Universul, ianuarie 1911 (Anul 29, nr. 1-29)

1911-01-04 / nr. 3

ANUL XXIX-No. 3­ MARȚI 4 IANUARIE 190.— • • • Fondator: LUIGI CAZZAVILLAK CELE DIN URMA ȘTIRI DIN LUMEA ÎNTREAGA REDACȚIA ȘI ADMINISTRAȚIA 5 bani in România.—10 bani In străin&la FAȚADA NOULUI PALAT AL PARLAMENTULUI ITALIAN Calendar pe anul 190 Ortodox Lib­al, 3 lanuane. — Prof. Malachi». Catolic Luci, 16 Ianuarie.—Marcal pane. ü>* ftAflrnlift 7-1­ ft A tn ' oasparhY ?1 HU IUA. soarelui 7.50. Ad. soarelui 5.0: ....■— București, 1 Decembrie. SCHIMBAREA Zilele din urmă ale anului 1910 ne-au adus o schimbare de guvern. Ministerul liberal, prezidat de ■4L I. Brătianu a demisionat și «Suveranul a încredințat frâne­le­­ puterii­oi­ lui P. Carp, șeful partidului conservator.­­ De când avem regim constitu­­tional-parliamentar, putem zice oăi schimbarea guvernului nu s’a făcut în țara noastră cu atâta liniște. Aproape în­totdeauna, trecerea puterii dela un partid la altul s’a făcut după lupte vi­olente, cari de multe ori s’au desfășurat pe stradele Capitalei, prin Ciocniri corp la corp; rare ori, schimbarea s­a făcut? h £­ ur­­­a unor dezbinări adânci în sâ­nul partidului guvernamental, dezbinări ce-l puneau în nepu­tință de a lucra. E întâia oară, după cât ne a­ Baintim, când un partid pleacă Și altul vine în putere, fără lup­te violente și fără dezbinări a­­dânci Lucrul se explică, fără îndo­ială. Partidul liberal a luat pute­­­­rea în condițiuni extraordinare, pe cari le cunoaștem cu toții. In cei patru ani fără câteva săp­tămâni cât a stat la cârmă, el a trebuit să îndeplinească o muncă foarte grea, jignind de multe ori interese, jertfiindu-și popularitatea și provocând ne­­mulțumiri până și în sânul său. Apropiinduse de termenul le­­jfiși&t turei, partidul liberal și-a zis că și-a îndeplinit mandatul primit în vremuri tulburi și a­­ plecat de la putere. Din partea ei, opoziția, care a iavut și ea o muncă foarte grea de îndeplinit în acești patru ani, nu avea­ nici un motteism.«ă--ș’­ piardă răbdarea și a­ așteptat în liniște hotărârea Suveranului. p­artidul conservator și partidul conservtor-democrat mai mult s’au luptat între ele decât s’au războit contra guvernului libe­ral, împotriva căruia se ridi­căm­ numai când principiile le impuneau aceasta, împrejurările au făcut astf­el încât schimbarea de guvern, ca nici­odată până acum, să se de­săvârșească în deplină liniște. Negreșit, se vor da lupte , vii între cele trei partide, în vede­rea­­ alegerilor generale pentru Parlament,­ și așa și trebuie să fie, pentru ca națiunea să se rostească în deplină cunoștință de cauză și viitorul Parlament să­ reprezinte cât mai exact, și mai complet, voința națională. Cu­ toată vioiciunea însă, lup­ta va trebui să se desfășura în marginile legalității, consfinți­­du-se încă odată maturitatea politică la care a ajuns poporul nostru în urma progreselor sa­vârșite pe toate tărâmurile și in urma încercărilor grele prin care a trecut. Funcționarii corporațiilor și repaosul duminica] Funcționarii publici totdeauna au­ avut dreptul ca Duminica să-și întrerupă ocupațiunile, iar într'o vreme, când credințele re­ligioase erau mai înrădăcinate, religia prescria repaosul dumi­nical nu numai pentru funcțio­nari, ci și pentru meseriașii de toate breslele și prevedea mai a­­les in Franța severe pedepse pentru acei cari nu respectau ziu­a Domnului. Astăzi însă respectarea Du­­minicei sau mai bine zis drep­­­­tul de a întrerupe lucrul, este socotit o favoare pe care o hă­răzesc legiuitorii când cei ce o cer, o cer cu oarecare tărie. Fap­tele probează cu prisosință a­­ceasta. Sunt însă o categorie de persoane cari prin situația lor n’au putința să ceară bunăvoi­­toarea intervenție a legiuitoru­lui. O parte dintre ei sunt func­ționarii corporațiilor. Pentru acești funcționări nu există încă repaosul duminical. Obligați să lucreze zilnic un nu­măr destul de mare de ore, câte­­ odată chiar un număr excesiv de ore, de o parte, iar de alta puși adesea în situații gre­le din cauza diferitelor partide de meseriași, cari își dispută conducerea corporației, sau din pricina vreunei ambițiuni con­trariate, acești funcționari nu au nici cel puțin consolarea unui repaos