Universul, ianuarie 1911 (Anul 29, nr. 1-29)
1911-01-04 / nr. 3
ANUL XXIX-No. 3 MARȚI 4 IANUARIE 190.— • • • Fondator: LUIGI CAZZAVILLAK CELE DIN URMA ȘTIRI DIN LUMEA ÎNTREAGA REDACȚIA ȘI ADMINISTRAȚIA 5 bani in România.—10 bani In străin&la FAȚADA NOULUI PALAT AL PARLAMENTULUI ITALIAN Calendar pe anul 190 Ortodox Libal, 3 lanuane. — Prof. Malachi». Catolic Luci, 16 Ianuarie.—Marcal pane. ü>* ftAflrnlift 7-1 ft A tn ' oasparhY ?1 HU IUA. soarelui 7.50. Ad. soarelui 5.0: ....■— București, 1 Decembrie. SCHIMBAREA Zilele din urmă ale anului 1910 ne-au adus o schimbare de guvern. Ministerul liberal, prezidat de ■4L I. Brătianu a demisionat și «Suveranul a încredințat frânele puteriioi lui P. Carp, șeful partidului conservator. De când avem regim constitutional-parliamentar, putem zice oăi schimbarea guvernului nu s’a făcut în țara noastră cu atâta liniște. Aproape întotdeauna, trecerea puterii dela un partid la altul s’a făcut după lupte violente, cari de multe ori s’au desfășurat pe stradele Capitalei, prin Ciocniri corp la corp; rare ori, schimbarea sa făcut? h £ ura unor dezbinări adânci în sânul partidului guvernamental, dezbinări ce-l puneau în neputință de a lucra. E întâia oară, după cât ne a Baintim, când un partid pleacă Și altul vine în putere, fără lupte violente și fără dezbinări adânci Lucrul se explică, fără îndoială. Partidul liberal a luat puterea în condițiuni extraordinare, pe cari le cunoaștem cu toții. In cei patru ani fără câteva săptămâni cât a stat la cârmă, el a trebuit să îndeplinească o muncă foarte grea, jignind de multe ori interese, jertfiindu-și popularitatea și provocând nemulțumiri până și în sânul său. Apropiinduse de termenul lejfiși&t turei, partidul liberal și-a zis că și-a îndeplinit mandatul primit în vremuri tulburi și a plecat de la putere. Din partea ei, opoziția, care a iavut și ea o muncă foarte grea de îndeplinit în acești patru ani, nu avea nici un motteism.«ă--ș’ piardă răbdarea și a așteptat în liniște hotărârea Suveranului. partidul conservator și partidul conservtor-democrat mai mult s’au luptat între ele decât s’au războit contra guvernului liberal, împotriva căruia se ridicăm numai când principiile le impuneau aceasta, împrejurările au făcut astfel încât schimbarea de guvern, ca niciodată până acum, să se desăvârșească în deplină liniște. Negreșit, se vor da lupte , vii între cele trei partide, în vederea alegerilor generale pentru Parlament, și așa și trebuie să fie, pentru ca națiunea să se rostească în deplină cunoștință de cauză și viitorul Parlament să reprezinte cât mai exact, și mai complet, voința națională. Cu toată vioiciunea însă, lupta va trebui să se desfășura în marginile legalității, consfințidu-se încă odată maturitatea politică la care a ajuns poporul nostru în urma progreselor savârșite pe toate tărâmurile și in urma încercărilor grele prin care a trecut. Funcționarii corporațiilor și repaosul duminica] Funcționarii publici totdeauna au avut dreptul ca Duminica să-și întrerupă ocupațiunile, iar într'o vreme, când credințele religioase erau mai înrădăcinate, religia prescria repaosul duminical nu numai pentru funcționari, ci și pentru meseriașii de toate breslele și prevedea mai ales in Franța severe pedepse pentru acei cari nu respectau ziua Domnului. Astăzi însă respectarea Duminicei sau mai bine zis dreptul de a întrerupe lucrul, este socotit o favoare pe care o hărăzesc legiuitorii când cei ce o cer, o cer cu oarecare tărie. Faptele probează cu prisosință aceasta. Sunt însă o categorie de persoane cari prin situația lor n’au putința să ceară bunăvoitoarea intervenție a legiuitorului. O parte dintre ei sunt funcționarii corporațiilor. Pentru acești funcționări nu există încă repaosul duminical. Obligați să lucreze zilnic un număr destul de mare de ore, câte odată chiar un număr excesiv de ore, de o parte, iar de alta puși adesea în situații grele din cauza diferitelor partide de meseriași, cari își dispută conducerea corporației, sau din pricina vreunei ambițiuni contrariate, acești funcționari nu au nici cel puțin consolarea unui repaos