Universul Literar, 1938 (Anul 56, nr. 20-46)

1938-12-10 / nr. 43

3.30.10 APARE SĂPTĂMÂNAL ANUL XLVII, NR. 43 PREȚUL 5 LEI SAMBATA 10 DECEMBRIE 1938 Redactor responsabil : MIHAI NICULESCU Bălcescu și Alecsandri Py[jț] spumaj la Palermo de ALEXANDRU MARCU Pe terasa largă a vilei Delfina, cu „pergola” susținută de colonade albe, pătrunde o creangă de portocal, o floare de „magnolia” și o pată de soare. In față nu se văd decât grădinile celorlalte vile din Conca de Aur: cu verdele închis, luminat de verdele mai deschis al frunzelor noi; cu punctele galbene ca lămâile roșii ca florile de oleandru, albe ca florile de portocal. Intr’un singur luminiș dintre alei străbate o lumină albastră: marea. Iar în zarea de jos a bolții de cer fără nori albi pe toată întinderea azurie, se întrevede culmea Muntelui San Pellegrino, luminată de un punct în care se adună mai intens soarele: statuia Sfintei Rosalia, care binecuvintează marea. Intr'o atmosferă de cordială prietenie și înțelegere, trei tineri romantici își petrec pe această terasă cele mai încântătoare ceasuri ale zilei lor. Sunt străini și s-a adunat aici, cu atât mai fericită, întâmplarea. Vasile Alecsandri, Elena Negri și Nicolae Bălcescu, își încălzesc sufletele la soarele după amiezelor siciliene, stând de vorbă, povestind, glumind, sau citind cu glas tare pagini scrise anume, peste zi: Alecsandri, cu zâmbetul pe buze, cu sufletul dornic de viață, cea din urmă poezie inspirată de iubirea pentru Elena Negri, sau un act dintr'o comedie, compusă anume ca să-i înveselească pe cei doi prieteni ai săi; Bălcescu, clipind rar peste ochii adânci, arși de febră și meditații, pagini din Istoria lui Mihai Vteazul, la care lucrează. Elena Negri, delicată și spirituală, spunându-și fără înconjur părerea. Vorba lui Bălcescu în deosebi, pe cât de reținută mai adesea, se înflăcărează când făurește profetic apropiatele destine ale neamului românesc. Apusul soarelui e atunci, întâmplător, mai roșu ca totdeauna, în adâncul mării siciliene, pe care o desface într'un unghi imens o singură barcă. Iar când s'a lăsat noaptea peste grădinile cu adieri de arome tari și privighetori îndrăgostite în darul de lună, ținta plimbării este canțoneta siciliană, ascultată în tăcere, cu mâna în mână, pe malul mării. Apoi, întoarcerea, printre zidurile înalte ale grădinilor de sub Monreale. Tăcând. Spre a putea auzi ultimul refren al canțonetei și cele dintâi triluri ale privighetorii din parcul vilei Delfina. Alte zile sunt chiar acolo mai triste, le străbat presimțirile morții. Iar atunci, mai mult decât Elena Negri și Bălcescu, cei doi amenințați, suferă de înduioșare Vasile Alecsandri. Dorul de țară apoi, în acel exil voluntar de la Palermo, se întețește din ce în ce mai cotropitor în simțirile lor și se exaltă printr-o altă presimțire: redeșteptarea politică și socială a României, în preajma anului 1848 devenită mai mult ca oricând realitate, prin mișcarea de regenerare care străbatea întreaga lume. Mai rezervat din fire, dar și mai sărac, Bălcescu nu locuește în aceeaș vilă, ci în casa unui țăran, nu departe însă de parcul celei dintâi. Nici acolo nu-i lipsește, deopotrivă de înviorător, soarele și umbra portocalului, sub care prietenii săi îl văd, de pe terasă, stând în fiecare dimineață pe un modest scaun de lemn, cu o carte veșnic deschisă pe genunchi, vechi cronicari italieni, în care caută cu migală vești noi despre Mihai Viteazul. Destinul lui Nicolae Bălcescu căpăta de pe atunci accentele lui cele mai expresive: un destin de izolare în mijlocul prietenilor