Universul, iunie 1912 (Anul 30, nr. 148-177)
1912-06-12 / nr. 159
5 bani in România. — 10 bani In străinătate— De pe îngustul cer al literelor române s’a stins o stea. Ion Luca Caragiale, iubitul și răsfățatul nostru dramaturg, a închis ochii pentru totdauna, în seara zilei de 9 Iunie, la Berlin. Nu £ n aceste momente de covârșitoare durere putem vorbi de opera lui. Ș'apoi cine n’o cunoaște? Lucrările lui Caragiale au avut darul, destul de rar, de a fi prețuite nu numai de intelectualii neamului, ci și de grosul poporului. Dintre scriitorii contimporani, se poate spune cu drept cuvânt că era popular , popular nu numai în țară, dar în tot cuprinsul României. De aceea, vestea morții lui va zgudui puternic pe toți românii. Pierderea lui va fi regretată și de literații străini, căci parte din lucrările lui Caragiale au fost traduse în alte limbi și foarte prețuite. Adânc îndurerați de moartea-i timpurie și neașteptată, rugăm pe nemângâiata familie Caragiale să primească sincerele noastre condoleanțe, Caragialelajnhtrsis!” . i Sunt unde vești triste, cari cad ca niște bombe sfâșiind ndmele. Din acestea a fost aceea a morții lui Caragiale, a sfâșiat numele și a stors lacrimi din ochii tuturor, căci, cine nu la cunoscut și nu l-a iubit pe maestrul. Nu mai vorbesc de prietenii săi intimi. Ei sunt literalmente deprimați. D. Delavrancea și-a petrecut ziua de cri plângând. Și câți ca d-sa. „Universul care a avut mândria de a numera pe Caragiale printre colaboratorii săi de seamă și și-a împodobit timp îndelungat coloanele cu scrierile geniale ale maestrului, la o parte mare la doliul adânc ce a cuprins întreaga națiune. Noi ce știa de la „Universul“ care am cunoscut de aproape pe maestrul nu vom uita niciodată vizitele ce le făcea la redacția noastră adresându-ne cuvinte binevoitoare și de îmbărbătare. Petreceam câteva minute cu adevărat delicioase și nu ne săturam stând de vorbă cu el Spiritul lui sclipitor, verva-i nesecată, și puterea lui de pătrundere ne captivau. La plecare, ceea ce ne recomanda în deosebi era ca să nu lăsăm să se strecoare în articolele sale greșeli de tipar de cari stvea oroare. Aceasta însă era cam grea, căci maestrul avea o ortografie specială și unele accente neasitate, lucruri de cari nu prea, țineau socoteală tipografii. Totuși, ne făceam luntre și punte pentru ca să-î facem pe plac. Caragiale își trimetea manuscrisele din Berlin. Își cântărea insă așa de bine cuvintele, încât se întâmpla uneori ca, după expedierea articolelor, să ne ceară prin scrisori sau chiar prin telegarrrte să schimbăm cutare cuvânt care nu prea i se părea la locul lui. Volumul său „Momente“ este compus din foiletoane publicate în „Universul“. Caragiale nu și-a întrerupt colaborarea la „Universul‘ decât pentru cuvântul că lucra la o nouă capo d’operă. Nu știă dacă a sfârșit-o sau dacă Va surprins moartea in momentul când își creia personagiile în piatră cu forme neperitoare așa cum numai el știa să le creeze. Dar, ori că o fi terminat ori ,că nu noua î lucrare, opera lui Caragiale, atât de grandioasă, e mai mult decât suficientă spre a-i asigura nemurirea. Desigur că corpul neînsuflețit al marelui scriitor va fi adus în țară. Unde» va fi insă mormmdntat? Ar treimi un Panteon unde să se strângă osemintele tuturor bărbaților geniali ai acestei țări și unde să se odihnească, alături rămășițele unor genii ca Eminescu, Caragiale, Kogălniceanu sau, C. A. Rosetti. Și Panteonul acesta ar fi tot atât de majestos ca și cel din Paris în care Victor Hugo se odihnește alături de Voltaire și de Jean Jacques Russeau. Mesingean. Mesingean. Ce a scris Caragiale e zadarnic să se mai înșire. A scris de toate articole de reportaj asupra războiului de la 1877, informații de gazetă, politică, comedie, dramă ba chiar și sociologie (broșura „1907“). In tot ce-a scris a pus însă fără măsură marele Lui dar de observație, acela pe care aproape nici unul din scriitorii noștri nu-1 au în așa grad, acel dar de observație care, rodind pe hârtie, mușca și ustura, sau mângâia și alinta ca o poveste veche. Acest Caragiale, printr’ai