Universul, februarie 1932 (Anul 49, nr. 30-58)

1932-02-08 / nr. 37

Kant şi pacifiştii de la Geneva Cu prilejul deschiderii con­ferinţei „dezarmării“ de la Geneva, s-a pronunţat nu­mele filozofului german, Kant, în legătură cu politica de pacificare a omenirii. Marea academie interna­ţională de declamaţie d­in Geneva se consideră capabilă să înfăptuiască „concepţia kantiană“ relativă la stabi­lirea păcii perpetue ? Dar, această concepţie cu­prinde două sensuri : unil metafizic şi altul platoni­cian. In sensul metafizic, războiul este inerent naturii, iar în cel platonician, e con­damnat din punctul de ve­dere uman şi etic. Antino­mie evidentă. Marele flozof din Königs­berg a recunoscut, că starea firească, naturală, a omeni­rii, nu este pacea, ci răz­boiul. Nu numai atât. Kant, care, în 1796, a Întocmit un proect de pace perpetuă, n’a mers atât de departe ca pacifiştii internaţionali reuniţi acum la Geneva. Iată ce a scris Kant, în o­­pera sa, „Critica raţiunii“ : „Războiul când e făcut cu ordine şi respect faţă de drep­tul ginţilor, are ceva sublim şi el contribue ca spiritul popo­rului ce participă la dânsul, să fie cu atât mai sublim, cu cât e expus la primejdii mai mari... Dimpotrivă, o pace îndelun­gată­ are, de obicei, ca efect, stăpânirea spiritului mercan­til, interesele personale cele mai josnice, laşitatea şi moli­ciunea şi ea contribue la scă­derea moralului public“. Nu e curioasă această a­­pologie a războiului din par­tea filozofului german, Kant, care a întocmit un plan pentru stabilirea păcii per­petue ? Conferinţa dezarmării de la Geneva cultivă insă para­­flexele. Proectul său de convenţie este in opoziţie cu logica e­­lementară şi cu realităţile. Intr’un studiu interesant şi documentat publicat in „Revue des Mondes“ din 15 Ianuarie a. c., sub titlul „înaintea conferinţei dezar­mării”, se arată pe ce teren alunecos s’a angajat această conferinţă, care se ocupă de armamentele vizibile, de cheltuelile militare mărturi­site, de efectivele înscrise, DAR IGNOREAZĂ POTEN­ŢIALUL DE RĂZBOI, FARA DE CARE NU SE POATE REZOLVA PROBLEMA SI­GURANŢEI ŞI A DEZAR­MĂRII. Wl1 UW HIHMIBWIilUIHiM il I —— Se va obţine oare dezar- i marea progresivă prin limi­­■ tarea armamentelor vizibile , şi prin reducerea efectivelor­­ armatelor şi a cheltuelilor militare ?­­ ■ De sigur că nu. i Să dăm câteva exemple:­­ In proectul de convenţie­­ al comisiunii dezarmării se­­ fixează efectivele mijlocii pe zi de care vor dispune for­­­ţele armate de uscat şi for-­­ maţiile organizate milită­­­reşte, cu ajutorul unor ta­­­­blouri-tip, cuprinzând efec­­­­tivele totale şi specificate, - numărul ofiţerilor, durata­­ serviciului sub arme, etc. Prin asociaţiile aşa zise sportive, se poate face ins­­­trucţia militară a tineretu­­­ lui, în afară de cazărmi. Germania, Ungaria şi Bul­­­garia dispun de un număr considerabil de asociaţii­­, sportive semi-militare, cari­­ s’au organizat după închei­e­rea păcii, călcând clauzele­­ militare ale tratatelor.­­ In condiţiile acestea, orice stat poate dispune în caz de­­ război de forţe armate, indi­ferent de limita maximă a­l_ efectivelor sale militare.