buni dar mai fericiți, și de umilitoare nevoință, în imediata apropiere a îndestulării lor. De prea-tânărul moșier de la Mircești ,și de prea grațioas, Elena Negri îl legau pe Bălcescu la Palermo amintiri recente de strânsă cordialitate. Abia cu doi trei ani în urmă fusese totdeauna printre musafirii cei mai Sărbătoriți ai lui Costache Negri, fratele Elenei și cu fratele lui Alecsandri, la Mârijina, moșia aceluia din părțile ovuluiene, alături de atâți alți tineri la a jti moldoveni iși munteni, între care făceau furori Kogâlniceanu, italianu Michele Corradini, dar mai ales Vasile Alecsandri. Amfitrionu le înjgheba atunci vânători,cu sute de gonaci de prin satele din apropiere. După care urma ospățul la Curte, în cerdaic , sub umbrare. Iar pe urmă, cu zaiafetul, hora unirii în care se prindeau, fără deosebire, cu toți. Noaptea, spre largul deschis al lunii albe, în cadrul unei ferestre,se profila,se întâia cain apariția Elenei Negri, ca să-i zâmbească lui Vasile Alecsandri cel mai fericit, totdeauna, dintre toți acei tinerii Bălcescu și cu alți prieteni notaseră, desigur, prferința. Și nu-1 ținuseră de rău întâmplarea făcea să ocrotească acum la Palermo, aceea idilă Căci toate elanurile și nostalgiile lui Alecsandri se concentraseră pe atunci într’un singur gând: să-și trăiască acea pasiune în Italia, la Veneția mai întâi și apoi în Sicilia. Mâna de atare gând se pornise tânărul poet (nu avea pe atunci decâ 25 de ani) spre Veneția, prin Orient, urmat la scurt răstimp tot pe mare, i de Elena Negri, cea mai desăvârșită întruchipare Muzei romantice prin excelență, întrucât insufla deopotriva sentimentul Iubirii și al Morții, cele două limite extreme ale inspirației erotice, de la Petrarca la De Musset și Lamartine. In cadrul de variată desfășurare al unui atare sentimentalism fusese Veneția, cel mai susceptibil de extaziere ,pentru imaginația unu tânăr romantic. Pe Elena Negri o atrăsese în Italia, drept este, și nu considere« Pe Elena Negri o atrăsese în Italia, drept este, și un considerent mai puțin literar: era bolnavă de piept și, asemeni lu Bălcescu, asemeni lui Leopardi, sau atâtor alți nefericiți o dânsa, căutta acolo speranța unei ameliorări. După ce petrecuseră la Veneția lunile de toamnă ale anulu 1846, crezuseră mai bine să evite rigorile climei din Nord, coborând spre Neapoli și Sicilia în dauna imediat următoare. Alecsandri, la rândul său, avusese astfel prilejul să dea satisfacție celei mai adânci dintre pasiunile care-i bântuiau (căc și Alecsandri a avut pasiunile lui în viață): acea pentru vagabondarea prin țările lumii cu soare muri și mări albastre. Trăise astfel după a sa proprie mărturisire, clipe de adevărată voluptate, în care își simțise sufletul ca o „grădină Unde’n gingașă lumină Cânt’o pasăre din Rai. Căci amorul e un soare, Și-a mea inimă o floare Și-a mea viaț’un dulce vis...”. (Urmare în pag. 3-a) r, Kh xmU/Hm- ''■t?Bu£Șh Scriitorii contemporani Un dor tăcut fruntea îți mângâia Peste vârfuri de codri trecea Și îndurerat, pentru noi se ruga. Dar seara oglindind mele Vedeam ce gându-abia ghicea: Iubirea lângă negre stele Ca un crin, după moarte pălia. Alergau după noi din cetate Vieți și umbre uitate In nopți și’n tăcerile mele, Dar soarele nu răsărea Sub rotitoarele zodii, Ci lacrimi pe fețe uscate Urzeau un giulgiu de nea. Când iubirea lângă negrele stele Ca un crin după moarte, părea. Nu știam ce imnuri creșteau Ce cavalcade de nouri trezeau Pe ce țărm pașii ne răsăreau. Dar fruntea ce-mi surise atunci Lângă un imperiu de raze culcată, Nu se vestejia