duminical. De aceea ei cer, și desigur au ,perfectă dreptate, ca să li se hărăzească și lor ziua de Duminică, mai cu seamă că pentru aceasta nu este nevoi decât de o simplă circulară a ministrului ,4 industrie. T. C. caractere creștine In cărțile lui Charles Dislel, pe can publicul bucureștțan l’a ascultat la Ateneu, se găsesc pagini strălucite în cari se arată înălțimea morală a multor bărbați din trecutul bisericei ortodoxe de răsărit. Și sunt figuri necunoscute, pe cari publicul românesc nu le-a găsit la cărțile pe cart e deprins să le citească figuri însă a căror privire e o desfătare, cu nimic mai prejos de cea a privire! peste frumusețile nature! într’o zi de Mai. Și nici nu poate fi altfel, pentru că frumosul care înveselește și idealizează viața omului cuprinde într’însul și frumosul moral, adică farmecul care te cuprinde în fața oamenilor de caracter, acelor oameni cari își călăuzesc viața în consecvența principiilor, fără a intra la compromisuri cu gusturile lumei. Ei bine, asemenea de ju$ați se află în foarte mare nufrit în trecutul bisericei "noastre ortodoxe. Ei cred că virtutea și gravitatea cu care pășesc el în fiecare clipă a vieței ar putea fi minunat întrebuințată în educarea tineretului și publicului nostru românesc, pentru că formarea spre viețuire curată și cinstită se face mai mult cu exemple vii, mai mult, cu atingerea de la personalitate la personalitate decât cu simple demonstrațiuni, fie ele cât de ireproșabile și de convingătoare ca logică. „Nimenea alții decât sfinții și profeții lui Dumnezeu au încetățenit în chip durâns în omenire credința în Dumnezeu; nimic altceva, decât îndeplinirea operelor de adevăr, dreptate, milostivire și dragoste a răspândit cu adevărat împărăția lui Dumnezeu în sufletele oamenilor (). Din nefericire tocmai de aceste mari valori morale, în cari vezi într’adevăr pe cel ce merită a fi numiți oameni, lumea noastră nu se ocupă. Dar aeasta însă ea pierde deliciile privire spre scânteierea morală și se lipsește de cea mai temeinică influențare spre virtute. De aceea mă 'folosesc' de momentul acesta, când lumea se află sub impresiunea lui Diehl, pentru a lua ceva din cărțile lui și a înfățișa astfel publicului o personalitate din gloriosul muzeu moral al bisericei ortodoxe. Ceea ce urmează sunt câteva pagini (212—216) din opera sa Figures byzantines vol II II împăratul Vatates căzuse sub farmecul guvernantei atașate pe lângă persoana împărătesei. „Aventura pricinui oarecare scandal la curtea din Niceia. Printre intimii împăratului, unul din cei mai bine văzuți era pe atunci vestitul scriitor Nichifor Blemide: însărcinat de Vatațes să facă educația principelui moștenitor, el meritase în serviciul acesta iubirea elevului și-și dobândise favoarea suveranului. Blemide era un om cu sufletul neînduplecat și riguros, foarte pios. Disprețuia tot ce nu intra în sfera lucrurilor sfinte și se distinsese printr-o aprigă dușmănie față de catolici. Afară de asta el se măgulea că vorbește totdeauna pe față și, cu toate că libertatea limbagiului său îl expusese la multe atacuri, isbutise totdeauna să-și menție creditul. Blemide luă cu hotărâre pozițiune împotriva favoritei“. El scrise în contra ei cu multă asprime, fără ca toate acestea să aibă vreo urmare: împăratul suferea în tăcere de scandalul în care intrase; inima sa însă nu-l lăsa să curme.Intre acestea favorita trecea din îndrăzneală în îndrăzneală. ..Mai poruncitoare și mai obraznică decât oricând, ea trata de sus pe toți cei ce se apropiau Pe ....................... de dânsa. Poza în rivală chiar față de împărăteasă și, cum spune un cronicar, se socotea „adevărată regină și mai mult decât regină“. Lucrurile durau astfel de 3— 4 ani, când un incident dramatic puse față în față pe favorită și pe vrăjmașul ei. „Pe la 1248 Blemide era stareț al mănăstirei Sf. Grigorie Taumaturgul (făcătorul de minuni) de lângă Efes. Favoritei îi dăduse în gând să vie să-l înfrunte. Un mare costum împărătesc, întovărășită de o suită pompoasă, ea năvăli în mănăstire, fără ca cineva să aibă destulă îndrăzneală pentru a-i închide porțile, și