cărui ochi mici de un albastru spălăcit a trecut lumi întregi de fapte și de tipuri, a fost de mult menit să stăpânească literatura noastră, pentru ca multă vreme încă să nu fie un întrecut, dar nici măcar ajuns. Crassistafar Admirasem geniul lui Caragiale autor dramatic, admirasem concisiunea și precisiunea lui Caragiale scriitor, dar nu știam că era și un mare orator. Din potrivă, tocmai calitățile stilului lui m’ar fi făcut să cred că era străin de arta dorinței De aceia, mirarea mea a mers până la uimire când într’o seară, pe când clubul conservator era în casa Mandy, am auzit pentru întâia oară pe Caragiale ținând un discurs. Amicul meu doctorul Istrati ne citise o importantă lucrare asupra învățământului primar și, după comentariile obișnuite,plecaseră cei mai mulți dintre asistenți; atunci între câțiva, Caragiale a luat cuvântul și ne-a încântat cu o improvizație pe care nu o voiți uita niciodată: înălțimea ideilor, belșugul argumentării, originalitatea imaginelor, căldura accentelor, verva neîntrecută, totul făcea din cuvântarea lui Caragiale un cap de opera de elocință. Din acea seară am știut că pe lângă celelalte strălucite însușiri, Caragiale era și orator. După mulți ani, foarte mulți ani, mi-a fost dat s’aud pe Caragiale dinaintea publicului celui mare, orator în întrunirile publice, care este forma cea mai grea a oratoriei dacă bineînțeles vrei să vorbești ca să nu tai palavre. Și la fiecare întrunire — au fost multe — tot mai măreț a apărut talentul oratoric al lui Caragiale. Ce să vorbesc de frumusețea limbei, de corecțiunea impecabilă a frazei, de puterea zdrobitoare a raționamentului, de legătura strânsă a argumentației ori de ironia lui inexorabilă ? Discursurile lui Caragiale au fost sorbite de cei cari au avut norocul să-l audă și citite de toți cei cărora arta românească nu le este indiferentă. Dar nu numai au fost citite, dar vor fi citite și de urmașii noștri, cel mai mare și cel mai rar elogiu care se poate face unui discurs. Vor fi citite fiindcă Caragiale, ca toți oratorii cei născuți iar nu făcuți, are două mari însușiri. Caragiale știe să vadă pe d’asupra chestiei zilei, care fatal trebue să fie tema oratorului politic, adevărul etern și superior sub care stă chestia trecătoare ce în acel ceas preocupă mulțimea. Caragiale știe, adresându-se mulțimea, să se ridice în sferele cele mai înalte întrebuințând totuși o vorbire pe înțelesul tuturor, fără a excepta pe cei mai obscuri. Caragiale a Înțeles că nu este adevărat că mulțimea îți cere să te scobori ca să-l placi, ci din potrivă cu cât îi faci cinstea de a te ridica mai sus și de a o chema după tine, cu atâta, pătrunzi mai adânc în inima ei, bine înțeles dacă ești în stare ca gândul tau să-l îmbraci într’’o formă pe care ea s’o înțeleagă. Această concepție a sufletului mulțimei mi-a dovedit și ea că, cu toată ironia nemiloasă din teatrul lui, genialul Caragiale, departe de a fi un sceptic, este un optimist, așa de optimist, încât cine nu vede decât suprafața lucrului, l’ar putea lua drept un naiv, Tache Ionescu, (Flacăra) Carailals literat în literatura noastră generală și în si piecial în literatura noastră dramatică, Caragiale însemnează un punct culminant. După Alexandri și Millo,caii încercaseră satira pe scenă și cari se opriseră la tipurile comune ale unui Herșcu Boccegiul sau Coana Chirița, Caragiale cel dintâi îșî ia tipurile satirii lui dintr’o lume până atunci intangibilă, dintr’o lume căreia toată lumea îi simțea ridicolm și șubrezenia, dar căreia nimeni nu îndrăznea să-i atace corifeii. Caragiale a scos la lumină pe Uiți Nae Ipingești, pe toți Farfurizii, pe toți Tipăteștii, ca și pe toți Dumitrachii Titirică Inimă rea, creând cu din tot ce cunoștea toată lumea o lume nouă. Caragiale a fost un creator, mai mult decât oricare alt scriitor al nostru. Creator, întrucât opera lui teatrală va rămâne încă multă vreme în fruntea literaturii noastre dramatice, creator, întrucât nuvelele lui, schițele lui sunt toate tot atâtea momente eternizate din viața noastră a tuturor. Impresia în Capitală Vestea morții