duminical. De aceea ei cer, și de­sigur au ,perfectă dreptate, ca să li se hă­răzească și lor ziua de Dumini­că, mai cu seamă că pentru a­­ceasta nu este nevoi de­cât de o simplă circulară a ministrului ,4­ industrie. T. C. caractere creștine In cărțile lui­ Charles Dislel, pe­ can publicul buc­ureștț­an l’a ascultat la Ateneu, se găsesc­ pa­gini strălucite în cari se arată înălțimea morală a multor băr­bați din trecutul bisericei or­todoxe de răsărit. Și sunt figuri necunoscute, pe cari publicul românesc nu le-a găsit la căr­țile pe cart e deprins să le­ ci­­tească­ figuri însă a căror pri­vire e o desfătare, cu­ nimic mai prejos de cea a privire! peste frumusețile nature! într’o zi de Mai. Și nici nu poate fi altfel, pentru că frumosul care învese­lește și idealizează viața omului cuprinde într’însul și frumosul moral, adică farmecul care te cuprinde în fața oamenilor de caracter, acelor oameni cari își călăuzesc viața în consecvența principiilor, fără a intra la com­promisuri cu gusturile lumei. Ei bine, aseme­nea de ju$ați se află în foarte­­ mare nufr­it în trecutul bisericei "noastre orto­doxe. Ei cred că virtutea și gra­vitatea cu care pășesc el în fie­care clipă a vieței ar putea fi minunat întrebuințată în edu­carea tineretului și publicului nostru românesc, pentru că for­marea spre viețuire curată și cinstită se face mai mult cu e­­xem­ple vii, mai mult, cu atin­gerea de la personalitate la per­sonalitate de­cât cu simple de­­monstrațiuni, fie ele cât de ire­proșabile și de convingătoare ca logică. „Nimenea alții decât sfinții și profeții lui Dumnezeu au înce­tățenit în c­hip du­râns în ome­nire credința în Dumnezeu; ni­mic altceva, decât îndeplinirea operelor de adevăr, dreptate, mi­lostivire și dragoste a răspândit cu adevărat împărăția lui Dum­nezeu în sufletele oamenilor (). Din nefericire tocmai de a­­ceste mari valori morale, în cari vezi într’adevăr pe cel ce me­rită a fi numiți oameni, lumea noastră nu­­ se ocupă. Da­r aeasta însă ea­ pierde deliciile privire­ spre scânteierea morală și se lipsește de cea mai temeinică influențare spre virtute. De aceea mă 'folosesc' de mo­mentul acesta, când lumea se a­­flă sub im­presiunea lui Diehl, pentru a lua ceva din cărțile lui și a înfățișa astfel publicului o personalitate din gloriosul mu­zeu moral al bisericei ortodoxe. Ceea ce urmează sunt câteva pagini (212—­216) din opera sa Figures byzantines vol II­ II împăratul Vatates căzuse sub farmecul guvernantei atașate pe lângă persoana împărătesei. „Aventura pricinui oarecare scandal la curtea din Niceia. Printre­­ intimii împăratului, unul din cei mai bine văzuți era pe atunci vestitul scriitor Ni­­chifor Blemide: însărcinat de Vatațes să facă educația principelui moștenitor, el meritase în serviciul acesta iubirea elevului și-și dobândise favoarea suveranului. Blemide era un om cu sufletul neînduple­cat și riguros, foarte pios. Dis­prețuia tot ce nu intra în sfera lucrurilor sfinte și se distinsese printr-o aprigă dușmănie față de catolici. Afară de asta el se măgulea că vorbește totdeauna pe față și, cu toate că libertatea limbagiului său îl expusese la multe atacuri, isbutise tot­dea­­una să-și menție creditul. Blemide luă cu hotărâre pozi­­ț­iune împotriva favoritei“. El scrise în contra ei cu mul­tă asprime, fără ca toate acestea să aibă vre­o urmare: împăratul suferea în tăcere de scandalul în care intrase; inima sa însă nu-l lăsa să curme.­Intre acestea favorita trecea din îndrăzneală în îndrăzneală. ..Mai poruncitoare și mai o­­braznică de­cât oricând, ea trata de sus pe toți cei ce se apropiau Pe ....................... de dânsa. Poza în rivală chiar față de împărăteasă și, cum spune un cronicar, se socotea „adevărată regină și mai mult de­cât­ regină“. Lucrurile durau ast­fel de 3— 4 ani, când un incident drama­tic puse față în față pe favorită și pe vrăjmașul ei. „Pe la 1248 Blemide era sta­reț al mănăstirei Sf. Grigorie Taumaturgul (făcătorul de mi­nuni) de lângă Efes. Favoritei îi dăduse în gând să vie să-l înfrunte. Un mare costum împărătesc, întovărășită de o suită pom­poasă, ea năvăli în mănăstire, fără ca cineva să aibă destulă îndrăzneală pentru a-i închide