Universul, februarie 1932 (Anul 49, nr. 30-58)
1932-02-08 / nr. 37
Kant şi pacifiştii de la Geneva Cu prilejul deschiderii conferinţei „dezarmării“ de la Geneva, s-a pronunţat numele filozofului german, Kant, în legătură cu politica de pacificare a omenirii. Marea academie internaţională de declamaţie din Geneva se consideră capabilă să înfăptuiască „concepţia kantiană“ relativă la stabilirea păcii perpetue ? Dar, această concepţie cuprinde două sensuri : unil metafizic şi altul platonician. In sensul metafizic, războiul este inerent naturii, iar în cel platonician, e condamnat din punctul de vedere uman şi etic. Antinomie evidentă. Marele flozof din Königsberg a recunoscut, că starea firească, naturală, a omenirii, nu este pacea, ci războiul. Nu numai atât. Kant, care, în 1796, a Întocmit un proect de pace perpetuă, n’a mers atât de departe ca pacifiştii internaţionali reuniţi acum la Geneva. Iată ce a scris Kant, în opera sa, „Critica raţiunii“ : „Războiul când e făcut cu ordine şi respect faţă de dreptul ginţilor, are ceva sublim şi el contribue ca spiritul poporului ce participă la dânsul, să fie cu atât mai sublim, cu cât e expus la primejdii mai mari... Dimpotrivă, o pace îndelungată are, de obicei, ca efect, stăpânirea spiritului mercantil, interesele personale cele mai josnice, laşitatea şi moliciunea şi ea contribue la scăderea moralului public“. Nu e curioasă această apologie a războiului din partea filozofului german, Kant, care a întocmit un plan pentru stabilirea păcii perpetue ? Conferinţa dezarmării de la Geneva cultivă insă paraflexele. Proectul său de convenţie este in opoziţie cu logica elementară şi cu realităţile. Intr’un studiu interesant şi documentat publicat in „Revue des Mondes“ din 15 Ianuarie a. c., sub titlul „înaintea conferinţei dezarmării”, se arată pe ce teren alunecos s’a angajat această conferinţă, care se ocupă de armamentele vizibile, de cheltuelile militare mărturisite, de efectivele înscrise, DAR IGNOREAZĂ POTENŢIALUL DE RĂZBOI, FARA DE CARE NU SE POATE REZOLVA PROBLEMA SIGURANŢEI ŞI A DEZARMĂRII. Wl1 UW HIHMIBWIilUIHiM il I —— Se va obţine oare dezar- i marea progresivă prin limi■ tarea armamentelor vizibile , şi prin reducerea efectivelor armatelor şi a cheltuelilor militare ? ■ De sigur că nu. i Să dăm câteva exemple: In proectul de convenţie al comisiunii dezarmării se fixează efectivele mijlocii pe zi de care vor dispune forţele armate de uscat şi for- maţiile organizate milităreşte, cu ajutorul unor tablouri-tip, cuprinzând efectivele totale şi specificate, - numărul ofiţerilor, durata serviciului sub arme, etc. Prin asociaţiile aşa zise sportive, se poate face instrucţia militară a tineretu lui, în afară de cazărmi. Germania, Ungaria şi Bulgaria dispun de un număr considerabil de asociaţii, sportive semi-militare, cari s’au organizat după încheierea păcii, călcând clauzele militare ale tratatelor. In condiţiile acestea, orice stat poate dispune în caz de război de forţe armate, indiferent de limita maximă al_ efectivelor sale militare. In ce priveşte aviaţia de _ război, se poate limita lui-1 mărul aparatelor de vânătoare şi de bombardament ; ••I sau se poate măsura puterea " I lor motrice după anumite re-2 I guli, dar aviaţia civilă se limitează ? Nu. Se ştie că apa. I ratele civile pot fi uşor trans- I formate, în caz de război, în