marelui nostru Caragiale a produs o adâncă impresie în Capitală. In toate cercurile se discuta mult aceasta moarte prea timpurie și o vie părere de rău se zugrăvea pe fețele tuturor. La clubul conservator-democrat s’a arborat drapelul negru. Printre studenți ca și printre artiștii teatrelor noastre părerea de rău pentru moartea maestrului Caragiale era de nedescris. Foarte mulți, mișcați până la lacrimi de această ireparabilă pierdere pentru literatura și neamul românesc, plângeau și unora nici nu le venea să creadă, că maestrul Caragiale a murit, atât de mult admiratorii marelui scriitor erau obișnuiți că moartea nu poate davi un suflet atât de superior și un atât de puternic talent. S’au trimis numeroase telegrame de condoleanțe la Berlin, crud încercatei familii, iarprietenii și admiratorii lui au plecat la Berlin ca să vadă corpul neînsuflețit al aceluia care, un sfert de veac, a înveselit publicul românesc cu nepieritoarele sale creațiuni. Numeroase coroane și jerbe de flori naturale se vor depune pe sicriul marelui Caragiale ca un omagiu viu de admirațiune adus talentului puternic și adevărat. Din viata lui CirapSe D. A. Vlahuță, bunul prieten al lui Caragiale, a povestit unui ziarist următoarea amintire din viața marelui scriitor. Intr’o zi, Caragiale hoinărea cu Vlahuță. Ajungând în piața mare, Caragiale zice: — Hai să luăm câte o portocală. — Era primăvara. — Hait—răspunde d. Vlahuță. Și luară fiecare câte o portocală. Vlahuță o desfăcu tacticos pe-a lui , era coaptă bine și plină de teamă gustoasă. A lui Caragiale era seacă. Marele scriitor nu zicea nimic. Se uita numai la portocala lui, se uita și la a lui Vlahuță, se uita și la negustor și dădea cu amărăciune din cap. Negustorul foarte necăjit de întâmplarea asta și mai ales mișcat de expresivele gesturi ale lui Caragiale, ii spune: — Iertați, se întâmplă, domnule. Poftiți și luați asta ! Caragiale pare că nici nu-l auzea însă, își plimba mereu privirile cu aceiași semnificativă amărăciune de la portocala lui la a lui Vlahuță și de la a lui Vlahuță La negustor. Bietul negustor, continua să se scuze : — Eu ce sunt de vină, domnule ! Doar nu sunt în ele, păcatele mele ! Poftiți, luați asta ! Atunci, în sfârșit, Caragiale isbucni : — Nu trebue! Uite, vezi, negustorule, așa sunt că : pe ce spui, eu e mâna, tot se usucă ! Așa a fost norocul meu. Să iau alta? Nu iau. Pe care ași pune mâna s’ar, usca și ai rămâne fără marfă! Și aruncând cu desgust fructul, uscat, cei două mari prieteni se depărtară, fără ca negustorul de portocale să știe cu cine avusese cinstea să vorbească f I. L. CARAGIALE LA MAESTRUL DELAVRANCEA Prieten intim al marelui Caragiale a fost Barbu Delavrancea. Socoteam că durerea pentru pierderea marelui său prieten va smulge maestrului Delavrancea accente de o sublimă revoltă contra destinului care a doborât într-o clipă stejarul uriaș al cugetării românești. Intr'o casă liniștită, din str. Primăverei, ascunsă de o grădină, din care se desprinde ceva rustic și patriarhal, șade maestrul, înainte, pe o alee, în mijlocul unei liniște desăvârșite. Cu capul în jos, rezemat, de mâini, maestrul sta la o masă intr’o verandă înfășurată de flori. Zgomotul pașilor mei pe nisip, a făcut pe Delavrancea să tresară. Ajuns în fața lui, maestrul ridică capul... Plângea.. Nimeni n'ar putea, evoca prin sens durerea zugrăvită pe față, nespus de tristă, a lui Delavrancea. Cu o căutătură a ochilor, în cari se citeau sentimente ce im pot fi comune orcărui muritor, m’a întrebat ce voesc.... Intimidat, i-am expus maestrului scopul vizitei mele: să-mi spună ceva despre Caragiale. Cu vocea înecată de plâns, Deavrancea, mi-a răspuns: — Nu pot... surtă-mă... nu pot... La dânsul mă gândesc! Dacă s’ar fi putut închega, în clipa aceea, furtuna de gânduri ce simțeas că clocotesc în capul lui Delavrancea, de parcă stau să rupă zăgazurile minții, cu siguranță că s’ar fi ridicat, la înălțimi nemăsurate, im monument al gândirii omenești... Plângea, răsvrătitul de cri, nu mai găsea putere să se revolte. Durerea îi covârșise firea. Am respectat durerea maestrului și n'am mai insistat. Llocvență mută a atitudinei sale, spunea mai mult decât ar fi putut-o face în fraze meșteșugt,.... „ MIHAR IN 8 PAGINI MOARTEA LES GARASAIÉ La Radu D. Rosetti In esență, emoționat, d-sa ne-am spus următoarele: Opera lui Caragiale am preamărit o astă primăvară, la Teatrul Comoedia, când am avut onoarea să prezidez, în lipsa d-lui Diamandi, și ’n prezența A. S. R. Principesa Maria, prima șezătoare literară a „Cercului Comoedia“. Ce gândesc acum despre moartea celui mai mare dramaturg al nostru? Ce gândesc de câte ori piere un geniu, că „Tout est vain!