porțile, și pătrunse în biserică în momentul în care călugării săvârșeau serviciul divin. De­o­­dată Blemide cu un gest oprește 1) Die Religion im Leben der Gegen­wart“ von Goffken, Rade, Seil tt, Trank—Leipzig, J9T0, p. 28. pe preotul de la altar, și între­­rupe Serviciul , apoi întorcân­­du-se spre,­ la Voința,­ii poruncește să părăsească locul sfânt pe care de două ori îl pângărește­, fiind nevrednică prin purtarea sa de a lua parte la împărtășirea credincioșilor, și, pe urmă, pen­tru că prin prezența ei insultă în public legile sfinte ale reli­­giunei. I­a această violență pornită a­­supra ei, femeea dă înapoi; a­­poi izbucnește în lacrimi și roa­gă pe călugăr să nu o alunge din locul sfânt; în sfârșit, cuprinsă de­ o spaimă pioasă, se hotărăș­te să cedeze și ese din biserică. Dar însoțitorii înarmați se in­dignează de umilința suferită de stăpâna lor. Căpetenia lor, un oarecare Drimis, declară că după o ase­menea insultă, starețul nu mai merită să trăiască, și, împreu­nând gestul cu cuvântul, vrea să tragă sabia. Dar atunci, o minune­­ sabia stă lipită de teacă, și cu toate silințele sale, ofițerubru­­ é­ în stare s'o scoală. Nebun de mânie, Drinu­s, in­sultă, amenință, se zbate în tot chipul. Blemider impasibil, declară că el moare mai de grabă decât să calce legea lui I­ristos. In sfârșit, cuprinși, fără să vrea, de respect înaintea unui așa caragi­­, năvălitorii se retrag, îndată însă se înaintează plâ­n­gere la împărat împotriva căr­­­lugărului necruțător, care a în­drăznit sa fie piept ,favoritei. Ațâțată de anturajul e­i, favo­rita cere răzbunare,­­ alternând că în persoana ei a fost insulta­tă m­ajestatea imperială însăși. Din partea sa, Drinu­s declară că e vrăjitorie la­ mijloc, căci nu­mai prin vraja s­a ,untul, face ca sabia să nu iasă din teacă, și cere pedepsirea vrăjitorului. Blemide începea să se neliniș­tească asupra urmărilor pe cari ar fi putut să le aibă îndrăz­neala sa. Se păstrează de la dânsul un fel de circulară pe care a ad­­re­­sat-o în aceste împrejurări tu­turor călugărilor din imperiu pentru a lămuri într’un chip oa­recare opinia publică asupra in­cidentului. Intr’însa se povestea pe larg toată chestiunea. Blemide își justifica purta­rea avută în acea împrejurare și, ridicându-se, în termeni foar­te violenți împotriva favoritei, definea atitudinea care, față de o astfel de femei și în asemenea împrejurări, se împingă unui servitor al lui Dumnezeu. „Acel care vrea să placă oa­menilor, scria el, nu ,e un ade­vărat senator al­ lui Dumnezeu­", și-și încheia astfel apărarea sa: „Iată pentru cp, fără a șovăi, noi am alungat pe nelegiuita din locul cel sfânt, căci nu puteam lua asupra noastră de a da sf­in­ta împărtășanie femeei neruși­nate­­ și necu­rate, nici să consun­­­țimi a arunca înaintea aceleia, care se tăvălește în noroiul sim­­­efteiniei, strălucitoarele și pre­­țioasele cuvinte ale sfintei li­turghii“. Cu toată aprinderea pasiunei sale, se pare totuși că împăra­tul a refuzat să satisfacă pofta de răzbunare a metresei lui. Cu lacrimile în rodiî, el se mulțumi să spue suspinând : „Pentru ce voiți să pedepsesc pe a­cest drept ? Dacă eu aș fi știut să tr­esc fără a mă acoperi de necurățenie și rușine, aș fi ți­nut în afară de orice atingere maiestatea imperială. Dar eu însumi am dat motiv insultelor cari se aruncă peste persoana și demnitatea mea. Nu fac de­cât să culeg ce am semănat“. Totuși Blomide nu a fost scu­tit de supărări și de turbură­, după cum­ spune în autobiogra­­­fia sa. Această afirmare e Însă e vagă. Ceea ce e sigur e că pe la 1250 starețul nu mai era în considerațiunea de mai înainte. Se petrecu însă un fapt norocos pentru el, care-i reglabili­­ în vaza de odinioară. Niște trimiși papali sosiră în Orient, având de tratat cu o­­rientalii. Blemide fiind un băr­bat foarte distins prin învățătu­ra și prin elocvența cu care știa să­ discute și să ar­gumenteze, se sim­t ne­voie de dânsul. Fu pof­tit să ia parte la discuțiunile de la Nimfeon, și cu chipul a­­cesta scăpă de urmările supă­rătoare ale luptei în care se pu­sese cu puternica favorită, „al căreia nume chiar, cum el în­suși scrie,­­inspiră groază“. Serviciile aduse de dânsul nu mai dădură nimănui gust să-l atace ori să mai speculeze ches­tiunea insultei adusă favoritei. Ar­him. I. Scriban „UNIVERSUL” are următoa­rele linii telefonice: Administrația . ...» 