Universul, iunie 1912 (Anul 30, nr. 148-177)

1912-06-12 / nr. 159

5­ bani in România. — 10 bani In străinătate— De pe îngustul cer al literelor române s’a stins o stea. Ion Luca Caragiale, iubitul și­­ răsfățatul nostru dramaturg, a în­chis ochii pentru totdauna, în seara zilei de 9 Iunie, la Berlin. Nu £ n aceste momente de co­vârșitoare durere putem vorbi de opera lui. Ș'apoi cine n’o cunoaște? Lucrările lui Caragiale au­ avut darul, destul de rar, de a fi prețu­ite nu numai de intelectualii nea­mului, ci și de grosul poporului. Dintre scriitorii contimporani, se poate spune cu drept cuvânt că era popular , popular nu numai în țară, dar în tot cuprinsul Româ­niei. De aceea, vestea morții lui va zgudui puternic pe toți românii. Pierderea lui va fi regretată și de literații străini, căci parte din lucrările lui Caragiale au fost traduse în alte limbi și foarte pre­țuite. Adânc îndurerați de moartea-i timpurie și neașteptată, rugăm pe nemângâiata familie Caragiale să primească sincerele noastre con­doleanțe, Caragialelajnhtrsis!” . i­ Sunt unde vești triste, cari cad ca niște bombe sfâșiind n­­­dmele. Din acestea a fost aceea a morții lui Caragiale, a sfâșiat n­­­umele și a stors lacrimi din o­­chii tuturor, căci, cine nu la cunoscut și nu l-a iubit pe mae­strul. Nu mai vorbesc de prietenii săi intimi. Ei sunt literalmente deprimați. D. Delavrancea și-a petrecut ziua de cri plângând. Și câți ca d-sa. „Universul care a avut mân­dria de a numera pe Caragiale printre colaboratorii săi de sea­mă și și-a împodobit timp înde­lungat coloanele cu scrierile ge­niale ale maestrului, la o parte mare la doliul adânc ce a cu­prins întreaga națiune. Noi ce știa de la „Universul“ care am­ cunoscut de aproape pe maestrul nu vom uita nici­odată vizitele ce le făcea la redacția noastră adresându-ne cuvinte binevoitoare și de îmbărbătare. Petreceam câteva minute cu ade­vărat delicioase și nu ne sătu­ram stând de vorbă cu el Spi­ritul lui sclipitor, verva-i nese­cată, și puterea lui de pătrun­dere ne captivau. La plecare, ceea ce ne reco­manda în deosebi era ca să nu lăsăm să se strecoare în artico­lele sale greșeli de tipar de cari stvea oroare. Aceasta însă era cam grea, căci maestrul avea o ortografie specială și unele ac­cente neasitate, lucruri de cari nu prea, țineau socoteală tipo­grafii. Totuși, ne făceam luntre și punte pentru ca să-î facem pe plac. Caragiale își trimetea manu­scrisele din Berlin. Își cântărea insă așa de bine cuvintele, încât se întâmpla uneori ca, după ex­pedierea articolelor, să ne ceară prin scrisori sau chiar prin te­­legarrrte să schimbăm cutare cuvânt care nu prea i se părea la locul lui. Volumul său „Momente“ este compus din foiletoane publicate în „Universul“. Caragiale nu și-a­ întrerupt colaborarea la „Universul‘ de­cât pentru cuvântul că lucra la o nouă capo d’operă. Nu știă dacă a sfârșit-o sau­ dacă Va sur­prins moartea in momentul când își creia personagiile în piatră cu forme neperitoare așa cum numai el știa să le creeze. Dar, ori că o fi terminat ori ,că nu noua­ î lucrare, opera lui Caragiale, atât de grandioasă, e mai­ mult de­­cât suficientă spre a-i asigura nemurirea. De­sigur că corpul neînsufle­țit al marelui scriitor va fi adus în țară. Unde» va fi insă mormmdn­­tat? Ar treimi un Panteon unde să se strângă osemintele tuturor bărbaților geniali ai acestei ță­ri și unde să se odihnească, ală­turi rămășițele unor genii ca Eminescu, Caragiale, Kogălni­­ceanu sau, C. A. Rosetti. Și Pan­teonul acesta ar fi tot atât de majestos ca și cel din Paris în care Victor Hugo se odihnește alături de Voltaire și de Jean Jacques Russeau. Mesingean. Mesingean. Ce­ a scris Caragiale e zadar­nic să se mai înșire. A scris de toate­ articole de reportaj asu­pra războiului de la 1877, infor­mații de gazetă, politică, come­die, dramă ba chiar și sociolo­gie (broșura „1907“). In tot ce-a scris a pus însă fără mă­sură marele Lui dar de observa­ție, acela­­ pe care aproape nici unul din scriitorii noștri nu-1 au­ în așa grad, acel dar de obser­vație care, rodind pe hârtie, mușca și ustura, sau mângâia și alinta ca o poveste veche. Acest Caragiale, printr’ai că­rui ochi