“ cum suspină Kenan în La Vie de Jesus, când justifică pe Crist care, murind pe cruce pentru mântuirea oamenilor, în momentul suprem, are și el un moment de slăbiciune, căci strigă în agonie „Doamne! Doamne! pentru ce m’ai lăsat?!“ Acum, dacă poate fi un imbold la muncă și o consolare faptul că atât cât se va vorbi românește opera lui Caragiale nu va mauri, cei mai puțin pesimiști că mine să nu se revolte contra celui care a orânduit ca elefanții și corbii să trăiască sute de ani, pe câtă vreme oamenii ele geniu să ajungă numai prin excepție la 60: 4 t Be*arl ă eu d.r.PetriSca Societar al Teatrului Național L-am găsit pe d. .1 Petrescu, vechiul societar al Teatrului Național, pe înserate, la locuința sa din str. Eminescu. Când i-am expus motivul vizitei mele, d. Petrescu, care nu auzise trista veste deoarece toată ziua nu ieșise din casă, a scos o exclamație și-a dus amândouă mâinile la frunte și a rămas încremenit. Nu era o mișcare teatrală, ci semnul unei vii și profunde emoțiuni pe care i-o pricinuise știrea că a dispărut Caragiale, omul pe care îl cunoscuse acum 30 și ceva de ani. CARAGIALE SUFLEUR „Pe Caragiale, începu convorbitorul meu, Tamn cunoscut acum 32 de ani, pe vremea când el era sufleur la teatrul Național. Inteligența lui remarcabilă și de o uimitoare putere de pătrundere l-a făcut ca chiar de atunci să fie respectat și apreciat. Din datele pe cari le am, Caragiale n’avea cine știe ce cultură oficială n’avea, cum se zice, hârtii ștampilate. Era însă un autodidact, un om care îți vorbea imediat despre orice chestiune ca un adevărat specialist. Omul acesta a citit și a asimilat uimitor de mult; despre el se poate spune cu drept cuvânt că devora bibliotecile pe cari le întâlnea în cale. S’a bucurat de prietenia unor oameni ca d-nii Titu Maiorescu, fl. Carp, VLabuțst, Gh. wa, și alții, cari totdeauna ar avut pentru el o •cea suera lîmp deosebita. Despre d. Carp îmi aduc aminte că, mai târziu, venea adeseori cu Caragiale prin cabinele noastre și amândoi se luau la întrecere în jocuri de cuvinte și spirite. „TIPURILE“ LUI CARAGIALE Mediul în care a trăit o viață întreagă l-a făcut să scrie teatru, pe el care avea o extraordinară putere de observațiune și de caracterizare. Și,succesul pe care l-a avut, opera lui îl cunoașteți. Opera lui îl arăta așa cum era: un mare îndrăgostit de viață și de adevăr, veșnică în căutarea formei care să înfățișeze în mod desăvârșit tipul. Modul în care el căuta aceste tipuri e cu deosebire interesant. Adeseori îl vedeai cutreierând cafenelele, băcăniile, berăriile, găsind ba un „cetățean“, ba un „tejghetar“, ba un „june“ și rămânând ceasuri întregi în tovărășia lor. Se prăpădea ,mai ales după radicalisme pe cari le descoperea în graiul tipurilor. Unul din oamenii pe cari-î căuta mai mult din această pricină era un anume Sânge rece pe care cum îl vedea îl și chema la masa lui. Pe pradă, un cismar militar, care trăește și azi și al cărui nume îmi scapă, se fălea de asemenea cu prietenia lui Caragiale, căruia i-a furnizat foarte multe din elementele din Noaptea furtunoasă. Fiu al bătrânului Costache , Caragiale care împreună cu Gh. Asschi și cu alții au pus temelia teatrului românesc,dispărutul avea o adevărată patimă pentru teatru. Caragiale om de afaceri , moștenire care i-a rămas acum câțiva ani, l-a făcut să ■ cugete mai serios la scăparea de grija zilei de mâine, grije atât de amară pentru orice artist. Cunoașteți întreprinderea lui cu berăria, întreprindere în care a pierdut o