6| 62 Redacția ....... 12[68 Străinătatea . . ... . 20156 CARȚILE DE CITIRE Intr'un articol trecut vorbi­sem despre chipul în care sunt alcătuite abecedarele. Arăta­sem felul în care alcătuitorii lor știu să le dea copiilor, și înche­iasem, arătând că din fiecare abecedar autorul trebue să facă un povățuitor, un povățuitor cu sufletul cald, cu avânt, cu în­demn la viața peste al căreia prag copiii fac cel dintâi pas. Cele ce scrisesem pentru abe­cedar s’ar potrivi și pentru căr­țile de citire. Acei cari alcătuesc asemenea cărți, trebuesc, după părerea mea, să fie ei însăși a­­dânci cunoscători ai literaturii noastre în cele mai mici amă­nunțimi ale ei, să știe ce anume să ia din fiecare autor, ce are el mai caracteristic în felul sau de a scrie, și ce e menit din o­­pera lui să treacă în cărțile de școală. Nici nu mai rămâne vorbă că în tipărire­a pe care cele din­tâi bucăți literare ne-o lasă în minte, o neștearsă, îmi aduc cu cea mai vie plăcere aminte de paginile pe care d. Dră­­­ghici, profesor pe atunci la școala militară din Iași, nu le citea în clasă. De atunci cu­nosc scrierile lui Caragiale, Delavrancea, Vlahuță, ale lui Creangă, Slavici, poeziile lui Eminescu și Coșbuc. Sunt pagini, comparații, strofe, cari și azi le pot spune pe dinafară, deși de învățat nu le-am învățat nici­odată pe de rost, ci numai le ascultam. D. Drăghici ni le citea admirabil, pe alese, ne încânta. Așa se face că din clasele acele au eșit ofi­țeri cu însușiri deosebite, prin­tre cari Jean­ Bart e astăzi un nume atât r­ee­cunoscut. Nu știți cum vor f­ost privite lecțiile de limba română ale d-lui Dră­­ghici de către conducătorii școalei, dar știu cât ne-a folosit nouă tuturor, și cu câtă nerăb­dare așteptam ora de limba ro­mână. Căci așa de mare înrâurire a­re literatura când e bine aleasă, și cu căldură împărtășite, asu­pra­ sufletului omenesc. De aceea și cărțile de citire trebuiesc cu multă, cu foarte multă pricepere alcătuite, or Poate pentru aceasta și d. Ila­ret s’a adresat prin „Casa școa­­l­elor” la un număr de scrii­tori cari au primit însărcinarea să alcătuiască unei­ cărți de citire pentru licee. Faptul acesta are o îndoită însemnătate: în­tâi, că cei chemați să deie tipa­rului aceste cărți, a­u și cunoș­tințele și simțul cerut pentru a­­semenea lucrări; al doilea, „Ca­sa ©coaielor” vine și în ajutorul scriitorilor pe cari nimeni până acum n’a vroit să-i întrebuințe­ze acolo unde puteai­ și neapărat trebuiau să fie întrebuințați. Și, ca să sfârșesc, câteva cu­­­­nte pentru autorii de cărți de citire. Firește, nu cred să fie scriitor care să nu îngădue ca din scrisul sau să i se pui câte ceva în cărțile d­e citire, pentru folosul tinerimii. Dar cred că e I i o datorie de bun simț ca a­­tunci când iaî din opera cuiva pagini întregi să-­i faci măcar cunoscut printr'o carte poștală, c­e anume ai luat, ea să știe. Ia­tă pe cutare profesor din Ardeal care ia dintr’un volum 8 nuvele, și nu trimite un rând de încu­­noștiințare, autorului. Dar ce e mai de neînțeles: a­­celaș domn profesor ardelean prelucrează bucățile pentru șco­larii de clasele primare, când e­­le n’au fost scrise pentru ei, și face schimbări în opera autoru­lui, înjosindu-i valoarea litera­ră. îngăduit­e aceasta? Sau poa­te fi îngăduit să ciuntești o nu­velă, și să-I adaogi o ilustrație care schimbă cu totul înțelesul povestirii, cum a făcut cutare autor de abecedare? Sfătuesc pe scriitori să-și ape­re scrisul, aducând în marginile bunei cuviințe și a bunei price­peri, pe acești demni Gări își însușesc drepturi ce nu le pot a­­vea, din 3 £ M. GARJU JEAXTU. Meritsa eîesterali ia Italia Mare vâlvă în toată Italia din cauza proiectului de reformă e­­lectorală propus de guvernul Luzzatti. Și nu­­este exclus ca ministerul să cadă pe această reformă, de­oarece caracterul ei larg democratic nu convine ac­tualei majorități moderato-libe­­rale. In Italia actualmente există colegiul un­de. Pentru a fi­ ale­gător se cere însă să pasezi cer­tificatei cursului primar ori de nu, să