mici de un albastru spălăcit a trecut lumi întregi de fapte și de tipuri, a fost de mult menit să stăpânească lite­ratura noastră, pentru ca multă vreme încă să nu fie un între­cut, dar nici măcar ajuns. Crassi­stafar Admirasem geniul lui Cara­giale autor dramatic, admira­sem concisiunea și precisiunea lui Caragiale scriitor, dar nu știam că era și un mare orator. Din potrivă, tocmai calitățile stilului lui m’ar fi făcut să cred că era străin de arta dorinței De aceia, mirarea mea a mers până la uimire când într’o sea­ră, pe când clubul conservator era în casa Mandy, am auzit pentru întâia oară pe Caragiale ținând un discurs. Amicul meu­ doctorul Istrati ne citise o im­portantă lucrare asupra învăță­mântului primar și, după co­mentariile obișnuite,­­plecaseră cei mai mulți dintre asistenți; atunci între câțiva, Caragiale a luat cuvântul și ne-a încântat cu o improvizație pe care nu o voiți uita nici­odată: înălțimea ideilor, belșugul argumentării, originalitatea ima­ginelor, căl­dura accentelor, verva neîntre­cută, totul făcea din cuvântarea lui Caragiale un cap de opera de elocință. Din acea seară am știut că pe lângă celelalte stră­lucite însușiri, Caragiale era și orator. După mulți ani, foarte mulți ani, mi-a fost dat s’aud pe Ca­ragiale dinaintea publicului ce­lui mare, orator în întruniril­e publice, care este forma cea mai grea a oratoriei dacă bine­înțeles vrei să vorbești ca să nu tai­­ palavre. Și la fiecare întrunire — au fost multe — tot mai măreț a apărut talentul oratoric al lui Caragiale. Ce să vorbesc de fru­musețea limbei, de corecțiunea impecabilă a frazei, de puterea zdrobitoare a raționamentului, de legătura strânsă a argumen­tației ori de ironia lui inexora­bilă ? Discursurile lui Caragiale au fost sorbite de cei cari au­ a­­vut norocul să-l audă și citite de toți cei cărora arta româ­nească nu le este indiferentă. Dar nu numai au fost citite, dar vor fi citite și de urmașii noștri, cel mai mare și cel mai rar elogiu care se poate face u­­nui discurs. Vor fi citite fiindcă Caragiale, ca toți oratorii cei născuți iar nu făcuți, are două mari însu­șiri. Caragiale știe să vadă pe d’a­­supra chestiei zilei, care fatal trebue să fie tema oratorului politic, adevărul etern și supe­rior sub care stă chestia trecă­toare ce în acel ceas preocupă mulțimea. Caragiale știe, adresându-se mulțimea, să se ridice în sferele cele mai înalte întrebuințând totuși o vorbire pe înțelesul tu­turor, fără a excepta pe cei mai obscuri. Caragiale a Înțeles că nu este adevărat că mulțimea îți cere să te scobori ca să-l placi, ci din potrivă cu cât îi faci cinstea de a te ridica mai sus și de a o chema după tine, cu atâta, pă­trunzi mai adânc în inima ei, bine înțeles dacă ești în stare ca gândul tau să-l îmbraci într’’o formă pe care ea s’o înțeleagă. Această concepție a­ sufletului mulțimei mi-a dovedit și ea că, cu toată ironia nemiloasă din teatrul lui, genialul Caragiale, departe de a fi un sceptic, este un optimist, așa de optimist, în­cât cine nu vede decât suprafața lucrului, l’ar putea lua drept un naiv, Tache Ionescu, (Flacăra) Carailals literat în literatura noastră genera­lă și în si piecial în literatura noastră dramatică, Caragiale însemnează un punct culminant. După Alexandri și Millo,­caii încercaseră satira pe scenă și cari se opriseră la tipurile co­mune ale unui Herșcu Boccegiul sau Coana Chirița, Caragiale cel dintâi îșî ia tipurile satirii lui dintr­’o lume până atunci in­tangibilă, dintr’o lume căreia toată lumea îi simțea ridicolm și șubrezenia, dar căreia nimeni nu îndrăznea să-i atace corifeii. Caragiale a scos la lumină pe Uiți Nae Ipingești, pe toți Far­­furizii, pe toți Tipăteștii, ca și pe toți Dumitrachii Titirică Ini­mă rea, creând cu din tot ce cu­noștea toată lumea o lume nouă. Caragiale a fost un creator, mai mult de­cât ori­care alt scriitor al nostru. Creator, întru­cât opera lui teatrală va rămâ­ne încă multă vreme în fruntea literaturii noastre dramatice, creator, întru­cât nuvelele lui, schițele lui sunt toate tot­­ atâtea momente eternizate din viața noastră a tuturor. Impresia în Capitală Vestea morții marelui nostru Caragiale a produs o