sumedenie de ani; mai pe urmă l-am auzit sblângându-se de niște „tovarăși“ cari-1 înșelaseră într’o întreprindere de construire de linii ferate, nu știui în ce parte spre Ploești. Amărât, de aceste insuccese, nu-i rămânea decât, o mângâere, să se întoarcă la literatură, și s-a întors bucuros la ea atunci, cum se întorsese și mai pe urmă, după ce o nouă moștenire ț făcuse în zadar să încerce să ajungă bogat, CARAGIALE PREGĂTEA O PIESA NOUA Ceea ce va interesa cu deosebire marele public e știrea că în curând Caragiale avea să încredințeze teatrului Național o piesă nouă, piesă pe care o terminase și asupra reprezentării căreia începuse tratativele cu d. I. Bacalbașa. — Eu. — spune convorbitorul meu plin de cea mai sinceră părere de rău — trebuia să am un rol de seamă în această piesă.... CANDIDATURA LUI GARAGIALE LA ACADEMIE Cunoașteți faptul că în ultimul timp prietenii puseseră candidatura lui Caragiale și a lui Delavrancea la Academie. Cu puțin înainte de a se pune la vot aceste candidaturi, Delavrancea a venit la Caragiale și i-a făcut cunoscut că-șî retrage candidatura ca să-l lase numai pe el. —• Frate Barbule, i-a răspuns atunci Caragiale, eu aș zice să-ți lași candidatura. Fiindcă eu știu că n’o să fiu ales. Și dacă te retragi, rămâi și tu pe dinafară, și nu î bine... Prevederea lui Caragiale s’a împlinit . în ziua alegerii el n’a obținut nici un vot, nici chiar pe acela al prietenilor cari-1 propuseseră. Mihail Negru. LA MOARTEA Maestrului Caragiale Carid ne-a venit d la ziar știrea neașteptată despre moartea lui Caragiale, am avut credința că e o farsă, și vai! cum am fi dorit ca zvonul să fie o farsă din cele multe ale maestrului. Dar farsa, bănuită, a fost sat fie tot plânsul României. Caragiale nu mai există. Neînsemnat cum sunt, nu mai aș fi permis să scriu un rom a la moartea aceluia pentru care a ține condeiul în mână era să fi luat, de la zel toate darurile, dacă în viața mea de modest muncitor pe la ziare nu aș fi avut marea cinste să fi vorbit cu maestrul câteva clipe. Era spre a-i aduce o mulțumire, mișcat, confuz, neștiind dacă marele dramaturg nu a făcut o glumă cu mine — gluma care mi s’ar fi părut cu atâți mai ciudată cu cât până atunci nu-mi văzuse fața -- sau dacă nu cumva au făcut vre-o soție niscaiva prieteni. Nimerisem —da, nimerisem - niște versuri pe rari ,mult regretatul Tony Bacalbașa, nestrămutatul admirator și ...bjeton al marelui dispărut, mi le publicase în pagina Tei lua Moș Teacă, — sunt mulți ani de atunci. Am primit a doua zi o telegramă. Am citit semnătura: Caragiale. Și trei cuvinte: „Să trăiești băete“. Când m’am dus la „berăria Caragiale“ de lângă teatrul Național,orom dus să mă coming și să mulțumesc. Am luat apoi telegrama maestrului și ami pus-o în ramă. Acum când moartea a stins pe cel mai viguros și mai mare talent, literar al țărei, și când văd ! ANUL XXX.—No. 15»—MAIT'l's 12 IIINIU 1!IU că speranțele maestrului au rămas pozate numai speranțe, privesc cu duioșie rândurile sfinte din telegrama lui și un zâmbet de ironie pentru mine viii flutura pe buze. Cel care a murit, trăește și va trăi veacuri și cel cari trăesc, — Doamne, cum vor muri! C. Cosea CURCIILE „Demain, . c'est le tombcou" (V. Hugo) Caragiale, omul, nu mai e printre noi. Și stăm acum, înmărmuriți, la marginea groapei în care se va rezuma într’un pumn de țărină, lăcașul temporar al sufletului unei nații întregi. Dacă firea în metamorfozele ei, ne dă asemenea pilde înfiorătoare prin neînțelesul lor, dacă în contexti,lațiunea noastră față de minunile firei, ne simțim uneori, unii dintre noi, fulgerați de un fior de teamă și dacă totuși conștienți și resemnați așteptăm cu toții ceasul din urmă, este însă în sufletul nostru — printr’o admirabilă prevedere a naturei — este o putere ascunsă care ne întreține ceas cu ceas, minut cu minut, speranța că și mâine vom trăi. „Demain, c’est le tombeau !