treci cu­ succes un exa­men de acest­ cu­rs în fața ma­gistratului care , face înscrierea în listele electorale. Reforma ce se propune acum întinde dreptul de vot la toți ce­tățenii cari știțl să­ scrie și să citească. Prin această lărgire a sufragiului, Italia va avea, în loc de trei milioane alegători,— cât­ are astăzi—Un număr de patru milioane jumătate. In ex­punerea de motive, guvernul susține această lărgire a sufra­giului in chipul următor: „Par­ticiparea unui­ cât mai mare nu­măr de cetățeni la conducerea Statului formează, fără îndoia­lă unul din principiile cele mai mari și mai sănătoase de care se inspiră democrația. Un gu­vern esențialmente democratic nu trebuie să piardă din vedere că participarea maselor popu­lare la viața politică a țării le educă, le întărește sentimentul de solidaritate socială și le a­­propie tot­ mai mult de Stat, ceea ce este condiția de căpetenie a vieții civilizate“. Guvernul arată apoi de ce nu a propus dea dreptul sufragiul universal. Pricina e marele nu­măr de analfabeți ce se află în Italia, mai ales în provinciile meridionale. Reforma propusă va avea chiar darul să înlăture câți m­­al mult plaga analfabe­­tismului, de­oarece e de­ sperat că cetățenii neștiutori de carte vor căuta,—spre a putea profi­ta de dreptul de vot—să-șî pro­cure acel minimum de cultură ce-l reclamă noua lege propusă. Dar proectul în chestiune pe lângă lărgirea sufragiului mai introduce și o altă reformă im­portantă, aceea a votului obli­gator, sub pedeapsa unei amen­de de 500 lei, reformă care și la noi­a de actualitate, de­oarece a fost un moment vorba să se a­­ducă și în Parlamentul nostru un proect analog. „Dacă participarea cetățeanu­lui prin vot la conducerea Sta­tului, este un drept politic — scrie autorul reformei italiene— această participare este în ace­a principiilor ne ■— tul c­­e bazează însuși dreptul electo­ral“. Abținerea de la vot face ca reprezentanța națională—Parla­mentul—să nu mai fie oglinda fidelă a tuturor nevoilor adevă­rate ale țării. Obligativitatea votului va remedia această sta­re de lucruri aducând deocam­dată cu sila pe alegător la vot, până când educația politică a maselor— care nu se poate re­aliza de­cât treptat-treptat—va face amenințarea legii inutilă. Mai găsim în expunerea de mo­tive a guvernului din Roma, o descriere a sistemului votului obligator admis în alte țări. Astfel câteva cantoane din El­veția au introdus votul obliga­tor. Mai multe State din Ameri­ca de Nord prevăd în Constitu­ția lor est votul în alegeri­e o datorie cetățenească; lipsește în­­să o adevărată și reală obligati­vitate a votului. In special in­teresantă este experiența sufra­giului obligator făcută în Belgia. Legea care prevedea aceste dis­poziții­ a fost propusă de minis­terul Beemaert și promulgată în iunie 1894. In 1895, obliga­ti­vi­tat­ea a fost întinsă de la ale­gerile legislative la cele provin­ciale și comunale. Procedarea legei belgiene e simplă și su­mară iar pedepsele, foarte ușoa­re la început, cresc în intensi­tate în caz de recidivă, ducând până la pierderea temporară a drepturilor politice. Efectele a­­cestei legi au­ fost cum nu se poate mai bune. De unde înain­te de aplicarea ei, abținerile de la vot era­u­ de 26 la sută, după aplicarea legei, procentul­­ abți­­nuților a căzut la 5 la sută, cu toate că numărul alegătorilor se ridicase prin alte reforme ale sufragiului, de la 136.775 la 1.354.891. Votul obligator e stabilit și de Legea spaniolă pentru alegerile municipale și pentru Cortes, din anul 1907. In Austria diver­sele provincii au dreptul de a impune locuitorilor lor obligati­vitatea votului pentru alegerile deputaților din Reichsrath.