Vatra, 1972 (Anul 2, nr. 1-12)

1972-02-01 / nr. 2

6 — V­A­T­R­A marcel petrişor estetica interpretativa a lui GEORG LUKACS (I) Să începem aşadar ciclul prezentărilor noastre cu este­tica marxistă, in cadrul căreia opera lui G. Lukács ocupă un loc de frunte. Ca şi estetica lui Hegel, cea a lui Lukács bazîndu-se pe acelaşi mare sistem de gîndire dialectică, intră in categoria esteticilor interpretative. Ceea ce se poate observa în general cu privire la ea este fundamentarea ei marxistă. Mai exact, pornind de la sistemul și dialectica hegeliană, Lukács dă fe­nomenului artistic o interpretare consecventă cu Weltan­­schauung-ul său. Conceptul de artă, importantul nucleu al oricărei estetici, este luat și teoretizat de el cu mijloace dia­lectice orientat în sens hegelian­­. Lukács publică mai întîi în 1920 teoria sa despre roman (Die Theorie des Romans), în care se ocupă mai mult ca istoric literar de teoria formei şi a conţinutului epic, după care, în 1923, apare Istorie şi Con­ştiinţă de clasă (Geschichte und Klassenbewusstesein), o lu­­crare-eseu despre mari figuri şi opere literare, unde se vor­beşte despre funcţia comunicativă a operei de artă. Preocupă­rile de estetică pură încep propriu-zis cu Introducerea in Es­tetica lui Hegel şi cu Consideraţii despre estetic din 1904, ca să se definească într-adevăr ca o estetică marxistă în Speci­ficul esteticului (Die Eigenart des Ästhetischen). Specificul acestei estetici, cum am mai spus, îl constituie baza sa materialistă şi interpretarea dialectică. Pentru Lukács, purtătorul calităţilor estetice este întotdeauna substratul ma­terial, şi nu conştiinţa, ca la Husserl, de pildă, sau existenţa, concepută intr-un mod heideggerian. Esteticul este privit de el ca evoluînd într-o perspectivă pur dialectică, adică trecînd prin cunoscutele faze ale devenirii hegeliene, teză, antiteză şi sinteză. Prin aceasta, dependenţa esteticii lukácsiene de cea hegeliană devine un fapt evident, cu specificarea doar că la Hegel şi materia şi frumosul sunt produse ale spiritului ab­solut, în timp ce la Lukács, primatul materiei, considerată însă ca substrat empiric şi ca o categorie, este indiscutabil. Asemănarea şi dependenţa esteticii lukácsiene de cea hege­liană mai constă şi în faptul că ambele trebuie socotite, şi de altfel aşa şi sînt, nu ca un sistem metodic de cercetare a es­teticului, ci ca un sistem interpretativ. Estetica lui Lukács vizează nu atît obiectul estetic, ci­ po­sibilităţile de comunicare şi de cunoaştere ale acestei categorii, recunoscînd primatul materiei ca factor al frumosului, rapor­­tînd astfel cercetarea în acest domeniu la marea viziune dia­lectică a producerii şi comunicării fenomenului estetic şi la concepţia modernă estetică în care numericul şi statisticul îşi spun cuvintul cu aceeaşi eficienţă ca şi în microfizică. Trecînd la interpretarea de fond a esteticii lui Lukács, ob­servăm că pentru el principiul reflectării realităţii implică nu numai procesul care vizează o situaţie fizică a datelor, ci şi conştiinţa socială şi istorică a omului. Forma abstractă a re­flectării estetice, aşa cum se prezintă ea în ritm, în simetrie şi în proporţii, nu este unul şi acelaşi lucru cu imitarea în sens concret a frumosului natural. Cel mai activ principiu în apariţia fenomenului estetic este desprinderea sa prin reflecţie de pe fondul cotidian al vieţii. Acest act al reflectării estetice este cel mai evocativ, mai efi­cient, mai cauzal, mai determinativ şi mai puternic act al spi­ritului uman, sau mai exact al raţiunii. O dată însă constituit frumosul prin acest act, el capătă o autonomie, o statornicie şi o obiectivitate deosebită în raport cu restul lumii obiectuale. In sinea lui, esteticul văzut de Lukács comportă însă şi subiectivitate, ca act de conştiinţă a subiectului care observă şi creează, dar şi obiectivitate, în sensul că întotdeauna există o bază materială de la care por­neşte actul reflexiv al subiectului. Procesul reflectării estetice se mai caracterizează prin aceea că în fiecare act estetic configurativ se observă tendinţa de tipizare a omului, întrucît, spune Lukács, orice proiect es­tetic poartă în sine amprenta modelului şi acţiunii umane. To­tuşi, sfera esteticului şi a obiectului lui îşi au şi ele o nonde­­terminabilitate esenţială a lor. Interpretativă fiind, estetica lui Lukács se ocupă de frumos ca act constituit, şi mai puţin de o esenţă în sine a frumosului. De altfel era şi firesc să fie aşa, întrucît esteticul este pentru Lukács un act şi nu ceva existent doar în sine, desprins de orice realitate. Pentru Hegel, singură fiinţa pură era în starea de a nu avea nevoie de determinaţii. Or, la Lukács iată că şi esteticu­lui — care în fond este o categorie de conştiinţă provenită din reflexivitatea materiei în ea, adică în această conştiinţă, şi deci supusă