“ Dar cine, în vâltoarea vieței se oprește o clipă să cugete la această perspectivă ? Chiar atunci, când moartea devine o necesitEate, când numai prin cei durerea chinuitoare se poate potoli, chiar atunci, omul se agață de viață și în clipa din urmă, când ochii i se dilată, lacomi să cuprindă întrânșii întreaga lume pentru care se vor închide, și în această clipă, muribundul încă nu e părăsit de speranța că poate va mai trăi. Il va chercher bien soin, plu tet que da mourir Quelque pretexta amii de viere [ei de souffrir Și dacă așa ne este alcătuită ființa noastră, dacă, suntem atât de însetați de viața noastră individuală, înfiripată aproape numai din dureri și lacrimi, dacă nu putem pricepe să murim noi oamenii de rând, a căror viață nu tare de cele mai multe ori decât o utilitate statistică; cum să pricepem, cum să nu rămânem înmărmuriți, cum să admitem imposibilul. Caragiale mort ! Imposibilul, da, căci a murit omul în care a încăput nemurirea, îmi amintesc un sfat al lui Caragiale. Sunt ani. Iubeam. Pentru mine lumea cu toate ale ei daruri, ■ cu șiragul ei nesfârșit de bunătăți, nu era decât un pretext ca să trăim într’însa, cum ar zice un poet: „eu și ea“ Și importanța acestui produs de halucinații sentimentale, sta în convingerea mea că nu mă înșelam. Cu toate această stare sufletească morbidă, directorul ziarului la care colaboram pe atunci — azi deputat — mi-a dat însărcinarea să plec la Sinaia pentru ca să aflu rezultatul unui important consiliu de miniștrii ce se ținea acolo sub președinția M. Sale Regelui. Am plecat. Când în sufletul unui tânăr de 20 de ani sunt melodii de dragoste, e greu să-l hotărăști să stea de vorbă cu oameni, atunci când în jurul lui e freamăt de pădure și plânset de ape. Și pe când rătăceam, în dulce revenire, pe alee singuratice, cineva mă strigă: Era Caragiale ! — Să nu mai visezi! Cine visează nu trăește și datoria noastră e să trăim. — Mai ales când iubim, maestre, nu e așa? — Nu așa, pentru că omul când iubește a încetat de mult de a mai fi. Lasă-te de dragoste tinere, și caută să cunoști lumea să o pricepi. Să vezi ce izvor de lumină și de viață ai să găsești atunci. —• Dar, cunoscând’o prea, de aproape, mă tem să n’o plâng? — Dacă o vei plânge, să știi, că n’ai cunoscut’o și mai ales n’ai înțeles’o. Omul când plumge visează încă. E o dovadă că a fost dezamăgit- și nu e vis și amăgirea ? Să râzi, asta e realitatea. Râsul îndreaptă, râsul îmbărbătează, cine râde nu disperă niciodată .— Dar cine poate râde ca d-ta maestre? Toată lumea. Modestia lui Caragiale era caracterizată prin aceste două cuvinte. Adevărat e că toată lumea râdea cu Caragiale. Eu sfătul lui nu l’am prea urmat— dar desigur că eu am păgubit. Alfred de Musset spune în versuri admirabile că atunci când Michel Angelo a murit — Italia întreagă s’a cutremurat— pentru că odată cu Michel Angelo a murit și arta. O nație întreagă se cutremură acum în fața morței lui Caragiale. Mintea cea mai luminată ca și cel mai modest român, ,‘stă mută în fața acestei crude nenorociri. Prezentul nostru cultural—s'o recunoaștem în sinceritatea durerei noastre nemărginite — e micșorat prin moartea lui Caragiale. Opera lui nemuritoare va fi însă pentru cei cari au rămas și pentru cei cari au să vină, un izvor de lumină și de adevăr. •incur. Craiova, 10 Iunie. In vederea congresului, încă de aseară au sosit în Craiova numeroși delegați. Orașul are o înfățișare de sărbătoare. Pretutindeni se văd străini cu cocarde. Parte din congresiști au venit de aseară spre a nu fi expus la aglomerația din trenurile de dimineață. Azi Duminică, la ora 6 dimineața, membrii „Cercului Comercial și industrial“ din localitate s’au întrunit la sediu, și de aci, cu muzica în frunte, s’au dus la gară să întâmpine pe congresiști. La 7.45 trenul sosește în gară, frumos pavoazată și decorată. Cei de pe peron izbucnesc în straie. D. C. Cernățeanu, membru în Cercul din București, salută, în numele congresiștilor, pe craioveni. D. Avram Marine seu, președintele cercului din Craiova, răspunde urând bun sosit delegaților. D. M. Constantineanu, prim ajutor de primar, în numele cetățenilor craioveni, salută pe reprezentanții comerțului din întreaga țară. După aceea s-a format un impozant cortegiu care, cu muzica în frunte, a parcurs străzile