adâncă im­presie în Capitală. In toate cer­curile se discuta mult aceasta moarte prea timpurie și o vie părere de rău se zugrăvea pe fe­țele tuturor. La clubul conserva­tor-democrat s’a arborat drape­lul negru. Printre­ studenți ca și printre artiștii teatrelor noastre părerea de rău pentru moartea maes­trului Caragiale era de nedes­­cris. Foarte mulți,­­ mișcați pâ­nă la lacrimi de această irepa­rabilă­­ pierdere pentru literatu­ra și­ neamul românesc, plân­geau și unora nici nu le venea să creadă, că maestrul Caragia­le a murit, atât de mult admira­torii mare­lui scriitor erau obiș­nuiți că moartea nu poate davi un suflet atât de superior și un atât de puternic talent. S’au trimis numeroase tele­grame de condoleanțe la Ber­lin, crud încercatei familii, iar­­prietenii și admiratorii lui au plecat la Berlin ca să vadă cor­pul neînsuflețit al aceluia care, un sfert de veac, a înveselit pu­blicul românesc cu nepieritoa­rele sale creațiuni. N­umeroase coroane și jerbe de flori naturale se vor depune pe sicriul marelui Caragiale ca u­n omagiu viu de admirațiune adus talentului puternic și ade­vărat. Din viata lui CirapSe D. A. Vlahuță, bunul prieten al lui Caragiale, a povestit unui ziarist următoarea amintire din viața marelui scriitor. Intr’o zi, Caragiale hoinărea cu Vlahuță. Ajungând în piața mare, Caragiale zice: — Hai să luăm câte o porto­cală. — Era primăvara. — Hait—răspunde d. Vlahuță. Și luară fiecare câte o porto­cală. Vlahuță o desfăcu tacticos pe-a lui , era coaptă bine și pli­nă de teamă gustoasă. A lui Caragiale era seacă. Marele scriitor nu zicea ni­mic. Se uita numai la portocala lui, se uita și la a lui Vlahuță, se uita și la negustor și dădea cu amărăciune din cap. Negustorul foarte necăjit de întâmplarea asta și mai ales mișcat de expresivele gesturi ale lui Caragiale, ii spune: —­ Iertați, se întâmplă, dom­nule. Poftiți și luați asta ! Caragiale pare că nici nu-l au­zea însă, își plimba mereu pri­virile cu aceiași semnificativă a­­mărăciune de la portocala lui la a lui Vlahuță și de la a lui Vla­huță La negustor. Bietul negus­tor, continua să se scuze : — Eu ce sunt de vină, dom­nule ! Doar nu sunt în ele, pă­catele mele ! Poftiți, luați asta ! Atunci, în sfârșit, Caragiale isbucni : — Nu trebue! Uite, vezi, ne­­gustorule, așa sunt că : pe ce spui, eu e mâna, tot se usucă ! Așa a fost norocul meu. Să iau alta? Nu iau. Pe care ași pune mâna s’ar, usca și ai rămâne fără marfă! Și aruncând cu desgust fruc­tul, uscat, cei două mari prieteni se depărtară, fără ca negustorul de portocale să știe cu cine avu­sese cinstea să vorbească f I. L. CARAGIALE LA MAESTRUL DELAVRANCEA Prieten intim al marelui Ca­ragiale a fost Barbu Delavran­cea. Socoteam că durerea pen­tru pierderea marelui său­ prie­ten va smulge maestrului De­­­lavrancea accente de o subli­mă revoltă contra destinului ca­re a doborât într-o clipă steja­rul uriaș al cugetării românești. Intr'o casă liniștită, din str. Primăverei, ascunsă de o gră­dină, din care se desprinde ceva rustic și patriarhal, șade maes­trul, înainte, pe o alee, în mijlo­cul unei liniște desăvârșite. Cu capul în jos, rezemat, de mâini, maestrul sta la o masă intr’o verandă înfășurată de flori. Zgomotul pașilor mei pe nisip, a făcut pe Delavrancea să tre­sară. Ajuns în fața lui, maes­trul ridică capul... Plângea.. Ni­meni n'ar putea, evoca prin sens durerea zugrăvită pe față, ne­spus de tristă, a lui Delavran­cea. Cu o căutătură a ochilor, în cari se citeau sentimente ce im pot fi comune orcărui muritor, m’a întrebat ce voesc.... Intimidat, i-am­ expus maes­trului scopul vizitei mele: să-mi spună ceva despre Caragiale. Cu vocea înecată de plâns, De­­avrancea, mi-a răspuns: — Nu pot... surtă-mă... nu pot... La dânsul­ mă gândesc! Dacă s’ar fi putut închega, în clipa aceea, furtuna de gân­duri ce simțeas­ că­ clocotesc în capul lui Delavrancea, de parcă stau să rupă zăgazurile minții, cu siguranță că s’ar fi­ ridicat, la înălțimi nemăsurate, im­ mo­nument al­ gândirii omenești... Plângea­, răsvrătitul de cri, nu mai găsea putere să se revol­te. Durerea îi covârșise­­ firea. Am respectat durerea maes­trului și n'am mai insistat. L­­locvență mută a atitudinei sale, spunea mai mult de­cât ar fi putut-o face în fraze meșteșu­­gt,.... „ M­IHAR IN 8 PAGINI MOARTEA LES GARASAIÉ La­­ Radu D. Rosetti In esență, emoționat, d-sa ne-a­m spus următoarele: Opera lui Caragiale am­ prea­mărit­ o astă primăvară, la Tea­trul Comoedia, când am avut o­­noarea să prezidez, în lipsa d-lui Diamandi, și ’n prezența A. S. R. Principesa Maria, prima șe­zătoare literară a „Cercului Co­moedia“. Ce gândesc acum despre moar­tea celui mai mare dramaturg al nostru? Ce gândesc de câte ori piere un geniu, că „Tout est vain!