niciodată. Ci stinsa durere pe ceruri Un dor tăcut aprindea rând iubirea, lângă negrele stele, Ca un crin, după moarte, pălea. Iulian Vesper Un scriitor al Parisului de SIMION STOLNICU Abia părăsisem trotuarul străzii de lângă idu.1 'Cimitirului Montparnasse, sub întâiul plumb al toamnei, când mi-a lins mâna, ără veste, un câine strein, negru și cald. Asta m’a smuls din gânduri, din al șaptelea ei, m’a făcut să-mi dau seama unde sunt, n aceeaș piață de legume, văzută cu un fent de oră înainte. Aici, mișunau, cu gențile târguit, brodate, pe mână, eternele zbărânicii așa de propriu peisajului francez și animalul care-mi dovedise ciudata lui recunoștință, aparținea uneia dintre ele. Ce treispândeți pe taini ce fuseseră între el și mine? Știa că vizitasem, peste drum, mormântul poetului evocator al acestor netede ,petites vieilles”, mai totdeauna cu o floare discretă la pălăriuța lor, cu rebusuri cusute e genți? Bătrânele care aminteau lui Baudelaire evanescența mamei lui iubite preum și destinul și divina lui durere... Le maizusem înegurând cu aceleași tuialete, catedralele de pe „Côte-d’Or” fără a se turbura când valurile de turiști vroiau a le aminti cu orice preț că se roagă’n monumente istorice. In rugăciune, pretutindeni, motivele florale din capiteluri își înclinau, ca în vestita poemă, laurii deasupra frunții lor suite, limpezi... Pe urmă, le-am recunoștcut defilând pe lângă Maria Redempțiunii „Notre Dame de Paris” și parcă am zărit, cum le’nsoțea cortegiul, un om cu redingotă lungă și ghete verzi. Ca nervurile înalte din ibolui, liniile feței lui putoare erau căzute pe planuri superioare. Biserica avea, până la exces, amprenta lucrului de mână. Dantelăriile fațadei din litografii erau, în realitate, straie cuminți, ramase dintr’o daltă sinceră cu rezonanțe aproape rustice... Oare cum s’o fi rătăcit pe-aici printre stâlpi, această apusă eleganță masculină ? De ce nu se plimba ea bunăoară, prin parcurri, suil frontii și la umibra vreunor „gros amours Empire” Preoții oficiau în fund de tot, in ceața sidiclei, o slujbă funerară. Omul s’a pier prin mulțime, într’acolo... Dar mai bun de refugiu nu și-ar fi găsit el în tot Pari dacă era cumva Baudelaire’ acest da cu veleități teologice și dantești. Dacă există”o onestitate la francezi profundă și anume aceea de a supraest lucrul rezultat din truda mâinii para cu sforțarea minții (punct al doctrinei nedictine), în sfârșit dacă se poate vorb un aforism apostolic opus concepțiilor fabricanie în serie, atunci impecabilul de Baudelaire coboară, fără îndoială, din stățeniile și întunecimile plinului de virtate stil romanic. La mari depărtări poate nu mereu perceptibile — merg fir sale de afinitate cu evul asediu, rans și gotic. Cronicele lui Aloisius Bertrand i-au fost desigur un model literar — dreptate va spune-o Gautier — dar în cazul un itinerar sufletesc în Paris și întreaga Franță. Rămășițele din ali oi (Urmare în pag. 7-a) Familia spirituală a lui Matei I. Caragiale (Din volumul „Pagini de critică literară”, ce apare la „Fundația pentru literatură și artă, Regele Carol II”). Matei I. Caragiale era, spun cei ce l-au cunoscut de aproape, un om de nespuse ciudățenii. In ținuta rigidă și gestul calculat odată pentru totdeauna, ceea ce îi da înfățișarea de mișcare automată, în aerul de distincție pudrată peste măsură, impusă și desuetă, se putea ghici influența unui „ancien régime” contemplat cu fervoare. Este de toată evidența că înțepenirea într’o atitudine de epocă, tinzând parcă la funcții alegorice, se datora unor slăbiciuni