pătrunse în biserică în momentul în care călugării săvârșeau serviciul divin. Deodată Blemide cu un gest oprește 1) Die Religion im Leben der Gegenwart“ von Goffken, Rade, Seil tt, Trank—Leipzig, J9T0, p. 28. pe preotul de la altar, și întrerupe Serviciul , apoi întorcându-se spre, la Voința,ii poruncește să părăsească locul sfânt pe care de două ori îl pângărește, fiind nevrednică prin purtarea sa de a lua parte la împărtășirea credincioșilor, și, pe urmă, pentru că prin prezența ei insultă în public legile sfinte ale religiunei. Ia această violență pornită asupra ei, femeea dă înapoi; apoi izbucnește în lacrimi și roagă pe călugăr să nu o alunge din locul sfânt; în sfârșit, cuprinsă de o spaimă pioasă, se hotărăște să cedeze și ese din biserică. Dar însoțitorii înarmați se indignează de umilința suferită de stăpâna lor. Căpetenia lor, un oarecare Drimis, declară că după o asemenea insultă, starețul nu mai merită să trăiască, și, împreunând gestul cu cuvântul, vrea să tragă sabia. Dar atunci, o minune sabia stă lipită de teacă, și cu toate silințele sale, ofițerubru é în stare s'o scoală. Nebun de mânie, Drinus, insultă, amenință, se zbate în tot chipul. Blemider impasibil, declară că el moare mai de grabă decât să calce legea lui Iristos. In sfârșit, cuprinși, fără să vrea, de respect înaintea unui așa caragi, năvălitorii se retrag, îndată însă se înaintează plângere la împărat împotriva cărlugărului necruțător, care a îndrăznit sa fie piept ,favoritei. Ațâțată de anturajul ei, favorita cere răzbunare, alternând că în persoana ei a fost insultată majestatea imperială însăși. Din partea sa, Drinus declară că e vrăjitorie la mijloc, căci numai prin vraja sa ,untul, face ca sabia să nu iasă din teacă, și cere pedepsirea vrăjitorului. Blemide începea să se neliniștească asupra urmărilor pe cari ar fi putut să le aibă îndrăzneala sa. Se păstrează de la dânsul un fel de circulară pe care a adresat-o în aceste împrejurări tuturor călugărilor din imperiu pentru a lămuri într’un chip oarecare opinia publică asupra incidentului. Intr’însa se povestea pe larg toată chestiunea. Blemide își justifica purtarea avută în acea împrejurare și, ridicându-se, în termeni foarte violenți împotriva favoritei, definea atitudinea care, față de o astfel de femei și în asemenea împrejurări, se împingă unui servitor al lui Dumnezeu. „Acel care vrea să placă oamenilor, scria el, nu ,e un adevărat senator al lui Dumnezeu", și-și încheia astfel apărarea sa: „Iată pentru cp, fără a șovăi, noi am alungat pe nelegiuita din locul cel sfânt, căci nu puteam lua asupra noastră de a da sfinta împărtășanie femeei nerușinate și necurate, nici să consunțimi a arunca înaintea aceleia, care se tăvălește în noroiul simefteiniei, strălucitoarele și prețioasele cuvinte ale sfintei liturghii“. Cu toată aprinderea pasiunei sale, se pare totuși că împăratul a refuzat să satisfacă pofta de răzbunare a metresei lui. Cu lacrimile în rodiî, el se mulțumi să spue suspinând : „Pentru ce voiți să pedepsesc pe acest drept ? Dacă eu aș fi știut să tresc fără a mă acoperi de necurățenie și rușine, aș fi ținut în afară de orice atingere maiestatea imperială. Dar eu însumi am dat motiv insultelor cari se aruncă peste persoana și demnitatea mea. Nu fac decât să culeg ce am semănat“. Totuși Blomide nu a fost scutit de supărări și de turbură, după cum spune în autobiografia sa. Această afirmare e Însă e vagă. Ceea ce e sigur e că pe la 1250 starețul nu mai era în considerațiunea de mai înainte. Se petrecu însă un fapt norocos pentru el, care-i reglabili în vaza de odinioară. Niște trimiși papali sosiră în Orient, având de tratat cu orientalii. Blemide fiind un bărbat foarte distins prin învățătura și prin elocvența cu care știa să discute și să argumenteze, se simt nevoie de dânsul. Fu poftit să ia parte la discuțiunile de la Nimfeon, și cu chipul acesta scăpă de urmările supărătoare ale luptei în care se pusese cu puternica favorită, „al căreia nume chiar, cum el însuși scrie,inspiră groază“. Serviciile aduse de dânsul nu mai dădură nimănui gust să-l atace ori să mai speculeze chestiunea insultei adusă favoritei. Arhim. I. Scriban „UNIVERSUL” are următoarele linii telefonice: Administrația . ...» 