“ cum suspină K­enan în La Vie de Jesus, când justi­fică pe Crist care, murind pe cruce pentru mântuirea oame­nilor, în momentul suprem, are și el un moment de slăbiciune, căci strigă în agonie „Doamne! Doamne! pentru ce m’ai lă­sat?­!“ Acum, dacă poate fi un imbold la muncă și­ o consolare faptul că atât cât se va­ vorbi româ­nește opera lui Caragiale nu va mauri, c­ei mai­­ puțin pesimiști că mine să nu se revolte contra ce­lui care­ a orânduit ca elefanții și corbii să trăiască sute de ani, pe câtă vreme oamenii ele geniu să ajungă numai prin ex­cepție la 60: 4 t Be*arl­ ă eu d.r.PetriSca Societar al Teatrului Național L-am găsit pe d. .1 Petrescu, vechiul­­ societar al Teatrului Național, pe înserate, la locuin­ța sa din str. Eminescu. Când i-am expus motivul vizitei m­ele, d. Petrescu, care nu auzise tris­ta­ veste­ de­oarece toată ziua nu ieșise din casă, a scos o excla­mație și-a dus amândouă mâi­nile la frunte și a rămas încre­menit. Nu era o mișcare teatra­lă, ci semnul unei vii și profun­de emoțiuni pe care i-o pricinui­se știrea că a dispărut Caragia­le, omul pe care îl cunoscuse a­­cum 30 și ceva de ani. CARAGIALE SUFLEUR „Pe Caragiale, începu convor­bitorul meu, Tamn cunoscut a­­cum 32 de ani, pe vremea când el era sufleur la­ teatrul Națio­nal. Inteligența lui remarcabilă și de o uimitoare putere de pătrun­dere l-a făcut ca chiar de atunci să fie respectat și apreciat. Din datele pe cari le am, Caragiale n’avea cine știe ce cultură ofi­cială­­ n’avea, cum se zice, hâr­tii ștampilate. Era însă un auto­didact, un­ om care îți vorbea imediat despre orice chestiune ca­­ un adevărat specialist. Omul ace­sta a citit și a asimilat ui­mitor de mult; despre el se poa­te spune cu drept cuvânt că de­vora bibliotecile pe­ cari le întâl­nea în cale. S’a bucurat de prietenia u­­nor oameni ca d-nii Titu Maio­­rescu, fl. Carp, VLabuțst, Gh. wa, și alții, cari totdeauna ar­ avut pentru­­ el o •cea suera lîm­p deosebita. Despre d. Carp îmi aduc aminte că, mai târziu, ve­nea adeseori cu Caragiale prin cabinele noastre și amândoi se luau la întrecere în jocuri de cuvinte și spirite. „TIPURILE“ LUI CARAGIALE Mediul în care a trăit o viață întreagă l-a făcut să scrie tea­tru, pe el care avea o extraordi­nară putere de observațiune și de caracterizare. Și,succesul pe care l-a avut, opera lui îl cu­noașteți. Opera lui îl arăta așa cum era: un mare îndrăgostit de viață și de adevăr, veșnică în căutarea formei care să înfăți­șeze în mod desăvârșit tipul. Modul în care el căuta aceste tipuri e cu deosebire interesant. Adeseori îl vedeai cutreierând ca­fenelele, băcăniile, berăriile, gă­sind ba un „cetățean“,­ ba un „tejghetar“, ba un „june“ și ră­mânând ceasuri întregi în to­vărășia lor. Se prăpădea ,mai­­ ales după radical­isme pe cari le descoperea în graiul tipurilor. Unul din oamenii pe ca­ri-î căuta mai­­ mult­ din această pricină era un anume­­ Sânge­ rece pe­­ care cum îl vedea îl și chema la masa lui. Pe pradă, un cismar militar, care trăește și azi și al cărui nu­me îmi scapă, se fălea de ase­menea cu prietenia lui Cara­giale, căruia i-a furnizat foarte multe din elementele din Noap­tea furtunoasă. Fiu al bătrânului Costache , Caragiale care împreună cu Gh.