aparate de bombardament. Industriile chimice, pacifice, foarte uşor şi repede se( ' pot transforma în uzine pen- 1 tru fabricarea gazelor asfi- xiante, lacrimogene, a teribilei yperite şi a atâtor altor gaze distrugătoare de vieţi omeneşti. Cine controlează aceste industrii ? Orice control în timp de pace este iluzoriu, deoarece fabricaţiunea gazelor toxice se va face atunci când sta- tul agresor va crede apropiată momentul atacului. Cum în războiul de mâine, avionul - şi arma chimică vor prezintaa o importanţă covârşitoa-1 re, vai de statul care nu va fi preparat din vreme de pa-2 ce, în vederea unei eventuale agresiuni, în raport cu po tenţialul său de război. Evenimentele ce se petrec în Extremul Orient demons-3 trează cât de falsă şi peri- culoasă este teza celor de la . Geneva. R. SEIŞANU IN MIJLOCUL GHETURILOR LASSZATJABA SOS. „PRINCIPLE MIRIEA“ (Citiţi darea de seamă in corpul ziarului) Noua lege a drumurilor Reintroducerea prestaţiilor la natură . Avem astăzi şosele clasate, care, reprezintă o lungime de 101.982 km., dintre care 58.028 km. sunt impetruite şi numai 16.118 km. pot fi socotite bine. După calculele făcute de ministerul lucrărilor publice şi confabnicaţiilor, pentru a avea o reţea, nu ideală, ci relativ in bună stare, care să răspundă nevoilor noastre economice, strategice şi turistice, ne-ar trebui cel puţin 2000 km. de şosele permanente (pavele de granit, beton), 9000 km. de şosele semi-permanente, sau macadamizate şi restul până la 59.000 km., cât reprezinte lungimea reţelelor şoselelor impietruite, — macadam susceptibil de reîncarcare la fiecare 6—7 ani. Cât ar costa toate aceste lucrări, după preţurile actuale curente ? O sumă aproximativă de 40 miliarde lei. Fireşte că sumaeste considerabilă şi executarea acestor întinse lucrări reclamă un program de lungă durată, — 20—30 ani, — presupunând că el va fi respectat, spre a se aduce la îndeplinire debitul anual de refacere al şoselelor. Noi însă mai avem nevoe şi de alte drumuri, care să completeze actuala reţea de drumuri naţionale, impuse de cerinţele economice şi strategice, în special în Basarabia unde aproape nu există şosele. In al treilea rând, vin drumurile locale, care nici ele nu pot fi neglijate. Deoarece statul nu poate dispune de fondurile considerabile necesare, atât executării refacerii şoselelor noastre, cât şi pentru construcţiile noui şi nici nu poate spori impozitele pentru drumuri, peste capacitatea de plată a contribuabilor, proectul de lege întocmit de d. Vâlcovici, ministrul comunicaţiilor şi al lucrărilor publice, propune revenirea la sistemul practic al prestaţiei în natură, pe care ziarul „Universul” l-a recomandat mai de mult, pentru drumurile comunale şi o parte din cele judeţene şi porţiuni de şosele. A fost, desigur, o mare greşală renunţarea la acest sistem, din consideraţiuni demagogice, când statul nostru nu dispune de fondurile necesare, nici pentru întreţinerea în condiţii normale a reţelei drumurilor existente, nici pentru construcţii noui. De aceea, şoselele noastre s’au degradat din an în an, până au ajuns în halul in care se găsesc astăzi. Prestaţia in natură a dat rezultate bune în trecut, după cum va da rezultate bune şi astăzi. Are dreptate de ministru Vâlcovici, când spune : „Noi privim reintroducerea prestaţiei, în natură, ca o revenire la un mijloc propriu