6| 62 Redacția ....... 12[68 Străinătatea . . ... . 20156 CARȚILE DE CITIRE Intr'un articol trecut vorbisem despre chipul în care sunt alcătuite abecedarele. Arătasem felul în care alcătuitorii lor știu să le dea copiilor, și încheiasem, arătând că din fiecare abecedar autorul trebue să facă un povățuitor, un povățuitor cu sufletul cald, cu avânt, cu îndemn la viața peste al căreia prag copiii fac cel dintâi pas. Cele ce scrisesem pentru abecedar s’ar potrivi și pentru cărțile de citire. Acei cari alcătuesc asemenea cărți, trebuesc, după părerea mea, să fie ei însăși adânci cunoscători ai literaturii noastre în cele mai mici amănunțimi ale ei, să știe ce anume să ia din fiecare autor, ce are el mai caracteristic în felul sau de a scrie, și ce e menit din opera lui să treacă în cărțile de școală. Nici nu mai rămâne vorbă că în tipărirea pe care cele dintâi bucăți literare ne-o lasă în minte, o neștearsă, îmi aduc cu cea mai vie plăcere aminte de paginile pe care d. Drăghici, profesor pe atunci la școala militară din Iași, nu le citea în clasă. De atunci cunosc scrierile lui Caragiale, Delavrancea, Vlahuță, ale lui Creangă, Slavici, poeziile lui Eminescu și Coșbuc. Sunt pagini, comparații, strofe, cari și azi le pot spune pe dinafară, deși de învățat nu le-am învățat niciodată pe de rost, ci numai le ascultam. D. Drăghici ni le citea admirabil, pe alese, ne încânta. Așa se face că din clasele acele au eșit ofițeri cu însușiri deosebite, printre cari Jean Bart e astăzi un nume atât reecunoscut. Nu știți cum vor fost privite lecțiile de limba română ale d-lui Drăghici de către conducătorii școalei, dar știu cât ne-a folosit nouă tuturor, și cu câtă nerăbdare așteptam ora de limba română. Căci așa de mare înrâurire are literatura când e bine aleasă, și cu căldură împărtășite, asupra sufletului omenesc. De aceea și cărțile de citire trebuiesc cu multă, cu foarte multă pricepere alcătuite, or Poate pentru aceasta și d. Ilaret s’a adresat prin „Casa școalelor” la un număr de scriitori cari au primit însărcinarea să alcătuiască unei cărți de citire pentru licee. Faptul acesta are o îndoită însemnătate: întâi, că cei chemați să deie tiparului aceste cărți, au și cunoștințele și simțul cerut pentru asemenea lucrări; al doilea, „Casa ©coaielor” vine și în ajutorul scriitorilor pe cari nimeni până acum n’a vroit să-i întrebuințeze acolo unde puteai și neapărat trebuiau să fie întrebuințați. Și, ca să sfârșesc, câteva cunte pentru autorii de cărți de citire. Firește, nu cred să fie scriitor care să nu îngădue ca din scrisul sau să i se pui câte ceva în cărțile de citire, pentru folosul tinerimii. Dar cred că e I i o datorie de bun simț ca atunci când iaî din opera cuiva pagini întregi să-i faci măcar cunoscut printr'o carte poștală, ce anume ai luat, ea să știe. Iată pe cutare profesor din Ardeal care ia dintr’un volum 8 nuvele, și nu trimite un rând de încunoștiințare, autorului. Dar ce e mai de neînțeles: acelaș domn profesor ardelean prelucrează bucățile pentru școlarii de clasele primare, când ele n’au fost scrise pentru ei, și face schimbări în opera autorului, înjosindu-i valoarea literară. îngăduite aceasta? Sau poate fi îngăduit să ciuntești o nuvelă, și să-I adaogi o ilustrație care schimbă cu totul înțelesul povestirii, cum a făcut cutare autor de abecedare? Sfătuesc pe scriitori să-și apere scrisul, aducând în marginile bunei cuviințe și a bunei priceperi, pe acești demni Gări își însușesc drepturi ce nu le pot avea, din 3 £ M. GARJU JEAXTU. Meritsa eîesterali ia Italia Mare vâlvă în toată Italia din cauza proiectului de reformă electorală propus de guvernul Luzzatti. Și nueste exclus ca ministerul să cadă pe această reformă, deoarece caracterul ei larg democratic nu convine actualei majorități moderato-liberale. In Italia actualmente există colegiul unde. Pentru a fi alegător se cere însă să pasezi certificatei cursului primar ori de nu, să treci cu succes un examen de acest curs