­­Austria de Jos amendează cu 1 până la 50 coroane pe alegă­torul care ni s’a folosit, de drep­­tul electoral. In sfîrșit obligati­vitatea votului există în mai multe State germane ca : Bava­ria, Baden, Saxonia, Coburg Gotha, Weimar, Eisenach și Braunschweig. Autorul reformei italiene so­­coate că votarea în alegeri e pentru cetățean o datorie tot așa de imperioasă cum este ser­viciul militar, participarea la jurați, urmarea învățămîntului primar. Celor ce aduc obiecția că sin­ceritatea și spontaneitatea vo­tului e scăzută prin impunerea de a-l da, legiuitorul italian le răspunde că noua lege nu atin­ge cu nimic pe cetățeanul con­știent de datoria sa ; ea va in­fluența însă în bine pe ce­i ce din indolență nu participă la viața cetățenească. Apoi corup­ția electorală va fi cât m­ai mult redusă prin noul sistem, nem­ai­putându-se cere alegătorilor să nu se prezinte la vot. Pe lângă lărgirea dreptului de vot și obligativitatea lui, prin noua reformă electorală se fac și câte­va modificări în ce privește incompatibilitatea par­lamentară. Astfel dintre magis­trați nu se vor mai putea alege deputați decât membrii Curței de casație, iar nu și cei de apel cum era până acum în Italia , iar dintre militari, doar gene­ralii vor putea fi aleși. Spuneam la început că aceas­ta reformă întâmpină multă o­poziție în actuala Cameră ita­liană. De fapt toate elementele, moderate, care alcătuiau majo­ritatea fostului premier G­io­ulti­ nu vor să admită lărgirea Su­fragiului care e susținută de partidele stângei: democrații constituționali, radicali, socia­­­liști și republicani. Ceea ce apoi e curios este că dispoziția obligativității votu­lui e combătută cu egală străș­nicie de clericali și de socialiști. Cei dintâi fiindcă ei nu vor să voteze de loc, de­oarece Papa prin faimosul non expedit nu îngădue catolicilor drept­ credin­­­ci­șî să recunoască starea de lucruri a Italiei de azi, iar so­cialiștii sunt nemulțumiți fiind­că se tem­ că vor veni să voteze toți micii burghezi și micii pro­prietari cari până acum se ab­țineau­ de la viața politică și ast­fel în multe colegii lucrătorii vor pierde majoritatea. Situația politică este, din a­­ceastă cauză, cum nu se poate mai încurcată și e de temut că la deschiderea parlamentului, după vacanța de Crăciun, gu­vernul Luzzatti va fi silit ori să-și retragă proectul de refor­mă electorală ori să plece de la putere, — dacă nu cumva, cum șoptesc unii, va dizolva actuala Cameră, IE, Pn. » fifl. Strada Brezoianu f 1, Buettrest«» Gr TM IV A­­STIC A. 4) Ducerea unui picior Intim înainte cu vârful ridicat dela pământ 10— 10 c. m. 2) Ducerea uni picior întins înapoi cu vîrful ridicat dela pământ 10—20 c. m. 3) Ducerea unui picior întins înlături cu vârful ridicat dela pământ 10—20 c. m. i) Ducerea unui picior întins peste celalt, prin fată pi pe la spate. 3) Sări pe vârful picioarelor. 6) Sări de pe un vârf de picior pe celalt, cu întinderea celui t 1 /I Oi Am 4­a­rt* V CA'm 1 ,1 a­an­a " * J A­M ___— . ^ 1_ff X A IV. J_____ _ I­V .. if a .« r­.. n alt pi­ior înainte. 7) Sări de pe un vârf de picior pe celalt cu întinderea celui­alt picior înapoi. 8. Saltă pe un picior apoi pe celalt.—(se ridică numai călcâiul dela pământ). 9. Sări pe un picior, aval pe retail.­** .se ridică piciorul cu Mul dela pământ). 10. Șezi pe un graurki, cet alt picior întins înainte, brațele sus. 11. Șezi pe un genuchi, celalt picior întins înapoi, brațele sus.—(din amândouă pozițiunile: aplecarea trunchiului înainte și înapoi). 12. Șezi pe un genuc­hi, celalt picior întins în lături; întoarcerea trunchiu­lui la dreapta. 13. întoarcerea trunchiului la stânga. IV. St. Velescu. CRONICA VESELA SOACRA IN RAIÜ Cum spuneam mai era în versuri Că din nou o să încep Să vă spun din ale mele cum știți toți că mă pricep, uiite azi, o povestire . O să ncerc un al med grai Și anume vă voi spune —• Ce-a pățit o soacră ’n rail De când este Paradisul — Căci eu sunt în Paradis — Nici­odată unei soacre Porțile nu și-a deschis. Dar în zilele din urmă Una, nu știa cum făcu De 'ncântă pe Sf. Petru Si­­ năuntru străbătu.... Cum­ intră, veni in goană Cu privirea căutând... Ghici pe cine?... Cred prieteni Că v'a dat la toți prin gând... Gineri­ su S­ era ținta, Gineri­su ce ședea Intr'un cerc voios de îngeri Ce din harfe ti cânta... O! sărmanul om­ de dânsi Cu privirea cum a dat, Parc'ar fi 'nghițit stricnină Că rămase fulgerat ! Dar ea, zi­s de răsunară Toate bolțile cerești . ..Fata mea te plânge 'n lume „Și tu, uite, chef­uești ?!... „Crai nerușinat, nemernic ,Păcătos și desfățat ! „Unde-ți este, mă, credința „Care fi-mi Bai jurat?" Și snuncindu-și mâna 'n șolduri începu cu nasu Și vânt :: „D'aia te-ai vdrit, golane, „Ca și cârtița 'n pământ M". Ce să vezi ! Micuții ingeri, Ce-s fricoși de felul lor, începură toți să țipe Și s'alerge toți de zor... Căci dihanie ca asta Largă ’n fălci, cu ochii mită Și cu mâini năbădăioase Și cu glasul ca im­brici. Nu le mai eșise 'n cale De când raiul era rai ! Fugeau îngerii... iar dânsa* Da mereu : „Nemernic crai* Până coind, mă stifi pe mine ! Rabd ce rabd și mă încrunt : „Hei bătrâne, princi unde ? „Nu mai pui odată punt ?