cărturărești, nici mediul național și nici cel familial neîndreptățind-o. Matei Caragiale se reflecta fără îndoială și ca dandy, atât cât își va fi dat seama că e cu putință să aducă în București o purtare strict anglo-saxonă. Brummell în interpretare românească. De frumusețe fizică n’avea nevoie și nici de lux vestimentar, pentru aceasta. Știa el că însuși modelului i se zicea „frumosul” numai în legătură cu felul simțirii și al conduitei sociale, chiar dacă, în lume, îmbrăca un costum ros înadins cu cioburi de geam. Despre vestitul mentor al unuia dintre principii de coroană englezi, Matei Caragiale pomenește de câteva ori în proza sa. Și pare probabil, pe acest eement al fastului să-l fi cunoscut amănunțit din lucrarea: Du Dandysme et de G.Brummell al lui Barbey d’Aurevilly. Sunt de altfel semne evidente că a iubit pe scriitorul francez, al cărui stil de viață mai cu seamă — stil de „gentilom regalist” într’un veac democratic — îi va fi plăcut nespus. Și nici literatura acestuia din Les Diaboliques nu l-a modificat sufletește mai puțin. O nuvelă care rideau cramoiid — predeaua „cârmezie”, cum îi spunea el — îl copleșește cu puterea ei de mister încât, după d’Aurevilly, nu se încumetă să mai exprime „farmecul ferestrelor luminate în noapte”, pentru a indica locuința lui Aubrey de Vere. După conformațiile sufletești ale unor Poe, Brummell și d’Aurevilly, a potrivit în parte scriitorul nostru aerul, ținuta sau stilul personajelor Pașadia și Pantazi din Craii de Curtea-Veche. Decât Pașadia, „țeapăn și grav”, „ieșit din oameni cu vază și stare”, „ca să prezideze o înaltă Adunare sau o Academie, altul nu s’ar fi găsit mai potrivit”. Iar de VLADIMIR STREINU Pantazi, „un mare mândru”, „fără fudulie și prejudecăți de rând, de o curtenie binevoitoare, nesilită”, lăsa să se vadă în el „un boier mare în înțelesul înalt al cuvântului, unul din păstorii din urmă a ceea ce „vechiul regim” avea mai simpatic, mai ademenitor”. Imaginea despre sine, compusă din solemnitate bizară, ultimul Caragiale și-a făurit-o combinând mintal aceleași figuri de înaintași cari cu toții la un loc trăiau în atitudinile sale aulice ,dacă nu istorice. Ca preocupare ciudată a inteligenței, i se citează stăruința în ceea ce numim heraldica. E o nobilă apucătură, menționata când și când de scriitor, ca în împrejurarea scrisorii de la Aubrey de Vere, eroul din Remember: „Am cercetat cu luare-aminte scriptura semeață cu slove mari și pecetea de ceară albastră, un sfinx culcat în mijlocul panglicei unei jartiere la fel cu aceea ce împresoară scutul Marii Britanii. Pe panglică citeam cuvântul „Remember”. Ca heraldist nu eram mulțumit: mă așteptam să aflu arme adevărate, nu o simplă emblemă”. (Urmare în pag. ultimă) Un tezaur pe care l-am regăsit Nu cred să avem o mărturie mai pețioasă și mai bună pentru cunoașterea procesului intim al evoluției limbii noastre, în afară de vechile corespondențe. Actul literar se îndepărtează de la formele vii ale vorbirii, prin însăș străduința ca limba să fie alta decât aceia de toate zilele. Inobilarea graiului este cerută aici de motive binecuvântate, pe care cea mai elementară estetică le impune. Dincolo de aceasta, rămâne limbajul folosit de miile miile de oameni, care nu urmăriresc cursul estetizant al literaturii. Dar acest graid, în care se simte la fiecare pas geniul popular, nu se regăsește suficient nici în producțiile nescrise ale mulțimii. Vechile corespondențe au atâta sinceritate în exprimare, atâta prospețime ieșită din izvorul curat al limbii românești nealterată decât