­­ In ce priveşte aviaţia de _ război, se poate limita lui-1­­ mărul aparatelor de vână­­t­­oare şi de bombardament ; ••I sau se poate măsura puterea " I lor motrice după anumite re-2 I guli, dar aviaţia civilă se li­­­­­­mitează ? Nu. Se ştie că apa­­. I ratele civile pot fi uşor trans­- I formate, în caz de război, în­­ aparate de bombardament. Industriile chimice, pacifi­­­ce, foarte uşor şi repede se­­( ' pot transforma în uzine pen- 1 tru fabricarea gazelor asfi­- xiante, lacrimogene, a teri­bilei yperite şi a atâtor altor­­ gaze distrugătoare de vieţi­­ omeneşti. Cine controlează a­­ceste industrii ?­­ Orice control în timp de­­ pace este iluzoriu, de­oarece fabricaţiunea gazelor toxice­­ se va face atunci când sta-­­ tul agresor va crede apropiat­ă momentul atacului. Cum în­­ războiul de mâine, avionul -­­ şi arma chimică vor prezin­­t­a­­a o importanţă covârşitoa-1 re, vai de statul care nu va­­ fi preparat din vreme de pa-2 ce, în vederea unei eventuale­­ agresiuni, în raport cu po­­­­ tenţialul său de război. Evenimentele ce se petrec­­ în Extremul Orient demons-3 trează cât de falsă şi peri­- culoasă este teza celor de la­­ . Geneva. R. SEIŞANU IN MIJLOCUL GHETURILOR LA­SSZATJAB­A SOS. „PRINCIPLE MIRIEA“ (Citiţi darea de seamă in corpul ziarului) Noua lege a drumurilor Reintroducerea prestaţiilor la natură . Avem astăzi şosele clasate, care, reprezintă o lungime de 101.982 km., dintre care 58.028 km. sunt impetruite şi numai 16.118 km. pot fi so­cotite bine. După calculele făcute de ministerul lucrărilor publice şi confabnicaţiilor, pentru a avea o reţea, nu ideală, ci relativ in bună stare, care să răspundă nevoilor noas­tre economice, strategice şi turistice, ne-ar trebui cel puţin 2000 km. de şosele permanente (pavele de gra­nit, beton),­ 9000 km. de şo­sele semi-permanente, sau macadamizate şi restul până la 59.000 km., cât reprezinte lungimea reţelelor şoselelor impietruite, — macadam sus­ceptibil de reîncarcare la fiecare 6—7 ani. Cât ar costa toate aceste lucrări, după preţurile ac­tuale curente ? O sumă aproximativă de 40 miliarde lei. Fireşte că suma­­este con­siderabilă şi executarea a­­cestor întinse lucrări recla­mă un program de lungă du­rată, — 20—30 ani, — pre­supunând că el va fi respec­tat, spre a se aduce la în­deplinire debitul anual de refacere al şoselelor. Noi însă mai avem nevoe şi de alte drumuri, care să completeze actuala reţea de drumuri naţionale, impuse de cerinţele economice şi strategice,­­ în special în Basarabia unde aproape nu există şosele. In al treilea rând, vin dru­murile locale, care nici ele nu pot fi neglijate. De­oarece statul nu poate dispune de fondurile consi­derabile necesare, atât exe­cutării refacerii şoselelor noastre, cât şi pentru cons­trucţiile noui şi nici nu poate spori impozitele pentru dru­muri, peste capacitatea de plată a contribuabilor, proec­tul de lege întocmit de d. Vâlcovici, ministrul comuni­caţiilor şi al lucrărilor pu­blice, propune revenirea la sistemul practic al presta­ţiei în natură, pe care ziarul „Universul” l-a recomandat mai de mult, pentru drumu­rile comunale şi o parte din cele judeţene şi porţiuni de şosele. A fost, de­sigur, o mare greşală renunţarea la acest sistem, din consider­aţiuni demagogice, când statul nos­tru nu dispune de fondurile necesare, nici pentru între­ţinerea în condiţii normale a reţelei drumurilor exis­tente, nici pentru construcţii noui. De aceea, şoselele noastre s’au degradat din an în an, până au ajuns în halul in care se găsesc astăzi. Prestaţia in natură a dat rezultate bune în trecut, după cum va da rezultate bune şi astăzi. Are dreptate de ministru Vâlcovici, când spune : „Noi privim reintroducerea prestaţiei, în natură, ca