“----­Ia ascultă-mi, zise dânsa, Ce te bagi ? S'avem pardon! Cine eșt de-mî turburi pacea? „Cine eu?... Sunt Marion?" — Ma... „Atât putu să zică... Vorba asta o trăzni * Și pe-o margine de ceruri Jos in iad se prăvăli! Soacre, fie-vă de pildă Și cu gura nu mai dați Căci... adio! Nici odată. Raiul nu o să-l pupați ! p. o. MARION. Săptămânale de Ionescu-Quintus In ajunul Crăciunului m’am dus la Ghighiu, bătrâna mănăs­tire de lângă Ploești. Doream să trec sărbătorile în singură­tatea cea mai desăvârșită, sin­gurătate la care râvnesc sufle­tele în fundul cărora sunt dar­­eri înăbușite, tristeți înmor­mântate de vîî. Pornisem cu o trăsură. Era o zi rece, umedă și întunecoasă, una din acele zile in care iarna se manifes­tează cu o desnădăjduitoare brutalitate. Trecând bariera o­­rașului, am dat cu ochii de un cârd de pasări, care plecaseră in pribegie. Din țipetele lor as­cuțite se deslușeau: durerea despărțirei, frica de necunos­cut, nostalgia plecărei și lică­ririle speranței. Le-am urmărit până când s’au pierdut în zare și mă gândeam . Câte vor sosi acolo unde voesc, câte nu se vor prăbuși din înălțimi și câte nu v­or pieri înainte de a ajunge la liman. Dar o­are cu noi nu se­­ petrece același lucru? Câți nu murim înainte de a ne înfăptui visurile! Câte speranțe curate , câte iluzii frumoase tremură înflorate și după ce se agită și­­ e sbat ca niște aripi de pasări rănite, se desprind de noi și, bStând, se murdăresc în reali­tatea cea mai desgustătoare. Un vânt ușor îmi gâdilă frun­tea și în închipuirea­ mî­sures­cita ta le- înfiripează toate sufe­­­rințele Siele pricinuite de cre­dinți­, înșelate, de năzuinți neîm­plinite. In­ tăcerea întreruptă numai de ciripitul păsărilor, și de adierea ușoară a vântului răcoritor, aud un cântec de dor, o melodie monotonă, bizară chiar, plină însă de o melanco­lie dulce și dureroasă. Un tânăr cu carnea pe băț nu-și poate curma durerea ce simte și dă curs liber exprosiu­­nea sentimentelor sale: plânge o dragogie nefericită, cântând o doină. Doina este aroma mângâietoa­re a sufletului ce arde inima po­porului. Când corul îl face feri­cit, Românul cântă o doină. Când îl asuprește tiranul, dân­sa este tâlmaciul suferințelor lui. Când se scoală , doina ; când se culcă, doina­­ alungă urâtul. Peste câteva elipe sosesc la mănăstire... Văzduhul e plin de jalea clopotelor. Plânsul lor se pierde în ecoul unei păduri a­­propiate. Călugării se strecoară cu pași mici și măsurați, desfă­șurând mătănii, în biserică. Mă duc la casa starețului. Un frate tânăr, palid, cu privirea rătăcită îmi ese înainte. r— Sfinția sa Starețul e aici? — Nu. E bolnav la spitalul din Ploești. Aveați ceva cu dum­nealui ? — Da. Fratele își lăsă privirea în pă­mânt și frecându-și mâinile îna­intea pieptului, îmi spuse: — Poftiți, poftiți înăuntru pu­țin. Intrai. — Dar ce aveați cu dumnea­lui, dacă îmi dați voe să vă în­treb ? — Venisem să stați trei zile aici. — Da? Uite ce e. Duceți-vă la spital, vorbiți cu sfinția sa ca să vă dea un bilet și apoi ve­niți înapoi. Cu plăcere v’ar­ pri­mi, dar fără voia Sfinției sale, nu se poate. — Bine, o să mă duc. — Mai stați puțin, vă rog. Să luați ceva la noi. Fratele e și din odae, îmi aruncai privirea împre­jurul meu și văzând un mor­man de cărți pe masă, începui să le desfac. Erau mai multe cărți religioase, iar dedesubtul lor am găsit: „Micul Dor”. Când eram mic îmi plăceau grozav cântecele din „Dorul“. Vedeți dumneavoastră. Pe a­­tunci nici nu visam cât sunt de proaste minunățiile astea, pen­tru cari oftam așa, pentru că vedeam pe alții oftând. Când ești mic, toate ți se par mari și mai ales când e vorba de lucruri cari se adresează sen­timentelor — e strașnic de greu să faci deosebirea la o vârstă când tot ce sboară e­ „angel radios“. Desfăcu! Broșura și citii aces­te versuri: Ta iubesc Costică, ah !