în fața magistratului care , face înscrierea în listele electorale. Reforma ce se propune acum întinde dreptul de vot la toți cetățenii cari știțl să scrie și să citească. Prin această lărgire a sufragiului, Italia va avea, în loc de trei milioane alegători,— cât are astăzi—Un număr de patru milioane jumătate. In expunerea de motive, guvernul susține această lărgire a sufragiului in chipul următor: „Participarea unui cât mai mare număr de cetățeni la conducerea Statului formează, fără îndoială unul din principiile cele mai mari și mai sănătoase de care se inspiră democrația. Un guvern esențialmente democratic nu trebuie să piardă din vedere că participarea maselor populare la viața politică a țării le educă, le întărește sentimentul de solidaritate socială și le apropie tot mai mult de Stat, ceea ce este condiția de căpetenie a vieții civilizate“. Guvernul arată apoi de ce nu a propus dea dreptul sufragiul universal. Pricina e marele număr de analfabeți ce se află în Italia, mai ales în provinciile meridionale. Reforma propusă va avea chiar darul să înlăture câți mal mult plaga analfabetismului, deoarece e de sperat că cetățenii neștiutori de carte vor căuta,—spre a putea profita de dreptul de vot—să-șî procure acel minimum de cultură ce-l reclamă noua lege propusă. Dar proectul în chestiune pe lângă lărgirea sufragiului mai introduce și o altă reformă importantă, aceea a votului obligator, sub pedeapsa unei amende de 500 lei, reformă care și la noia de actualitate, deoarece a fost un moment vorba să se aducă și în Parlamentul nostru un proect analog. „Dacă participarea cetățeanului prin vot la conducerea Statului, este un drept politic — scrie autorul reformei italiene— această participare este în acea principiilor ne ■— tul ce bazează însuși dreptul electoral“. Abținerea de la vot face ca reprezentanța națională—Parlamentul—să nu mai fie oglinda fidelă a tuturor nevoilor adevărate ale țării. Obligativitatea votului va remedia această stare de lucruri aducând deocamdată cu sila pe alegător la vot, până când educația politică a maselor— care nu se poate realiza decât treptat-treptat—va face amenințarea legii inutilă. Mai găsim în expunerea de motive a guvernului din Roma, o descriere a sistemului votului obligator admis în alte țări. Astfel câteva cantoane din Elveția au introdus votul obligator. Mai multe State din America de Nord prevăd în Constituția lor est votul în alegerie o datorie cetățenească; lipsește însă o adevărată și reală obligativitate a votului. In special interesantă este experiența sufragiului obligator făcută în Belgia. Legea care prevedea aceste dispoziții a fost propusă de ministerul Beemaert și promulgată în iunie 1894. In 1895, obligativitatea a fost întinsă de la alegerile legislative la cele provinciale și comunale. Procedarea legei belgiene e simplă și sumară iar pedepsele, foarte ușoare la început, cresc în intensitate în caz de recidivă, ducând până la pierderea temporară a drepturilor politice. Efectele acestei legi au fost cum nu se poate mai bune. De unde înainte de aplicarea ei, abținerile de la vot erau de 26 la sută, după aplicarea legei, procentul abținuților a căzut la 5 la sută, cu toate că numărul alegătorilor se ridicase prin alte reforme ale sufragiului, de la 136.775 la 1.354.891. Votul obligator e stabilit și de Legea spaniolă pentru alegerile municipale și pentru Cortes, din anul 1907. In Austria diversele provincii au dreptul de a impune locuitorilor lor obligativitatea votului pentru alegerile deputaților din Reichsrath.Austria de Jos amendează cu 1 până la 50 coroane pe alegătorul care ni s’a folosit, de dreptul electoral. In sfîrșit obligativitatea votului există în mai multe State germane ca : Bavaria, Baden, Saxonia, Coburg Gotha, Weimar, Eisenach și Braunschweig. Autorul reformei italiene socoate că votarea în alegeri e pentru cetățean o datorie tot așa de imperioasă cum este serviciul militar, participarea la jurați, urmarea învățămîntului primar. Celor ce aduc obiecția că sinceritatea și spontaneitatea votului e scăzută prin impunerea de a-l da, legiuitorul