puțin de cultură, și cunoașterea limbilor străine. Iar farmecul lor nespus reiese și din faptul că aceia cari utilizau mijlocul acesta de comunicație nu căutau să alcătuiască din materialul ce dădeau la iveală un gen literar, cultivat — cu deosebire în apus. Avem și noi pilde de asemenea epistole în corespondendența Ion Ghica — Vasile Alecsandri, dar această corespondență a cărei valoare rămâne nediscutabilă, nu alcătuește obiectul rândurilor noastre. Ne gândim la miile de scrisori, schimbate între înaintașii noștri acum un veac și mai bine, într’un moment când limba literară românească nu era fixată. Când cribuirile poeților munteni și moldoveni înfățișau acele începuturi din care târziu avea să răsară o literatură stăpână în expresie și în forme de limbaj. Se întâmplă să avem acum o colecție de asemenea scrisori aparținând familiei Văcăreștilor, și care, prin străduința d-lui Ion Vârtosu, sunt pentru întâia oară publicate. Intre 1814—1817, Nicolae și Iancu Văcărescu își însemnau gânduri, sentimente și vești despre unele lucruri din viața lor, precum și din cea publică sau aluzii la întâmplări care interesau timpul acela, în sfârșit un bogat material pentru cunoașterea limbii neviciate încă de influențele estetizante și literare Nu mai vorbim de informațiile pe care corespondența aceasta le aduce pentru istoria politică a epocii pregătitoare a renașterii noastre spirituale. Este în acest schimb de scrisori și dovada unei mari prietenii, care depășea obișnuitele legături familiare, așa cum cu multă dreptate ne arată d. Vârtosu în stadiul de introducere al corespondenței publicate. Dar pe lângă mărturiile istorico-literare, interesul mare al acestei corespondențe ni se care este scrisă, alcătuind cel mai bun document pentru studiul graiului nostru la începutul secolului al 19-lea. O mare iubire arătau acești boeri pentru cultură și în scrisul lor revin mereu discuții și aluzii la cutare conte, la cutare poet străin. La 12 Ianuarie, 1814, bunăoară, Iancu Văcărescu amintește mereu de o carte împrumutată și apoi înapoiată. Câtă frăgezime și lipsă de prețiozitate literară nu aflăm în rân de C. N. NEGOIȚA durile de încheere ale epistolei : „Cartea dumitale către neică Afendache i-am dat-o la Curte, unde ne întâlnim în toate zilele. Astă seară ne întâlnim la tata Radu, și i-am spus că pornesc acu la Văcărești. Mâine, dă mi-o trimite cartea, după cum mi-au făgăduit (de dimineață), ți-o trimit, iar de rămâne cu altă ocaziune nu, să trimită. Denadini am poruncit Radi ca să vie la dumneata, aducător al acestei cărți, ca să-l cunoști de pricinuitor întârzierii aceștii dintâiu, fiindcă abia ori mi-au trimis om, și asupră-i să te mânii și să-i faci câte trebuia să-i fac eu, și nu pociu“. Și cât de mlădioasă apoi este limba în scrisul unchiului său, Nicolae, care își începea astfel o epistolă : „Dă piatră d’aș fi fost, iarăși dulceața și ritmul ce are lăuta ta cea poeticească putea, fără alt, să mă însuflețească ! Cu cât mai ales, însă, fiind simțitor, și mai vârtos tot d'un sânge cu tine, să putea să fiu decât nesimțitoarele mai nesimțitoriu ?“ Dacă valoarea istorică a corespondenței acesteia de la începutul celui de-al nouăsprepare că rămâne în limba în zecelea veac românesc este netăgăduită, materialul linguistic nu este mai puțin de folos pentru cercetătorul trecutului nostru. Minunatele scrisori ale celor doi Văcărești ne aduc, prezentă și vie, o lume pe care altminteri am fi pierdut-o pentru totdeauna. E lumea aceasta de simțiri și gânduri, întrupată între expresie și o limbă de neuitat.