­aî îndurare Te iubesc Costica,päna ți ai valoarea. In fața acestei declarații așa de categorice, Costică, de­sigur că și-a dat valoarea pe față. Sărmană prostie, cum te re­peți tu într’una, din generație în generație și mi te mai ispră­vești. Fratele intră cu o cafea și o dulceață. — la poftiți! Să luați și la noi ceva. Ce rău­ îmi pare că n’ați găsit pe Sfinția sa aci. Am fi stat împreună câteva zile. — Și mie îmi pare rau. — înainte de a pleca, să pof­tiți în biserică. De-abia acum a început slujba. După ce luai dulceața și ca­feaua, m’am îndreptat cu fra­tele spre biserică. O, voluptate credinței ab­solute, care nu a știut ce este șo­văirea, mângâierea nădejde!­su­ 55L* preme, alunecarea pe nesimțita în marele mister al morței. — Eu o să plec, frate, și după ce ai lua bilet de la Sfinția Sa mă voi înapoia. — Bine, foarte bine. Plecai. Când am ajuns în Ploești, sa înoptase. Mergeam fără să șthi unde. Ajungând în dreptul unei ca­se mari, mă aprii. Una după alta intrau trăsu­rile și din ele soreau veseli, bă­trâni și tineri, bărbați și femei­le de lux, ce de fericire! Privit pe fereastră înăuntru. In mijlocul unei odăi luminata ca un basme, era așezat pe o masă, un copac de brad. Lumini aprinse, cercuri de hârtie colo­rate, bomboane, jucării, cal de lemn, păpuși în mătase... Iar domnii veseli, doamnele cocheta își priveau copiii. Păpușile de jos și păpușile din copac se ar­­m­onisau in găteală. Voind să plec, văzui o fetiță de vr’o șease ani lângă mine. — Ce faci nu aici? — Mă uit și eu. Ce belșug este acolo șî n’am ce mânca. — A cu­ ești nu? — Mămica mi-a murit și de tăti eu n’am știut nici odată ni­mic. Uitându-se în casa bogată, în ochii ei nu știu­ ce străluceai plăcerea ori Invidia. O luat de mână și plecarăm împreună. In mersul nostru îm­i spu­neam : „Și tu ești singură și eu­ sunt singur. Ce întâlnire fru­moasă, nea dat întâmplarea!“ CENTRELE UNIVERSITARE Se știe că la congresul studen­țesc, ținut anul acesta în Iași ființăreț s’a discutat cestiunea înființări de centre universitare în toata localitățile unde se află U­niver­­­­sități românești, sau Universi­tăți frecvanțate de studenți ro­mâni. In urma hotărârei luate de congres, după o lungă stăruință, a comitetului de inițiativă din București, s’a întemeiat în Ca­pitală un centru universitar a­­legându-se în acelaș timp și co­mitetul defintiv. Scopul acestor centre este să realizeze unitatea culturală, mai târziu și națională, a ro­mânilor de pretutindeni. Cum însă îndeplinirea unui i­­deal atât de înalt cere forte, muncă pricepută și timp, adică o seamă de virtuți, la convoca­rea făcută de comitetul de ini­țiativă, din marele număr al studenților din București via­ răspuns nici jumătate, astfel că întrunirea nu a putut avea ca­­ractend solemn și impunător, care-i trebuia. Vina întreagă negreșit nu ca­de asupra studenți­ei noastre universitare, căci trebue să ți­nem seamă de împrejurările ne­favorabile în cari s’a zămislit a­­cest centru universitar. Ar fi fost necesar ca spiritele să fie pregătite prin întruniri, în care să se discute această cesti­­une, iar bazele Centrului să fie puse de întreaga studențime de la Universitatea din București. El ar fi căpătat atunci o putere morală care­­ ar fi impus de la început ca o mișcare serioasă de redeșteptare națională. Dar timpul nu este perdut Ce nu s'a putut face atunci din cauza împrejurărilor, se poate face astăzi. Pentru aceasta nu este nevoe în primul rând de­cât de convingerea că mișcarea ce s’a zămislit este o mișcare înaltă, convingere care credem că exis­tă. Datoria mănunchiului ales de studenți este să o impue și celorlalți camarazi. Pentru acea­sta, întrunirile sunt un bun mij­loc, însă un mijloc mai eficace încă este presa. Se știe că astăzi orice mișca­­­re serioasă se datorește presei. Presa le creiază, ea le întreține și tot ea le poate înmormânta. De aceea ar fi de dorit ca a­­ceastă mare putere socială să sprijine centrele universitare, făcându-le dintr’o mișcare mai mult nominală, o mișcare reală. Este chiar pentru ea o datorie de care socotim că va ști să îe achite. **

Next