italian le răspunde că noua lege nu atinge cu nimic pe cetățeanul conștient de datoria sa ; ea va influența însă în bine pe cei ce din indolență nu participă la viața cetățenească. Apoi corupția electorală va fi cât mai mult redusă prin noul sistem, nemaiputându-se cere alegătorilor să nu se prezinte la vot. Pe lângă lărgirea dreptului de vot și obligativitatea lui, prin noua reformă electorală se fac și câteva modificări în ce privește incompatibilitatea parlamentară. Astfel dintre magistrați nu se vor mai putea alege deputați decât membrii Curței de casație, iar nu și cei de apel cum era până acum în Italia , iar dintre militari, doar generalii vor putea fi aleși. Spuneam la început că aceasta reformă întâmpină multă opoziție în actuala Cameră italiană. De fapt toate elementele, moderate, care alcătuiau majoritatea fostului premier Gioulti nu vor să admită lărgirea Sufragiului care e susținută de partidele stângei: democrații constituționali, radicali, socialiști și republicani. Ceea ce apoi e curios este că dispoziția obligativității votului e combătută cu egală strășnicie de clericali și de socialiști. Cei dintâi fiindcă ei nu vor să voteze de loc, deoarece Papa prin faimosul non expedit nu îngădue catolicilor drept credincișî să recunoască starea de lucruri a Italiei de azi, iar socialiștii sunt nemulțumiți fiindcă se tem că vor veni să voteze toți micii burghezi și micii proprietari cari până acum se abțineau de la viața politică și astfel în multe colegii lucrătorii vor pierde majoritatea. Situația politică este, din această cauză, cum nu se poate mai încurcată și e de temut că la deschiderea parlamentului, după vacanța de Crăciun, guvernul Luzzatti va fi silit ori să-și retragă proectul de reformă electorală ori să plece de la putere, — dacă nu cumva, cum șoptesc unii, va dizolva actuala Cameră, IE, Pn. » fifl. Strada Brezoianu f 1, Buettrest«» Gr TM IV ASTIC A. 4) Ducerea unui picior Intim înainte cu vârful ridicat dela pământ 10— 10 c. m. 2) Ducerea uni picior întins înapoi cu vîrful ridicat dela pământ 10—20 c. m. 3) Ducerea unui picior întins înlături cu vârful ridicat dela pământ 10—20 c. m. i) Ducerea unui picior întins peste celalt, prin fată pi pe la spate. 3) Sări pe vârful picioarelor. 6) Sări de pe un vârf de picior pe celalt, cu întinderea celui t 1 /I Oi Am 4art* V CA'm 1 ,1 aana " * J AM ___— . ^ 1_ff X A IV. J_____ _ IV .. if a .« r.. n alt piior înainte. 7) Sări de pe un vârf de picior pe celalt cu întinderea celuialt picior înapoi. 8. Saltă pe un picior apoi pe celalt.—(se ridică numai călcâiul dela pământ). 9. Sări pe un picior, aval pe retail.** .se ridică piciorul cu Mul dela pământ). 10. Șezi pe un graurki, cet alt picior întins înainte, brațele sus. 11. Șezi pe un genuchi, celalt picior întins înapoi, brațele sus.—(din amândouă pozițiunile: aplecarea trunchiului înainte și înapoi). 12. Șezi pe un genuchi, celalt picior întins în lături; întoarcerea trunchiului la dreapta. 13. întoarcerea trunchiului la stânga. IV. St. Velescu. CRONICA VESELA SOACRA IN RAIÜ Cum spuneam mai era în versuri Că din nou o să încep Să vă spun din ale mele cum știți toți că mă pricep, uiite azi, o povestire . O să ncerc un al med grai Și anume vă voi spune —• Ce-a pățit o soacră ’n rail De când este Paradisul — Căci eu sunt în Paradis — Niciodată unei soacre Porțile nu și-a deschis. Dar în zilele din urmă Una, nu știa cum făcu De 'ncântă pe Sf. Petru Si năuntru străbătu.... Cum intră, veni in goană Cu privirea căutând... Ghici pe cine?... Cred prieteni Că v'a dat la toți prin gând... Gineri su S era ținta, Ginerisu ce ședea Intr'un cerc voios de îngeri Ce din harfe ti cânta... O! sărmanul om de dânsi Cu privirea cum a dat, Parc'ar fi 'nghițit stricnină Că rămase fulgerat ! Dar ea, zis de răsunară Toate bolțile cerești . ..Fata mea te plânge 'n lume „Și tu, uite, chefuești ?!... „Crai nerușinat, nemernic ,Păcătos și desfățat ! „Unde-ți este, mă, credința „Care fi-mi Bai jurat?" Și snuncindu-și mâna 'n șolduri începu cu nasu Și vânt :: „D'aia te-ai vdrit, golane, „Ca și cârtița 'n pământ M". Ce să vezi ! Micuții ingeri, Ce-s fricoși de felul lor, începură toți să țipe Și s'alerge toți de zor... Căci dihanie ca asta Largă ’n fălci, cu ochii mită Și cu mâini năbădăioase Și cu glasul ca imbrici. Nu le mai eșise 'n cale De când raiul era rai ! Fugeau îngerii... iar dânsa* Da mereu : „Nemernic crai* Până coind, mă stifi pe mine ! Rabd ce rabd și mă încrunt : „Hei bătrâne, princi unde ? „Nu mai pui odată punt ?