­­ Asschi și cu alții au pus temelia teatrului românesc,­­dispărutul avea­ o adevărată patimă pentru teatru. Caragiale om de afaceri , moștenire care i-a rămas a­­cum câțiva ani, l-a­­ făcut să ■ cugete mai serios la scăparea de grija zilei de mâine, grije atât de amară pentru orice ar­tist. Cunoașteți întreprinderea lui cu berăria, întreprindere în care a pierdut o sumedenie de ani; mai pe urmă l-am auzit sblângându-se de niște „tova­răși“ cari-1 înșelaseră într’o în­treprindere de construire de l­inii ferate, nu știui în ce parte spre Ploești. Amărât, de aceste insuccese, nu-i rămânea decât, o mângâe­­re, să se întoarcă la literatură, și s-a întors bucuros la ea atunci, cum se întorsese și mai pe ur­mă, după ce o nouă moștenire ț­ făcuse în zadar să încerce să ajungă bogat, CARAGIALE PREGĂTEA O PIESA NOUA Ceea ce va interesa cu deose­bire marele public e știrea că în curând Caragiale avea să încredințeze teatrului Național o piesă nouă, piesă pe care o ter­minase și asupra reprezentării căreia începuse tratativele cu d. I. Bacalbașa. — Eu. — spune convorbitorul meu plin de cea mai sinceră pă­rere de rău — trebuia să a­m un rol de seamă în această piesă.... CANDIDATURA LUI GARA­­GIALE LA ACADEMIE Cunoașteți faptul că în ulti­mul timp prietenii puseseră can­didatura lui Caragiale și a lui Delavrancea la Academie. Cu puțin înainte de a se pune la vot aceste candidaturi, Dela­vrancea a venit la Caragiale și i-a făcut cunoscut că-șî retrage candidatura ca să-l lase numai pe el. —• Frate Barbule, i-a răspuns atunci Caragiale, eu aș zice să-ți lași candidatura. Fiindcă eu știu că n’o să fiu ales. Și dacă te retragi, rămâi și tu pe dina­fară, și nu­ î bine... Prevederea lui Caragiale s’a împlinit­ . în ziua alegerii el n’a obținut nici un vot, nici chiar pe acela al prietenilor cari-1 pro­puseseră. Mihail Negru. LA MOARTEA Maestrului Caragiale Ca­rid ne-a venit d­­ la ziar știrea neașteptată despre moar­tea lui­­ Caragiale, am avut cre­dința că e o farsă, și vai! cum am fi dorit ca zvonul să fie o farsă din cele multe ale maes­trului. Dar farsa, bănuită, a fost sat fie tot plânsul României. Cara­giale nu mai există. Neînsemnat cum sunt, nu mai­ aș fi permis să scriu un rom a la moartea aceluia pentru care a ține condeiul în mână era să fi luat, de la zel toate darurile, dacă în viața mea de modest muncitor pe la ziare nu aș fi avut marea cinste să fi vorbit cu maestrul câteva clipe. Era spre a-i aduce o mulțu­mire, mișcat, confuz, neștiind dacă marele dramaturg nu a fă­cut o glumă cu mine — gluma care mi s’ar fi părut cu atâți mai ciudată cu cât­ până a­­tunci nu-mi văzuse fața -- sau dacă nu cumva au făcut vre-o soție niscaiva prieteni. Nimerisem —­da, nimerisem -­ niște versuri pe rari ,mult re­gretatul Tony Bacalbașa, ne­strămutatul admirator și .­..b­je­ton al marelui dispărut, mi le publicase în pagina T­ei lua Moș­ Teacă, — sunt mulți ani de atunci. Am primit a doua zi o tele­gramă. Am citit semnătura: Ca­ragiale. Și trei cuvinte: „Să tră­iești băete“. Când m­’am dus la „berăria Caragiale“ de lângă teatrul Na­țional,­­orom dus să mă coming și să mulțumesc. Am luat apoi telegrama ma­estrului și am­i pus-o în­ ramă. Acum când moartea a­ stins pe cel mai viguros și mai mare talent, literar al țărei, și când văd ! ANUL XXX.—No. 15»—­MAIT'l's 12 IIINIU 1!IU că speranțele maestrului au ră­mas pozate numai speranțe, pri­vesc cu duioșie rândurile sfinte din telegrama lui și un zâmbet de­ ironie pentru mine viii flutu­ra pe buze. Cel care a murit, trăește și va trăi veacuri și cel cari trăesc, — Doamne, cum vor muri! C. Cosea CURCIILE „Demain, . c'est le tombcou" (V. Hugo) Caragiale, omul, nu mai e printre noi. Și stăm acum, înmărmuriți, la marginea groapei în care se va rezuma într’un pumn de ță­­rină, lăcașul temporar al sufle­tului unei nații întregi. Dacă firea în metamorfozele ei, ne dă asemenea pilde înfioră­­toa­re prin neînțelesul lor, dacă în contexti,lațiunea noastră față de minunile firei, ne simțim uneori, unii dintre noi, fulge­rați de un fior de teamă și dacă totuși conștienți și resemnați așteptăm cu toții ceasul din ur­mă, este însă în sufletul nostru — printr’o admirabilă prevedere a nature­­i — este o putere as­cunsă care ne întreține ceas cu ceas, minut cu minut, speranța că și mâine vom trăi. „Demain, c’est le tombeau !