o re­venire la un mijloc propriu ve­niturilor ţării noastre. Căci patru cincimi din populaţia ţă­rii îşi măsoară venitul, nu cu banul, ci cu ziua de muncă. Cu o mică extindere a definiţiunii celei mai pretenţioase a veni­tului, putem spune că ţăranul român are drept venit, nu nu­mai ce socotim noi în bani, dar şi cele 300 zile de muncă de care dispune el pe an“. Pe de altă parte, presta­ţia în natură este indicată şi de condiţiile economice în care ne găsim şi de si­tuaţia grea financiară. Pen­tru ce să nu-şi valorifice ţă­ranul munca sa şi sub a­­ceastă formă, când şi el are interesul să aibă drumuri în bună stare pentru nevoile sale proprii ? In ultimul timp, cărăuşia ţărănească a luat o mare dezvoltare. In proectul de lege al dru­murilor se prevăd şi dispo­ziţii pentru răscumpărarea zilelor in bani, ca şi trans­formarea în zile de lucru a unei părţi din cotele adiţio­nale ce revin comunelor,­­ aşa că ambele transformări sunt la facultatea contribua­bilului. Pentru drumurile co­munale, ca şi pentru porţiu­nile de drumuri judeţene şi naţionale, din , apropierea comunelor, sau care traver­sează comunele, aplicarea prestaţiei va da cele mai bune rezultate. Proectul acesta, prin dis­poziţiile chibzuite ce cu­prinde, odată transformat in lege, va permite refacerea şoselelor degradate în 7 ani, întreţinerea celorlalte, in condiţiuni aproape normale, iar drumurile comunale, prin prestaţia in natură, vor fi circulabile intr’un interval de timp relativ scurt. Iată pentru ce el trebue să fie aprobat. Redeschiderea universităţii din Berlin Berlin, 5 (Rador). — Univer­sitatea din Berlin a fost azi re­deschisă. Autorităţile au luat măsuri ca poliţia să intervină imediat ce se vor produce noui tulburări între studenpi. ----------# Q&——— FILME Un erou de tragedie antică într’un rural dela Săftica. Gheorghe Dumitrescu-Floru, întorcându-se acasă, găseşte u­­şa încuiată. Nu fiindcă nu era nimeni înăuntru, ci fiindcă era cine nu trebuia să fie. Sergen­­tul de jandarmi Oraviceanu, in plină idilă cu Petra Dumitres­­cu. înfuriat, soţul vrea să dea buzna în casă. Uşa rezistă. Cei­lalţi nu deschid. El scoate re­volverul, trage pe geam, ră­neşte pe jandarm, aruncă arma pe fereastră şi strigă soţiei: — Omoară-te ! Petru Dumitrescu ,ridică re­volverul şi îşi sboare creeri. Soţul înşelat ar fi putut să-şi împuşte soţia surprinsă in cea mai gravă situaţie de necre­dinţă, în casa lui.­ Ar fi fost normal şi n’ar fi suferit nici o consecinţă. Legile şi oamenii sunt largi cu cei cari se găsesc in legitimă apărare a onoarei, sub cel mai intim şi mai pro­fund raport sufletesc. Ţăranul din Săftica n’a fă­cut-o. Dac’o făcea, era lucru o­­bicinuit, din categoria banalită­ţilor sângeroase. A, nu. I-a dat revolverul, ca să se judece singură. Ea s’a judecat drept și defi­nitiv. El n’a ucis-o, ca să n’o ridice dela nivelul de vinovăţie detes­tabilă la rangul de­­ victimă compătimită. De sigur că m­’a judecat aşa, dar a simţit aşa. Spaima, ruşinea, frica femeii au desăvârşit gestul bărbatului. Fatalitatea­ a operat cu mă­reţia înspăimântătoare din tra­gediile lui Sofocle şi Euripid. Viaţa face o mare şi nereală concurenţă teatrului Nu mai este nevoe să plăteşti intrare, garderobă şi program, ca să încerci emoţiunile cele mai puternice, provocate de situa­­ţiuni depăşind imaginaţiunile cele mai slăvite. Şi câte o să mai vedem ! Don José i O atr lăsase dl vieţii noa­stră inutil după cul­tură