orașului, mergând spre sala teatrului Național, unde vor fi desbaterile. In câteva minute, sala, lojile și galeria sunt tixite de cei veniți să ia parte la congres. Foarte mulți rămân pe afară, ne mai încăpând în sală. Deschiderea congresulu. La ora 8 jum. se deschide congresul. Procedându-se la formarea biuroului,sunt aleși: președinte activ d. Avram Marinescu (Craiova), președinte de onoare d-nii M. Deșliu și C. Cernăteanu (București); vice-președințe Z. Niculescu (Slatina), I. Georgescu (București), Gh. Zamfirescu (Ploești) și I. Zamfirescu (Craiova); secretari d-nii M. Vrânceanu (București), N. Lupulescu (T.-Jiu), C. Dobrescu (București) și Ion Spirtaru (Craiova). D-nii Marinescu, Cernățeanu și Dobrescu mulțumesc, în numele comitetului, pentru onoarea ce li s’a făcut. Primul nostru gând, spune președintele, trebuie să se îndrepte către iubitul nostru Suveran. Iă adresăm omagiile noastre prin următoarea telegramă : ..Membrii Cercurilor comerciale și industriale din toată țara, întruniți la Craiova în al 3-lea, congres, depun respectuos la picioarele Tronului omagiile lor de recunoștință și roagă pe Atotputernicul creator să dăruiască M. Voastre și întregei Familii Regale, ani mulți și sănătate, pentru binele și fericirea, Patriei și împlinirea idealului tuturor Românilor“. Textul telegramei e ascultat de asistenți în picioare. Se mai adresează o telegramă de mulțumiri d-lui Pangrati, ministru de lucrări publice,pentru că a acordat congresiștilor o reducere de 75 la sută pe c. f. r. Cuvântarea d-lui Mihalcea Vrânceană Se dă cuvântul d-lui Mihalcea Vrânceanu (București). D-sa spune că mișcarea cercurilor comerciale nu e o mișcare de clacă, ci o mișcare patriotică al cărei scop e să ridice neamul pe cale economică după cum armatele o ridică prin arme. Noi nu facem chestie de tarabă, căci n’am venit aci să spunem câți bani au cercurile din toată țara, ci să înnumărăm succesele moralei obținute de 5 ani de când ființăm. Congresul de anul trecut l-am ținut la Iași; acolo ne-am dus să-î îmbărbătăm pe ai noștri, cari sunt copleșiți de străini. Anul acesta am venit la Craiova, ca să ne îmbărbătăm noi cu elementul curat românesc al Oltenilor. Mișcarea, repet, nu î a noastră, ci a timpului, e o mișcare evolutivă, impusă de o forță naturală. Aci, în leagănul românismului, vă zic vouă comercianților: Mergeți înainte ca să înălțați neamul! Cuvântarea d-îeși V. Budescu D. V. Budescu (Bx’ăila) spune: Mișcarea noastră nu va ajunge la bun sfârșit atâta vreme cât nu vom înființa și bănci pe lângă cercurile noastre, căci creditul e puterea care mișcă azi orice acțiune socială. Sunt mulți cari zic că n’ar fi nevoie de alte bănci, căci sunt destule și că banul e destul de ieftin. Le voi răspunde acestora că ceea ce plănuim noi e pentru vremuri grele nu pentru vremuri bune. La băncile azi existente au credit numai marii comercianți, pe când cei mici sunt speculați de cămătari. Atunci când vom avea băncile noastre, comerciantul mare și cel mic se vor bucura deopotrivă de credit. Forma sub care trebue făcute aceste bănci este anonimă cu acțiuni nominative pentru ca la un moment dat să nu încapă pe mâini străine, începutul l-am făcut la noi la Brăila unde, peste 2 luni, banca noastră va începe sa funcționeze. D. Gogu Zamfirescu, (Ploești) ,face istoricul înființărea taxei licenței și raportând-o la alte țări o găsește pe cea din țară mai oneroasă ca oriunde. Este o taxă nedreaptă, zice d-sa, ea trebue înlocuită neapărat cu taxa ne decalibra, ati- sla î n gura echitabilă și de natură să fie o dare proporțională cu venitul fiecărui negustor. Vorbind de legea monopolului băuturilor, spune că această lege a avut în vedere, așa a pretins cel puțin legiuitorul, un rol moralizator, ori statisticele arată că de la înființarea ei, consumația a sporit în joc să descrească. Dar oricât de progresiv ar merge, acest spor, e departe de a ajunge ca în alte țări civilizate ca Franța și Anglia, unde consumul de cap de locuitor pe an este de 14 litri, pe câtă vreme la noi ele abia a ajuns la 4 litri. Se susține clar un paradox, când