veniturilor ţării noastre. Căci patru cincimi din populaţia ţării îşi măsoară venitul, nu cu banul, ci cu ziua de muncă. Cu o mică extindere a definiţiunii celei mai pretenţioase a venitului, putem spune că ţăranul român are drept venit, nu numai ce socotim noi în bani, dar şi cele 300 zile de muncă de care dispune el pe an“. Pe de altă parte, prestaţia în natură este indicată şi de condiţiile economice în care ne găsim şi de situaţia grea financiară. Pentru ce să nu-şi valorifice ţăranul munca sa şi sub această formă, când şi el are interesul să aibă drumuri în bună stare pentru nevoile sale proprii ? In ultimul timp, cărăuşia ţărănească a luat o mare dezvoltare. In proectul de lege al drumurilor se prevăd şi dispoziţii pentru răscumpărarea zilelor in bani, ca şi transformarea în zile de lucru a unei părţi din cotele adiţionale ce revin comunelor, aşa că ambele transformări sunt la facultatea contribuabilului. Pentru drumurile comunale, ca şi pentru porţiunile de drumuri judeţene şi naţionale, din , apropierea comunelor, sau care traversează comunele, aplicarea prestaţiei va da cele mai bune rezultate. Proectul acesta, prin dispoziţiile chibzuite ce cuprinde, odată transformat in lege, va permite refacerea şoselelor degradate în 7 ani, întreţinerea celorlalte, in condiţiuni aproape normale, iar drumurile comunale, prin prestaţia in natură, vor fi circulabile intr’un interval de timp relativ scurt. Iată pentru ce el trebue să fie aprobat. Redeschiderea universităţii din Berlin Berlin, 5 (Rador). — Universitatea din Berlin a fost azi redeschisă. Autorităţile au luat măsuri ca poliţia să intervină imediat ce se vor produce noui tulburări între studenpi. ----------# Q&——— FILME Un erou de tragedie antică într’un rural dela Săftica. Gheorghe Dumitrescu-Floru, întorcându-se acasă, găseşte uşa încuiată. Nu fiindcă nu era nimeni înăuntru, ci fiindcă era cine nu trebuia să fie. Sergentul de jandarmi Oraviceanu, in plină idilă cu Petra Dumitrescu. înfuriat, soţul vrea să dea buzna în casă. Uşa rezistă. Ceilalţi nu deschid. El scoate revolverul, trage pe geam, răneşte pe jandarm, aruncă arma pe fereastră şi strigă soţiei: — Omoară-te ! Petru Dumitrescu ,ridică revolverul şi îşi sboare creeri. Soţul înşelat ar fi putut să-şi împuşte soţia surprinsă in cea mai gravă situaţie de necredinţă, în casa lui. Ar fi fost normal şi n’ar fi suferit nici o consecinţă. Legile şi oamenii sunt largi cu cei cari se găsesc in legitimă apărare a onoarei, sub cel mai intim şi mai profund raport sufletesc. Ţăranul din Săftica n’a făcut-o. Dac’o făcea, era lucru obicinuit, din categoria banalităţilor sângeroase. A, nu. I-a dat revolverul, ca să se judece singură. Ea s’a judecat drept și definitiv. El n’a ucis-o, ca să n’o ridice dela nivelul de vinovăţie detestabilă la rangul de victimă compătimită. De sigur că m’a judecat aşa, dar a simţit aşa. Spaima, ruşinea, frica femeii au desăvârşit gestul bărbatului. Fatalitatea a operat cu măreţia înspăimântătoare din tragediile lui Sofocle şi Euripid. Viaţa face o mare şi nereală concurenţă teatrului Nu mai este nevoe să plăteşti intrare, garderobă şi program, ca să încerci emoţiunile cele mai puternice, provocate de situaţiuni depăşind imaginaţiunile cele mai slăvite. Şi câte o să mai vedem ! Don José i O atr lăsase dl vieţii noastră inutil după cultură cu desfăşuri