X.X., țineți min­te X.X.X.“ iar după o pauză, când ți se spune autoritar „când ți-e sete bea” știi precis că e vorba de „bere, Șpriț cu chilii”. Și tot așa mai departe, această îm­perechere și alianță trainică de cuvinte ne urmărește în tot locul. Chiar și ci­titorii „Universului literar’’ văzând că au terminat atât repede de citit „ches­tiile” din numărul de azi vor avea (sunt sigur) regrete (bineînțeles) „e-160­IG”­. GRIGORE OLIMP IOAN CRO Sunt unii cari declară că nu pot asculta muzica ușoară, pentru că este o muzică simplistă, banală, lipsită de orice valoare (muzica romanțelor, a tangourilor), sau că e pur și simplu o muzică barbară (fox­trot, rumba, blues, passo-doble). Și sunt încă, mai puțini, e adevărat, cari, în muzica românească, nu aud decât o îndelung susținută scâr­­țâială de vioară. Atitudinea acestora din urmă este în parte întemeiată. Dar nu de tot, fiindcă aceea ce auzim la ra­dio este o muzică având numai oare mari aderențe cu muzica populară. E muzică de taraf, țigănească. Adevărata muzică populară am auzit-o o singură dată, când s’au transmis cântece înregistrate de d. Brăiloiu, într’o campanie mono­grafică, într’un sat din Câmpul­ Lung- Bucovina (între paranteze, am cere ca alături de orele de Istoria muzicei universale să ni se dea și ore de muzică populară înregistrată în campaniile mo­nografice. Căci toți cari au cunoscut doinele și horele cântate de vreun ba­riu, simțind într’un chip deosebit va­loarea notelor, își recunosc în acele no­te sufletul lor românesc, nu în ariile as­cultate la o masă de restaurant. Și a­­ceastă muzică nu este cunoscută decât de un cerc restrâns). Și mai este ceva, care falsifică cunoș­tințele noastre de muzică populară. Au apărut acum câtva timp și s’au bucurat de oarecare succes niște așa zise cânte­­ c­IC­A­R­A­ ce românești, de Constantinescu, Mia Braia, Max Halm și alții, cântece cari au ritmul popular și o oarecare asemă­nare melodică, dar cari sunt groaznice în ce privește cuvintele ce se cântă pe melodia lor. Autorii sunt convinși că lumea­ s-a plictisit să asculte aceeaș po­veste banală de dragoste, în care nu se întâmplă altceva decât despărțirea și că ar dori să audă vorbindu-i-se despre a­­cest altceva. Și cum campania împotri­va pornografiei și imoralității se d­uce deocamdată numai în literatură, au prins să compună ei, versuri aproxima­tive, cu aluzii mai mult sau mai puțin voalate, menite să facă deliciul comese­nilor din restaurante, împotriva acestor monstruozități este justifcat protestul. Dar nu este justifi­cată desconsiderarea cu care este pri­vită toată muzica ușoară. Este adevărat c­ă-i banală, de cele mai multe ori, și că melodiile seamănă prea mult unele cu altele. Acest lucru se întâmplă și în alte îm­prejurări. O operă de artă este imitată până la abuz, ceea ce face să scadă pentru câtva timp considerația publicu­lui, chiar pentru original. Trebue să uite toate imitațiile pe care le-a produs pentru că ea să strălucească din nou. Cred că dacă s’ar socoti prin puzderia de tangouri și romanțe s’ar găsi câteva care ar merita să fie scoase din nou la lumină. DIo Snobismul și estetismul exagerat sunt de vină că disprețuim simplitatea unei povești de dragoste, deși, în fond, o prețuim cu toții. Și spunem că ne plictisește tristețea, melancolia despăr­țirilor din romanțe și tangouri. In fond suntem tot romantici, îndrăgostiți spu­nem aceleași nimicuri, iar la despărțire suferim cu toții, numai că acum e moda să fii cinic. Sentimentalismului nostru îi datorăm și nostalgia nemărturisită a romanțelor și tangourilor. Dar mai există celălalt gen de muzi­că ușoară, a dansurilor moderne: fox, blues, rumba. Melodiile acestea pot fi numite barbare, ele nefiind piese