se pretinde că la noi în țară ar exista plaga alcoolismului. Impozitul licenței, privit din alt punct de vedere pare tot așa de nedrept, căci orice impozit trebuie repartizat proporțional, iar nu să lovească o clasă mai mult ca pe alta. Așa cum se percepe această dare, ea e suportată numai de micul comerciant și micul consumator, căci cei bogați se aprovizionează direct de la producător fără să plătească licența. Pare că se dă o goană coixtx'a acestui fel de comerț, singurul care a rămas în mâinile românilor, căci toate celelalte ramuri sunt în xxxâinî străine. Lucrul acesta trebuie să ne dea de gândit. La 1876 s’a venit cu axx paleativ, micșorându-se taxa de licență de la 400 la 200 lei, în schimb îxsă s’au înființat zecimele, așa că ce se da cu o mâna se lua cu alta, înlocuirea licenței cu taxa pe decalitru, susțin cei exenxiuațî în materie, că ar prejudicia fiscul, ori noi, comercianții din Ploești, am dovedit cu cifre în congresul de la Tulcea, că venitul Statului ar spori de la 3 la 4 milioane fixându-se taxele astfel: 15 bani pe deca pentru vin, 60 bani pe deca pentru bere, și 1 ban pentru fiecare grad centigrad de alcool Trebuie neapărat ca această reformă să se introducă, căci numai astfel se va stabili o armonizare a intereselor claselor sociale din țară. In acest moment intră în sală de Mihail Deșliu. Congresiștii îi fac ovațiuni. D. Deșliu se urcă la tribună și mulțumește pentru dragostea ce i se arată, spunând că e vin mișcat de această manifestație de simpatie. Sunt și voiü merge alături de dv. în această mișcare, pe care o văd făcută în interesul general, dar pentru ca să ajungeți la reușită — zice d. Deșliu, — trebuie să fiți solidari când e vorba de interesele breslei, și să nu vă lăsaț târâți de intrigi de partide politice. Analizând dezideratele congresiștilor, oratorul spune: sunt pentru desființarea licenței și înlocuirea ei c taxane de calitru, deoarece e nedrept ca acel care desface mult să plătească un impozit egal cu acela care desface mai puțin. Sunt pentru repaosul duminical numai de o jumătate de zi (sala isbucnește îxx furtunoase aplauze), deoarece peste 5 milioane de consuxxxatoli, cari suxxt țăranii, nu se pot aproviziona decât numai Duminica. Apoi Axiex nu trebue întrerupt contactul dintre țăran și orășeni, căci asta ar fi o primejdie socială și prin repaosul duminical complet, acest contact va fi fatal întrerupt. Mă declar contra comerțului ambulant, care prejudiciază la comercianții stabili. Intrucât privește idustria, mă declar pentru industria mică nu pentru cea mare, căci suntem lipsiți de inițiativă. Sunt de acord pentru suprimarea timbrului până la 100 lei; aceaastă chestiune însă trebuie studiată de oamenii de drept. D. Deșliu își încheie cuvântarea salutând pe Craioveni și mulțumindu-le pentru frumoasa primire ce au făcut congresiștilor. Suleiman Hamide, (Constanța) spune că vine ca român de pe malurile mărei să aducă salutul frățesc al Dobrogenilor, bravilor Olteni. Descrie în culori frumoase Dobrogea, care acum n’a făcut decât să se reîntx’upeze la, țaramamă, din care a mai făcut parte, își încheie cuvântarea strigând: Trăiască Regele, viitorul împărat al tuturor Româxilor. Niculae Lupulescu, (Gorj) constată cu mâhnire că nu este lai congres nici un reprezentant al ministerului de cuxxxerț. Discutând taxa de licență și înlocuirea ei cu cea pe decalitru, se declară de părerea d-lui Zamfirescu. In privința repauzului duminical zice că vederile d-lux Deșliu sunt cu xxxxxu se poate mai bune. In ce privește mica industrie, de asemennea ar trebui să se dea xnai xxxult concurs di partea statului, acestor- factori sociali. Opinează pentru desființarea bâlciurilor deoarece în acești fel de târguri se face o concurență neloială negustorilor statornici, prin mărfuri luate de la falimente pe prețuri deritori. Comerțul ambulant, de asemenea trebuie desființat. Cere ca toate cercurile comerciale și industriale din țară să fie recunoscute ca persoană morală. D. Zaharescu (Roșiori) discuta, chestia desființărâd la afiuri CONGRESUL circurilor spierciale in toată țara T