“ Dar cine, în vâltoarea vieței se oprește o clipă să cugete la a­­ceastă perspectivă ? Chiar a­­tunci, când moartea devine o ne­cesitEate, când numai prin cei du­rerea chinuitoare se poate poto­li, chiar atunci, omul se agață de viață și în clipa din urmă, când ochii i se dilată, lacomi să cuprindă întrânșii întreaga lu­me pentru care se vor închide, și în această clipă, muribundul încă nu e părăsit de speranța că poate va mai trăi. Il va chercher bien soin, plu­­­ tet que da mourir Quelque pretexta amii de viere [ei de souffrir Și dacă așa ne este alcătuită ființa noastră, dacă, suntem atât de însetați de viața noastră in­dividuală, înfiripată aproape numai din dureri și lacrimi, da­că nu putem pricepe să murim noi oamenii de rând, a căror viață nu tare de cele mai multe ori de­cât o utilitate statistică; cum să pricepem, cum să nu rămânem înmărmuriți, cum să admitem imposibilul. Caragiale mort ! Imposibilul, da, căci a murit omul în care a încăput nemuri­rea, îmi amintesc un sfat al lui Caragiale. Sunt ani. Iubeam. Pentru mi­ne lumea cu toate ale ei daruri, ■ cu șiragul ei nesfârșit de bună­tăți, nu era de­cât un pretext ca să trăim într’însa, cum ar zice un poet: „eu și ea“ Și importan­ța acestui produs de halucinații sentimentale, sta în convingerea mea că nu mă înșelam. Cu toate această stare sufletească morbi­dă, directorul ziarului la care colaboram pe atunci — azi de­putat­ — mi-a dat însărcinarea să plec la Sinaia pentru ca să aflu rezultatul unui important consiliu de miniștrii ce se ținea acolo sub președinția M. Sale Regelui. Am plecat. Când în sufletul unui tânăr de 20 de ani sunt melodii de dra­goste, e greu să-l hotărăști să stea de vorbă cu oameni, atunci când­ în jurul lui e freamăt de pădure și plânset de ape­­. Și pe când rătăceam, în dulce reveni­re, pe alee singuratice, cineva mă strigă: Era Caragiale ! — Să nu mai visezi! Cine vi­sează nu trăește și datoria noas­tră e să trăim. — Mai ales când iubim, maes­tre, nu e așa? — Nu așa, pentru că omul când iubește a încetat de mult de a mai fi. Lasă­-t­e de dragoste tinere, și caută să cunoști lu­mea să o pricepi. Să vezi ce izvor de lumină și de viață ai să găsești atunci. —• Dar, cunoscân­d’o prea, de a­­proape, mă tem să n’o plâng? — Dacă o vei plânge, să știi, că n’ai cunoscut’o și mai ales n’ai înțeles’o. Omul când plu­m­­ge visează încă. E o dovadă că a fost­ dezamăgit- și nu e vis și amăgirea ? Să râzi, asta e reali­tatea. Râsul îndreaptă, râsul îmbărbătează, cine râde nu dis­peră nici­odată .— Dar cine poate râde ca d-ta maestre? Toată lumea. Modestia lui Caragiale era ca­racterizată prin aceste două cu­vinte. Adevărat e că toată lu­mea râdea cu Caragiale. Eu sfătul lui­ nu l’am prea urmat— dar de­sigur că­ eu am păgubit. Alfred de Musset spune în versuri admirabile că atunci când Michel Angelo a murit — Italia întreagă s’a­ cutremurat— pentru că odată cu Michel An­gelo a murit și arta. O nație întreagă se cutremură acum în fața morței lui Cara­giale. Mintea cea mai luminată ca și cel mai modest român, ,‘stă mută în fața acestei crude nenorociri. Prezentul nostru cultural—s'o recunoaștem în sinceritatea du­rerei noastre nemărginite — e micșorat prin moartea lui Cara­giale. Opera lui nemuritoare va fi însă pentru cei cari au ră­mas și pentru cei cari au să vi­nă, un izvor de­ lumină și de a­­devăr. •incur. Craiova, 10 Iunie. In vederea congresului, încă de aseară au sosit în Craiova numeroși delegați. Orașul are o înfățișare de sărbătoare. Pretu­tindeni se văd străini cu cocar­de. Parte din congresiști au venit de aseară spre a nu fi expus la aglomerația din trenurile de di­mineață. Azi Duminică, la ora 6 dimi­neața, membrii „Cercului Co­mercial și industrial“ din locali­tate s’au întrunit la sediu, și de aci, cu muzica în frunte, s’au dus la gară să întâmpine pe congresiști. La 7.45 trenul sosește în gară, frumos pavoazată și decorată. Cei de pe peron izbucnesc în­ st­raie. D. C. Cernățeanu, membru în Cercul din București, salută, în numele congresiștilor, pe craio­­veni. D. Avram Marine­ seu, preșe­dintele cercului din Craiova, răspunde urând bun sosit dele­gaților. D. M. Constan­tineanu, prim ajutor de primar, în numele ce­tățenilor craioveni, salută pe re­prezentanții comerțului din în­treaga țară. După aceea s-a format un im­pozant cortegiu care, cu muzica în frunte, a parcurs străzile o­­rașului, mergând spre sala tea­trului Național, unde vor fi des­­baterile. In câteva minute, sala, lojile și galeria sunt tixite de cei ve­niți să ia parte la congres. Foarte mulți rămân pe afară, ne mai încăpând în sală. Deschiderea congresulu. La ora 8 jum. se deschide con­gresul. Procedându-se la for­marea biuroului,sunt aleși: pre­ședinte activ d. Avram Mari­­nescu (Craiova), președinte de onoare d-nii M. Deșliu și C. Cer­­năteanu (București); vice-pre­­ședințe Z. Niculescu (Slatina), I. Georgescu (București), Gh. Zam­­firescu (Ploești) și I. Zamfirescu (Craiova); secretari d-nii M. Vrânceanu (București), N. Lu­­pulescu (T.