de concert. Dar nu pentru a fi ascultate se scriu ci pentru a fi dansate, împreună cu valsul și mai puțin cu tangoul, ele îndeplinesc o funcție socială. Nu văd ce am putea pune în locul lor. Nu-i văd pe orășeni jucând hora, sârba sau brâul. Aceasta nu numai pentru că n’ar putea rezista oboselii (un joc românesc cere vigoarea omului deprins cu munca fizică) dar și fiindcă jocurile populare au fost create pentru a fi jucate afară, în bătătură. Și­ atunci, rumba, fox, blues rămân singurele melodii pe care se poate dan­sa. Iar de dans nu se poate lipsi nici ceaiul dansant monden, nici petrecerea studențească, nici cea de familie. MIRCEA BĂRBULESCU TIPOGRAFIA ZIARULUI „UNIVERSUL“ BUCUREȘTI, STR. BREZOIANU 23 CRONICA CINEMATOGRAFICA A r o Filmul de la Aro place mai ales prin noutatea lui. Spectatorul după ce a urmărit dife­ritele conflicte ale filmului este sur­prins de complecta absență a vre­unei intrigi amoroase. Este o lipsă pe care mulți trebue să o fi înregistrat cu oarecare mulțumire. O rețetă la care recurseseră regizorii pentru dezinteresarea provocată de u­­morul fotogenic erau filmele vedetei de vreo 10 ani, Shirley Temple. Dar și aceste filme, prin repetarea a­­celeiași teme, — o fetiță care prin ne­vinovăția ei împacă diverse conflicte între oamenii mari —■ deveniseră ba­nale. Și apoi, chiar dacă eroina principală nici nu se putea gândi la dragoste, în schimb oamenii mari din jurul ei erau vârâți în cele mai încurcate chestiuni sentimentale. După ce soluția Shirley Temple s-a banalizat, au descoperit Americanii o nouă vedetă cu vre-o 6 ani mai mare, pe Deanna Durbin. S’a alcătuit pentru ea un scenariu din care cuvântul „dragoste” a fost exclus și în schimb ni s’a oferit muzică din belșug. Căci Deanna Durbin, în afara unui chip din cele mai drăgălașe, care farmecă pe spectatori, mai are și o voce remarcabilă, lipsită, e drept, de tehnică. Totuși Deanna Durbin nu execută bucăți ușoare cari mai mult se spun decât se cântă, ci bucăți clasice, și încă din cele mai grele. Și ți-e mai mare dragul, după ce ai văzut în alte filme atâtea chipuri de tenori pricăjiți și de soprane uriașe să auzi muzică clasică, cântată de o ființă în care se îmbină drăgălășenia cu fru­musețea. Și, ceea ce este mai îmbucură­tor, scenariul nu este cel obișnuit fil­melor cu celebrități muzicale. Nu e vor­ba nici de tânăra care grație glasului său se îndreaptă, greu dar sigur, spre celebritate, și nici de soprana renumită și blazată care face pentru prima oară cunoștință cu dragostea. Fata din filmul de la Rro are o voce minunată, dar nici nu se gândește că ar putea să devină celebră. Idealul ei este să găsească de lucru celor 100 de prie­teni ai ei, toți muzicanți șomeuri, prin­tre care și tatăl ei. Și cum filmul nu e tragedie, idealul ei va fi îndeplinit. Din fericire, de-a lungul celor 8 acte nu face cunoștință cu nici un impresar chipeș, de care să se îndrăgostească. Așa că spectatorul pleacă mulțumit că a putut admira o nouă și veritabilă vedetă. Căci, ne repetăm. Deanna Dur­bin poate fi trecută de pe acum în rân­dul vedetelor. Mai apare în film și dirijorul Sto­kowski „omul cu care vrea să se mă­rite Greta Garbo”. Despre fizicul idea­lului „divinei Greta”, trebue să spunem că ne-a cam deziluzionat. Am avut în schimb certitudinea că ne aflăm în fața unui mare dirijor. Partenerii Deannei Durbin au fost Adolphe Menj­on și Misha Auer, pri­mul un tată înduioșător (de altfel și soarta acestui actor este într’adevăr în­duioșătoare) iar Misha Auer, actor ex­celent, un prieten cam nătărău, dar în­colo băiat tare bun, întocmai cum cerea rolul, sau, poate, chiar mai mult. u. Taxa poștală plătită în numerar conform aprobării dir. G-le P.T.T. Nr. 44908­938

Next