cu desfăşuri din ţară| mutism cui vroid două zîli care va țele. ■ Toată I cordareal fârșite ci Dar, î f­bruarie, tivă a ianu s’al surescital Sfinxul In prl adagiul semnează Și ne-i credem povesteai spate. Căci­­ străinata abia a pil seama de pe care plină fra Precur toriu în litica tre primul Dar de s­inătate, că realu­l totul alta „Să vă| plin de ianu „votat lfj „de oblig „Aceasfl „iniţiativl „ea mi-al „cipalele [ „dela noii „bănci, pi „mi-a fot I „că e pot „obligații, „o asem| „foarte „financiar „Europa, „în cai. „tind asii „cred că [ „foarte gi „materie " „talului și astfd concluzia I plasament lement nea datai locii și I Bine ca I tate pent I d-sa la ca­lități pe I geta, ne-i ' o pune I ochii har| Influenţa lui Hegel in scrisul lui N. Bălcescu şi M. Eminescu de prof. I. LUPAŞ Membru al Academiei Române Istoria universală începe, du­pă cum spune Hegel, de la Est spre Vest, semnificând Europa sfârşitul, iar Asia începutul ei. Ţinând seama de stadiile per­­curse de ideea libertăţii în pro­gresul ei spre deplina conştiin­ţă a spiritului, Hegel modifică vechea împărţire a istoriei uni­versale in 3 epoci (antică, me­die şi nouă), aşa numita His­toria tripartita, pe care o fixa­se profesorul Cristofor Cella­­rius din Halle, pe la începutul secolului al XVIII-lea, înlocuin­­d-o cu o împărţire în 4 epoci principale: 1) epoca copilăriei, care cuprinde istoria popoare­lor orientale cu forma de gu­vernare a despotismului; 2) e­­poca adolescenţei, adică istoria . Grecilor cu democraţia; 3) epoc­­­ea bărbăţiei. Istoria Romanilor­­ cu aristocraţia şi 4) epoca creş­tinismului, în care libertatea şi-a găsit putinţa realizării no­ţiunii şi adevărului său. După ce înfăţişează câteva momente principale din afir­marea spiritului în aceste e­­poci, de încheiere spune că a trebuit să renunţe la farmecul de a schiţa mai de aproape soarta popoarelor, frumuseţea caracterelor individuale, bucu­riile şi durerile oamenilor, căci filozofia are de lucru numai cu strălucirea ideii, care se reo­­glindeşte în istoria universală, care ne dă convingerea că tot ceea ce s’a întâmplat şi se în­tâmplă zi de zi, vine dela Dum­nezeu şi este însăş fapta lui Dumnezeu (nicht nur von Gott kommt, sondern Gottes Werk seihe­­ist.). Acest panteism hegelian, în lumina căruia întreagă evoluţia istorică se înfăţişează ca o con­tinuă ascensiune a omenirii spre conştiinţa libertăţii inte­grale şi cu­ ajutorul acesteia spre comuniune cu divinitatea, prin farmecul misticismului revolu­ţionar a influenţat şi asupra romanticilor francezi, iar prin intermediul lor s’a întins şi a­­supra istoricilor români, în deo­sebi asupra lui Nicolae Bălces­cu. Cartea I din celebra lui scriere „Românii sub Mihai- Vodă Viteazul“, întitulată „Li­bertatea Naţională“ începe ast­fel: .Deschid sfânta carte unde se află înscrisă gloria Româ­niei, ca să pun înaintea ochilor fiilor ei câteva pagini din via­ţa eroică a părinţilor lor. Voiu arăta acele lupte uriaşe pentru libertatea şi unitatea naţională cu care Românii, sub povaţa celui mai vestit şi mai mare din Voevozii lor, încheiată vea­cul al XVI-lea. Povestirea mea va cuprinde numai opt ani (1593-1601), dar anii Istoriei Românilor cei mai avuţi in fap­te vitej­eşti, în pilde minunate de jertfire către patrie. Tim­­puri de aducere, aminte riu­­r­oasă! Timpuri de credinţă şi de­ jertfire, când părinţii,^noş­tri, credincioşi sublim, înge­­nunchiau pe câmpul bătăliilor, cerând