-Jiu), C. Dobrescu­­ (București) și Ion Spirtaru (Cra­iova). D-nii Marinescu, Cernățeanu și Dobrescu mulțumesc, în nu­mele comitetului, pentru onoa­rea ce li s’a făcut. Primul nostru gând, spune președintele, trebuie să se în­drepte către iubitul nostru Su­veran. Iă adresăm omagiile noa­stre prin următoarea telegra­mă : ..Membrii Cercurilor comer­ciale și industriale din toată ța­ra, întruniți la­ Craiova în al 3-lea, congres, depun respectuos la picioarele Tronului omagiile lor de­ recunoștință și roagă pe A­tot­puternicul creator să dăru­iască M. Voastre și întreg­ei Fa­milii Regale, ani mulți și sănă­tate, pentru binele și fericirea, Patriei și împlinirea idealului tuturor Românilor“. Textul telegramei e ascultat de asistenți în picioare. Se mai adresează o telegramă de mulțumiri d-lui Pangrati, ministru de lucrări publice,pen­­tru că a acordat congresiștilor o reducere de 75 la sută pe c. f. r. Cuvântarea d-lui Mihalcea Vrânceană Se dă cuvântul d-lui Mihalcea Vrânceanu (București). D-sa spune că mișcarea cercurilor comerciale nu e o mișcare de clacă, ci o mișcare patriotică al cărei scop e să ridice neamul pe cale economică după cum ar­matele o ridică prin arme. Noi nu facem chestie de tarabă, căci n’am venit aci să spunem câți bani au cercurile din toată ța­ra, ci să­ î­nnumărăm succesele moralei obținute de 5 ani de când ființăm. Congresul de anul trecut l-am ținut la Iași; acolo ne-am dus să-î îmbărbătăm pe ai noștri, cari sunt copleșiți de străini. Anul acesta am venit la Craio­va, ca să ne îmbărbătăm noi cu elementul curat românesc al Ol­tenilor. Mișcarea, repet, nu­ î a noastră, ci a timpului, e o miș­care evolutivă, impusă de o for­ță naturală. Aci, în leagănul ro­mânismului, vă zic vouă comer­cianților: Mergeți înainte ca să înălțați neamul! Cuvântarea d-îeși V. Budescu D. V. Budescu (Bx’ăila) spune: Mișcarea noastră nu va ajunge la bun sfârșit atâta vreme cât nu vom înființa și bănci pe lân­gă cercurile noastre, căci cre­ditul e puterea care mișcă azi orice acțiune socială. Sunt mulți cari zic că n’ar fi nevoie de alte bănci, căci sunt destule și că banul e destul de ieftin. Le voi răspunde aces­tora că ceea ce plănuim noi e pentru vremuri grele nu pentru vremuri bune. La băncile azi e­­xistente au­ credit numai marii comercianți, pe când cei mici sunt speculați de cămătari. Atunci când vom avea băncile noastre, comerciantul mare și cel mic se vor bucura deopotri­vă de credit. Forma sub care trebue făcute aceste bănci e­ste­ anonimă cu acțiuni nominative pentru ca la un moment dat să nu încapă pe mâini străine, începutul l-am făcut la noi la Brăila unde, peste 2 luni, banca noastră va începe sa funcțio­neze. D. Gogu­ Zamfirescu, (Ploești) ,face istoricul înființărea taxei licenței și raportând-o la alte țări o găsește pe cea din țară mai oneroasă ca ori­und­e. Este o taxă nedreaptă, zice d-sa, ea trebue înlocuită nea­­părat cu taxa ne decalibra, ati- sla î n gura echitabilă și de natură să fie o dare proporțională cu ve­nitul fiecărui negustor. Vorbind de legea monopolului băuturilor, spune că această le­ge­ a avut în vedere, așa a pre­tins cel puțin legiuitorul, un rol moralizator, ori statisticele ara­tă că de la înființarea ei, con­sumația a sporit în joc să des­­crească. Dar ori­cât de progre­siv ar merge, acest spor, e de­parte de a ajunge ca în alte țări civilizate ca Franța și Anglia, unde consumul de cap de locui­tor pe an este de 14 litri, pe câ­tă vreme la noi ele abia a ajuns la 4 litri. Se susține clar un paradox, când se pretinde că la noi