din ţară| mutism cui vroid două zîli care va țele. ■ Toată I cordareal fârșite ci Dar, î fbruarie, tivă a ianu s’al surescital Sfinxul In prl adagiul semnează Și ne-i credem povesteai spate. Căci străinata abia a pil seama de pe care plină fra Precur toriu în litica tre primul Dar de sinătate, că realul totul alta „Să vă| plin de ianu „votat lfj „de oblig „Aceasfl „iniţiativl „ea mi-al „cipalele [ „dela noii „bănci, pi „mi-a fot I „că e pot „obligații, „o asem| „foarte „financiar „Europa, „în cai. „tind asii „cred că [ „foarte gi „materie " „talului și astfd concluzia I plasament lement nea datai locii și I Bine ca I tate pent I d-sa la calități pe I geta, ne-i ' o pune I ochii har| Influenţa lui Hegel in scrisul lui N. Bălcescu şi M. Eminescu de prof. I. LUPAŞ Membru al Academiei Române Istoria universală începe, după cum spune Hegel, de la Est spre Vest, semnificând Europa sfârşitul, iar Asia începutul ei. Ţinând seama de stadiile percurse de ideea libertăţii în progresul ei spre deplina conştiinţă a spiritului, Hegel modifică vechea împărţire a istoriei universale in 3 epoci (antică, medie şi nouă), aşa numita Historia tripartita, pe care o fixase profesorul Cristofor Cellarius din Halle, pe la începutul secolului al XVIII-lea, înlocuind-o cu o împărţire în 4 epoci principale: 1) epoca copilăriei, care cuprinde istoria popoarelor orientale cu forma de guvernare a despotismului; 2) epoca adolescenţei, adică istoria . Grecilor cu democraţia; 3) epocea bărbăţiei. Istoria Romanilor cu aristocraţia şi 4) epoca creştinismului, în care libertatea şi-a găsit putinţa realizării noţiunii şi adevărului său. După ce înfăţişează câteva momente principale din afirmarea spiritului în aceste epoci, de încheiere spune că a trebuit să renunţe la farmecul de a schiţa mai de aproape soarta popoarelor, frumuseţea caracterelor individuale, bucuriile şi durerile oamenilor, căci filozofia are de lucru numai cu strălucirea ideii, care se reoglindeşte în istoria universală, care ne dă convingerea că tot ceea ce s’a întâmplat şi se întâmplă zi de zi, vine dela Dumnezeu şi este însăş fapta lui Dumnezeu (nicht nur von Gott kommt, sondern Gottes Werk seiheist.). Acest panteism hegelian, în lumina căruia întreagă evoluţia istorică se înfăţişează ca o continuă ascensiune a omenirii spre conştiinţa libertăţii integrale şi cu ajutorul acesteia spre comuniune cu divinitatea, prin farmecul misticismului revoluţionar a influenţat şi asupra romanticilor francezi, iar prin intermediul lor s’a întins şi asupra istoricilor români, în deosebi asupra lui Nicolae Bălcescu. Cartea I din celebra lui scriere „Românii sub Mihai- Vodă Viteazul“, întitulată „Libertatea Naţională“ începe astfel: .Deschid sfânta carte unde se află înscrisă gloria României, ca să pun înaintea ochilor fiilor ei câteva pagini din viaţa eroică a părinţilor lor. Voiu arăta acele lupte uriaşe pentru libertatea şi unitatea naţională cu care Românii, sub povaţa celui mai vestit şi mai mare din Voevozii lor, încheiată veacul al XVI-lea. Povestirea mea va cuprinde numai opt ani (1593-1601), dar anii Istoriei Românilor cei mai avuţi in fapte vitejeşti, în pilde minunate de jertfire către patrie. Timpuri de aducere, aminte riuroasă! Timpuri de credinţă şi de jertfire, când părinţii,^noştri, credincioşi sublim, îngenunchiau pe câmpul bătăliilor, cerând