dela Dumnezeul arma­telor laurii biruinţei sau cunu­na martirilor şi, astfel îmbăr­bătaţi, ei năvăleau imul împo­triva a zece prin mijlocul vrăj­maşilor; şi Dumnezeu le da biruinţa, căci el e sprijinitorul pricinilor drepte, căci el a lă­sat libertatea pentru popoare şi cei ce se luptă pentru liber­tate se luptă pentru Dumnezeu. Moştenitori ai drepturilor pen­tru păstrarea cărora părinţii noştri s’au luptat atâta în vea­curile trecute, fie ca aducerea aminte a acelor timpuri să deş­tepte in­ noi simţământul dato­­rinţei, ce avem de a păstra şi de a mări pentru viitorime a­­ceastă preţioasă moştenire!“. Influenţa concepţiei filozofî­­ce-istorice a lui Hegel este evi­dentă în acest avânt patetic, în această identificare a ideii de libertate cu ideea de Dumne­zeu, precum de asemenea re­miniscenţele ei se pot găsi şi în mărturisirile lui Bălcescu, care la sfârşitul vieţii, sleit de pu­totul energia sufletească să mai înalţe un imn de slavă că­tre „în zeita libertate“, expri­mând speranţa că „va veni ziua fericită, ziua izbândirii, când omenirea întreagă se va scula­şi duşmanii libertăţii se vor îm­pietri la vederea soarelui ei“... Libertatea apare aci într’un sens politic-social mai concret, decât cel din concepţia filozofi­că a lui Hegel, dar este totuş scopul final al evoluţiei isto­rice. Iar intr’un articol publicat de Bălcescu în România Viitoa­re (Paris 1850) sub titlul Mer­sul revoluţiei în istoria Româ­nilor, vorbind despre revoluţia din 1848, o înfăţişează ca o fa­ză naturală, neapărată, prevă­zută a acelei mişcări providen­ţiale, care târăşte naţia româ­nă împreună cu toată omenirea pe calea nemărginită a unei desvoltări progresive, regulate către ţinta prea înaltă, ce Dum­nezeu ne ascunde şi unde el ne aşteaptă“. Aşa­dar întocmai ca la Hegel, găsim şi în scrisul lui Bălcescu identificarea libertă­ţii cu divinitatea, iar contopi­rea cu aceasta ca ultimă ţintă a evoluţiei istorice, înainte de­ a încheia, socot potrivit să atrag atenţiunea ci­titorului şi asupra influenţei hegeliane, ce se poate descope­ri în scrisul lui Mihail Emines­cu. Influenţa asupra lui era di­rectă, nu mijlocită prin scrii­tori francezi ca la Balcesi­cescu. A­­cestuia nu i-a fost dat să ur­meze vreo şcoală germană, câ­­t­­ă vreme despre Eminescu se­­ ştie că a urmat studiile univer­sitare la Viena şi Berlin, ocu- I pându-se intensiv cu filozofia lui Kant, fără a se mărgini nu­mai asupra ei, ci urmărind cu interes statornic şi pe aceea a ucenicilor şi a urmaşilor lui. Astfel a avut prilej să cunoască din izvor direct sistemul de fi­lozofie idealistă şi panteista, ce a construit şi propagat Hegel prin importantele lui scrieri. Intr’o adresă trimisă de Mi­hail Eminescu din Cernăuţi, la 3 August 1871, lui Dumitru Bră­­tianu, mulţumindu-i pentru un articol ce publicase in ziarul Românul despre importanţa serbării comemorative dela Put­­na, putem citi următoarele re­­flexiuni de ordin filozofic-isto­­ric: ,Dacă serbarea, s’ar întâm­flUiiiaSu­buriitittMItffc însemnătăţi i-o doriţi trebui sa îi tar, ce des­­toriei un tre viitor frum constatăm torii serbă: acesta, eroi, ni se cuvim neraţiune t rit, e acela d­os agent a ta sarcinile tate de loci înlănţuirea ria lumii ci însă sigur s nim­i e des lui Dumneze nea exterioa­rea cugetări: tuesc meriţi generaţiunii, mândorura e rezultatul pauze, rezult mai puţin ci zenţi, decât Cum, la z acelor piedii vremii, fiind, şi întinse v.*: ÉÉMÉÉM

Next