“----Ia ascultă-mi, zise dânsa, Ce te bagi ? S'avem pardon! Cine eșt de-mî turburi pacea? „Cine eu?... Sunt Marion?" — Ma... „Atât putu să zică... Vorba asta o trăzni * Și pe-o margine de ceruri Jos in iad se prăvăli! Soacre, fie-vă de pildă Și cu gura nu mai dați Căci... adio! Nici odată. Raiul nu o să-l pupați ! p. o. MARION. Săptămânale de Ionescu-Quintus In ajunul Crăciunului m’am dus la Ghighiu, bătrâna mănăstire de lângă Ploești. Doream să trec sărbătorile în singurătatea cea mai desăvârșită, singurătate la care râvnesc sufletele în fundul cărora sunt dareri înăbușite, tristeți înmormântate de vîî. Pornisem cu o trăsură. Era o zi rece, umedă și întunecoasă, una din acele zile in care iarna se manifestează cu o desnădăjduitoare brutalitate. Trecând bariera orașului, am dat cu ochii de un cârd de pasări, care plecaseră in pribegie. Din țipetele lor ascuțite se deslușeau: durerea despărțirei, frica de necunoscut, nostalgia plecărei și licăririle speranței. Le-am urmărit până când s’au pierdut în zare și mă gândeam . Câte vor sosi acolo unde voesc, câte nu se vor prăbuși din înălțimi și câte nu vor pieri înainte de a ajunge la liman. Dar oare cu noi nu se petrece același lucru? Câți nu murim înainte de a ne înfăptui visurile! Câte speranțe curate , câte iluzii frumoase tremură înflorate și după ce se agită și e sbat ca niște aripi de pasări rănite, se desprind de noi și, bStând, se murdăresc în realitatea cea mai desgustătoare. Un vânt ușor îmi gâdilă fruntea și în închipuirea mîsurescita ta le- înfiripează toate suferințele Siele pricinuite de credinți, înșelate, de năzuinți neîmplinite. In tăcerea întreruptă numai de ciripitul păsărilor, și de adierea ușoară a vântului răcoritor, aud un cântec de dor, o melodie monotonă, bizară chiar, plină însă de o melancolie dulce și dureroasă. Un tânăr cu carnea pe băț nu-și poate curma durerea ce simte și dă curs liber exprosiunea sentimentelor sale: plânge o dragogie nefericită, cântând o doină. Doina este aroma mângâietoare a sufletului ce arde inima poporului. Când corul îl face fericit, Românul cântă o doină. Când îl asuprește tiranul, dânsa este tâlmaciul suferințelor lui. Când se scoală , doina ; când se culcă, doina alungă urâtul. Peste câteva elipe sosesc la mănăstire... Văzduhul e plin de jalea clopotelor. Plânsul lor se pierde în ecoul unei păduri apropiate. Călugării se strecoară cu pași mici și măsurați, desfășurând mătănii, în biserică. Mă duc la casa starețului. Un frate tânăr, palid, cu privirea rătăcită îmi ese înainte. r— Sfinția sa Starețul e aici? — Nu. E bolnav la spitalul din Ploești. Aveați ceva cu dumnealui ? — Da. Fratele își lăsă privirea în pământ și frecându-și mâinile înaintea pieptului, îmi spuse: — Poftiți, poftiți înăuntru puțin. Intrai. — Dar ce aveați cu dumnealui, dacă îmi dați voe să vă întreb ? — Venisem să stați trei zile aici. — Da? Uite ce e. Duceți-vă la spital, vorbiți cu sfinția sa ca să vă dea un bilet și apoi veniți înapoi. Cu plăcere v’ar primi, dar fără voia Sfinției sale, nu se poate. — Bine, o să mă duc. — Mai stați puțin, vă rog. Să luați ceva la noi. Fratele e și din odae, îmi aruncai privirea împrejurul meu și văzând un morman de cărți pe masă, începui să le desfac. Erau mai multe cărți religioase, iar dedesubtul lor am găsit: „Micul Dor”. Când eram mic îmi plăceau grozav cântecele din „Dorul“. Vedeți dumneavoastră. Pe atunci nici nu visam cât sunt de proaste minunățiile astea, pentru cari oftam așa, pentru că vedeam pe alții oftând. Când ești mic, toate ți se par mari și mai ales când e vorba de lucruri cari se adresează sentimentelor — e strașnic de greu să faci deosebirea la o vârstă când tot ce sboară e „angel radios“. Desfăcu! Broșura și citii aceste versuri: Ta iubesc Costică, ah !aî îndurare Te iubesc Costica,päna ți ai valoarea. In fața acestei declarații așa de categorice, Costică, desigur că și-a dat valoarea pe față. Sărmană prostie, cum te repeți tu într’una, din generație în generație și mi te mai isprăvești. Fratele intră cu o cafea și o dulceață. — la poftiți! Să luați și la noi ceva. Ce rău îmi pare că n’ați găsit pe Sfinția sa aci. Am fi stat împreună câteva zile. — Și mie îmi pare rau. — înainte de a pleca, să poftiți în biserică. De-abia acum a început slujba. După ce luai dulceața și cafeaua, m’am îndreptat cu fratele spre biserică. O, voluptate credinței absolute, care nu a știut ce este șovăirea, mângâierea nădejde!su 55L* preme, alunecarea pe nesimțita în marele mister al morței. — Eu o să plec, frate, și după ce ai lua bilet de la Sfinția Sa mă voi înapoia. — Bine, foarte bine. Plecai. Când am ajuns în Ploești, sa înoptase. Mergeam fără să șthi unde. Ajungând în dreptul unei case mari, mă aprii. Una după alta intrau trăsurile și din ele soreau veseli, bătrâni și tineri, bărbați și femeile de lux, ce de fericire! Privit pe fereastră înăuntru. In mijlocul unei odăi luminata ca un basme, era așezat pe o masă, un copac de brad. Lumini aprinse, cercuri de hârtie colorate, bomboane, jucării, cal de lemn, păpuși în mătase... Iar domnii veseli, doamnele cocheta își priveau copiii. Păpușile de jos și păpușile din copac se armonisau in găteală. Voind să plec, văzui o fetiță de vr’o șease ani lângă mine. — Ce faci nu aici? — Mă uit și eu. Ce belșug este acolo șî n’am ce mânca. — A cu ești nu? — Mămica mi-a murit și de tăti eu n’am știut nici odată nimic. Uitându-se în casa bogată, în ochii ei nu știu ce străluceai plăcerea ori Invidia. O luat de mână și plecarăm împreună. In mersul nostru îmi spuneam : „Și tu ești singură și eu sunt singur. Ce întâlnire frumoasă, nea dat întâmplarea!“ CENTRELE UNIVERSITARE Se știe că la congresul studențesc, ținut anul acesta în Iași ființăreț s’a discutat cestiunea înființări de centre universitare în toata localitățile unde se află Universități românești, sau Universități frecvanțate de studenți români. In urma hotărârei luate de congres, după o lungă stăruință, a comitetului de inițiativă din București, s’a întemeiat în Capitală un centru universitar alegându-se în acelaș timp și comitetul defintiv. Scopul acestor centre este să realizeze unitatea culturală, mai târziu și națională, a românilor de pretutindeni. Cum însă îndeplinirea unui ideal atât de înalt cere forte, muncă pricepută și timp, adică o seamă de virtuți, la convocarea făcută de comitetul de inițiativă, din marele număr al studenților din București via răspuns nici jumătate, astfel că întrunirea nu a putut avea caractend solemn și impunător, care-i trebuia. Vina întreagă negreșit nu cade asupra studenției noastre universitare, căci trebue să ținem seamă de împrejurările nefavorabile în cari s’a zămislit acest centru universitar. Ar fi fost necesar ca spiritele să fie pregătite prin întruniri, în care să se discute această cestiune, iar bazele Centrului să fie puse de întreaga studențime de la Universitatea din București. El ar fi căpătat atunci o putere morală care ar fi impus de la început ca o mișcare serioasă de redeșteptare națională. Dar timpul nu este perdut Ce nu s'a putut face atunci din cauza împrejurărilor, se poate face astăzi. Pentru aceasta nu este nevoe în primul rând decât de convingerea că mișcarea ce s’a zămislit este o mișcare înaltă, convingere care credem că există. Datoria mănunchiului ales de studenți este să o impue și celorlalți camarazi. Pentru aceasta, întrunirile sunt un bun mijloc, însă un mijloc mai eficace încă este presa. Se știe că astăzi orice mișcare serioasă se datorește presei. Presa le creiază, ea le întreține și tot ea le poate înmormânta. De aceea ar fi de dorit ca această mare putere socială să sprijine centrele universitare, făcându-le dintr’o mișcare mai mult nominală, o mișcare reală. Este chiar pentru ea o datorie de care socotim că va ști să îe achite. **