în țară ar exista plaga alcoolismu­lui. Impozitul licenței, privit din alt punct de vedere pare tot așa de nedrept, căci ori­ce im­pozit trebuie repartizat propor­țional, iar nu să lovească o clasă mai mult ca pe alta. Așa cum se percepe această dare, ea e suportată numai de micul comerciant și micul con­sumator, căci cei bogați se a­­pr­ovizionează direct de la pro­ducător fără să plătească licen­ța. Pare că se dă o goană coixtx'a acestui fel de comer­ț, singurul care a rămas în mâinile româ­nilor, căci toate celelalte ramuri sunt în xxxâinî străine. Lucrul acesta trebuie să ne dea de gândit. La 1876 s’a venit cu axx palea­tiv, micșorând­u-se taxa de li­cență de la 400 la 200 lei, în schimb î­xsă s’au înființat zeci­­mele, așa că ce se da cu o mâ­na se lua cu alta, înlocuirea licenței cu taxa pe decalitru, susțin cei exen­xiu­ațî în materie, că ar prejudicia fis­cul, ori noi, comercianții din Ploești, am dovedit cu cifre în congresul de la Tulcea, că veni­tul Statului ar spori de la 3 la 4 milioane fixându-se taxele astfel: 15 bani pe deca pentru vin, 60 bani pe deca pentru be­re, și 1 ban pentru fiecare grad centigrad de alcool Trebuie neapărat ca această reformă să se introducă, căci numai astfel se va stabili o ar­monizare a intereselor claselor sociale din țară. In acest m­oment intră în sală de Mihail Deșliu. Congresiștii îi fac ovațiuni. D. Deșliu se urcă la tribună și mulțumește pentru dragostea ce i se arată, spunând că e vin­ mișcat de această manifestație de simpatie. Sunt și voiü merge alături de dv. în această mișcare, pe care o văd făcută în interesul gene­ral, dar pentru ca să ajungeți la reușită — zice d. Deșliu, — trebuie să fiți solidari când e vorba de interesele breslei, și să nu vă lăsaț­ târâți de intrigi de partide politice. Analizând dezideratele congre­siștilor, oratorul spune: sunt pentru desființarea licenței și înlocuirea ei c­­ taxa­ne de cali­tru, de­oare­ce e nedrept ca acel care desface mult să plătească un impozit egal cu acela care desface mai puțin. Sunt pentru repaosul dumi­nical numai de o jumătate de zi­ (sala isbucnește îxx furtu­noase aplauze), de­oar­e­ce peste 5 milioane de con­suxxxatol­i, cari suxxt țăr­anii, nu se pot aprovi­ziona de­cât numai Duminica. Apoi Axiex nu trebue întrerupt contactul dintre țăran și oră­șeni, căci asta ar fi o primejdie socială și prin repaosul dum­i­­nical complet, acest contact va fi fatal întrerupt. Mă declar contra comerțului ambulant, care prejudiciază la comercianții stabili. Intru­cât privește i­­dustria, mă declar pentru industria mi­că nu pentru cea mare, căci suntem lipsiți de inițiativă. Sunt de acord pentru supr­i­­marea timbrului până la 100 lei; aceaastă chestiune însă tre­buie studiată de oamenii d­e drept. D. Deșliu își încheie cuvânta­rea salutând pe Craioveni și mulțumi­ndu-le pentru­ frumoa­sa primire ce au făcut congre­siștilor. Suleiman Hamide, (Constan­ța) spune că vine ca român de pe malurile mărei să aducă sa­lutul frățesc al Dobrogenilor, bravilor Olteni. Descrie în culori frumoase Dobrogea, care acum n’a făcut de­cât să se reîntx’upeze la, țara­­mamă, din care a mai făcut par­te, își în­cheie cuvântarea stri­gând: Trăiască Regele, viitorul împărat al tuturor Româ­xilor. Niculae Lupulescu, (Gorj) con­stată cu mâhnire că nu este lai co­ngres nici un repr­ezentant al ministerului de cuxxxerț. Discutând taxa de licență și înlocuirea ei cu cea pe decali­tru, se declară de părerea d-lui Zamfirescu. In privința repauzului dumi­nical zice că vederile d-lux Deș­liu sunt cu xxx­xxu se poate mai bune. In ce privește mica industrie, de asemennea ar trebui să se dea xnai xxxult concurs di­­ partea sta­tului, acestor- factori sociali. Opinează pentru desființarea bâlciurilor de­oarece în acești fel de târguri se face o concu­rență neloială negustorilor sta­tornici, prin mărfuri luate de la falimente pe prețuri deritori. Comerțul ambulant, de as­em­e­­nea trebuie desființat. Cere ca toate cercurile comer­ciale și industriale din țară să fie recunoscute ca persoană mo­rală. D. Zahar­es­cu (Roșiori) discu­ta, chestia desființărâd­ la afiuri­ CONGRESUL circurilor spierciale in toată țara T

Next