dela Dumnezeul armatelor laurii biruinţei sau cununa martirilor şi, astfel îmbărbătaţi, ei năvăleau imul împotriva a zece prin mijlocul vrăjmaşilor; şi Dumnezeu le da biruinţa, căci el e sprijinitorul pricinilor drepte, căci el a lăsat libertatea pentru popoare şi cei ce se luptă pentru libertate se luptă pentru Dumnezeu. Moştenitori ai drepturilor pentru păstrarea cărora părinţii noştri s’au luptat atâta în veacurile trecute, fie ca aducerea aminte a acelor timpuri să deştepte in noi simţământul datorinţei, ce avem de a păstra şi de a mări pentru viitorime această preţioasă moştenire!“. Influenţa concepţiei filozofîce-istorice a lui Hegel este evidentă în acest avânt patetic, în această identificare a ideii de libertate cu ideea de Dumnezeu, precum de asemenea reminiscenţele ei se pot găsi şi în mărturisirile lui Bălcescu, care la sfârşitul vieţii, sleit de putotul energia sufletească să mai înalţe un imn de slavă către „în zeita libertate“, exprimând speranţa că „va veni ziua fericită, ziua izbândirii, când omenirea întreagă se va sculaşi duşmanii libertăţii se vor împietri la vederea soarelui ei“... Libertatea apare aci într’un sens politic-social mai concret, decât cel din concepţia filozofică a lui Hegel, dar este totuş scopul final al evoluţiei istorice. Iar intr’un articol publicat de Bălcescu în România Viitoare (Paris 1850) sub titlul Mersul revoluţiei în istoria Românilor, vorbind despre revoluţia din 1848, o înfăţişează ca o fază naturală, neapărată, prevăzută a acelei mişcări providenţiale, care târăşte naţia română împreună cu toată omenirea pe calea nemărginită a unei desvoltări progresive, regulate către ţinta prea înaltă, ce Dumnezeu ne ascunde şi unde el ne aşteaptă“. Aşadar întocmai ca la Hegel, găsim şi în scrisul lui Bălcescu identificarea libertăţii cu divinitatea, iar contopirea cu aceasta ca ultimă ţintă a evoluţiei istorice, înainte de a încheia, socot potrivit să atrag atenţiunea cititorului şi asupra influenţei hegeliane, ce se poate descoperi în scrisul lui Mihail Eminescu. Influenţa asupra lui era directă, nu mijlocită prin scriitori francezi ca la Balcesicescu. Acestuia nu i-a fost dat să urmeze vreo şcoală germană, câtă vreme despre Eminescu se ştie că a urmat studiile universitare la Viena şi Berlin, ocu- I pându-se intensiv cu filozofia lui Kant, fără a se mărgini numai asupra ei, ci urmărind cu interes statornic şi pe aceea a ucenicilor şi a urmaşilor lui. Astfel a avut prilej să cunoască din izvor direct sistemul de filozofie idealistă şi panteista, ce a construit şi propagat Hegel prin importantele lui scrieri. Intr’o adresă trimisă de Mihail Eminescu din Cernăuţi, la 3 August 1871, lui Dumitru Brătianu, mulţumindu-i pentru un articol ce publicase in ziarul Românul despre importanţa serbării comemorative dela Putna, putem citi următoarele reflexiuni de ordin filozofic-istoric: ,Dacă serbarea, s’ar întâmflUiiiaSuburiitittMItffc însemnătăţi i-o doriţi trebui sa îi tar, ce destoriei un tre viitor frum constatăm torii serbă: acesta, eroi, ni se cuvim neraţiune t rit, e acela dos agent a ta sarcinile tate de loci înlănţuirea ria lumii ci însă sigur s nimi e des lui Dumneze nea exterioarea cugetări: tuesc meriţi generaţiunii, mândorura e rezultatul pauze, rezult mai puţin ci zenţi, decât Cum, la z acelor piedii vremii, fiind, şi întinse v.*: ÉÉMÉÉM