determinării, de vreme ce, conform viziunii dialectice, tot ce intră în sfera existenţei cade sub incidenţa determinării , i se conferă dreptul la nondeterminare. La Lukács se mai observă apoi şi faptul că sfera esteticu­lui are şi ea un „pluralism“ al ei, în funcţie de multiplicita­tea posibilităţilor configuraţiei sale, în funcţie deci de plura­litatea aspectuala a modului de a configura. De fapt, aici in­tervine factorul nondeterminant, întrucît chiar la nivelul re­flecţiei, frumosul găseşte multiple posibilităţi de configurare. In ceea ce priveşte funcţia sau funcţiile esteticului, cel mai interesant şi important lucru la Lukács este faptul că la el esteticul sau arta în general au tocmai funcţia opusă pe care o are, la Marx, marfa. Dacă în viziunea economică din Capitalul, Marx remarca fetişismul ca pe o categorie sub incidenţa căreia cade şi marfa — aceasta însă numai formal, deoarece, pentru cunoscătorul legilor producţiei capitaliste, acest miracol al stării nu există — Lukács conferă funcţia de defetişizare a obiectelor, artei în general. Aceasta insă nu contrazice cu nimic teoria formării esteticului, ci dimpotrivă, îl leagă şi mai mult de conştiinţa de care depinde la fel ca şi cunoaşte­rea. In fond, fiind un atare act, el şi constituie obiectul fru­mos, dar şi neagă orice falsă înţelegere care l-ar socoti alt­ceva decît un act raţional. Tema corespondenţei sau armonizării conţinutului fru­mosului cu forma, concepută tot dialectic, prezintă de ase­meni cîteva aspecte semnificative în viziunea estetică a lui Lukács. Obiectul real, care poate prezenta caracteristicile unui fru­mos natural, la nivelul conştiinţei, în cadrul procesului de reflectare, se poate transforma în obiect mental, pe care însă tot conştiinţa îl înnobilează, transformîndu-l în obiect, de data aceasta estetic, prin cunoscutele procese de formare a conceptului, la care se mai adaugă particularităţile frumo­sului natural (ritm, proporţii, armonie), reflectate însă şi ele tot la acelaşi nivel sub formă de categorii. Deci, conţinutul material purtător al frumosului, transformat la nivelul con­ştiinţei în concept, se va armoniza cu categoriile constitutive, reflectate şi ele tot într-o formă a conştiinţei. v. goldiş, primul critic al lui mateiu I. caragiale Despre începuturile literare ale lui Mateiu I. Caragiale se cunosc încă puţine lucruri. Se ştie doar că poetul a debutat în 1912 în Viaţa Românească cu un ciclu de poezii inspirate din trecut şi că foarte puţini critici literari au în­registrat acest eveniment literar. Chiar cei de la Viaţa Românească s-au arătat destul de sceptici în privinţa talentului tînărului poet şi doar personalitatea irecuzabilă a marelui său părinte a făcut ca toate rezervele lor în legătură cu oportunitatea sau inoportunitatea publicării ciclului să fie lăsate la o parte. Totuşi debutul tînărului poet a stîrnit şi unele ecouri în presă. Unul dintre acestea este înregis­trat tocmai la Arad în coloanele ziarului Românul, care comentea­ză în aceste cuvinte evenimentul: „Numele lui Ion Caragiale a apărut iar în publicistica noastră, de astă dată însă precedat de un pronume: Matei. Fiul marelui scriitor a început a scrie sau, mai potrivit, a început să publice. Credem că e mai potrivit așa, fiindcă forma definitivă a versu­rilor sale nu arată o factură de debutant, ci de stăpîn pe tehnica poeziei. Din bucăţile publicate în nr. 4 din Viaţa Românească, se vede că dl. Matei Ion Caragiale a moşte­nit de la gloriosul său părinte ce­va din bogata lui putere de ob­­servaţiune şi mult din acea scru­­pulozitate profesională care l-a îndemnat să nu publice niciodată nimic, pînă ce, prin cizelare con­tinuă, n-ajunge la forma defini­tivă. E o îmbucurătoare coincidenţă că aceste probe de talent ale fiu­lui lui I. Caragiale ies la iveală toc­mai în luna în care a murit aces­ta. Din stejarul prăbuşit în neant a răsărit un mugur pe care-l do­rim să ajungă la proporţiile ste­jarului. Dăm mai la vale unul din so­netele publicate în Viaţa Româ­nească, Prohodul războinicului“. După părerea noastră autorul acestei notiţe încurajatoare (apă­rută în Românul din 1912 nr. 29 [13/26 iunie] p. 5), nu poate fi al­tul decit Vasile Goldiş, directorul ziarului Românul şi prieten bun al lui I. L. Caragiale, pe care-l şi atrăsese cu un an înainte prin­tre colaboratorii ziarului. Aici I. L. Caragiale a publicat cîteva din ultimele sale scrieri literare şi tot aici V. Goldiş a publicat după moartea acestuia o interesantă corespondenţă inedită purtată cu marele scriitor. Ipoteza de mai sus ne este confirmată de o re­centă scrisoare inedită, aflată în posesia Bibliotecii centrale uni­versitare M. Eminescu din Iaşi, fond. Ibrăileanu, arh. nr. 56, scri­soare în care V. Goldiş adresează tînărului poet invitaţia de a cola­bora cu poezii la ziarul Românul din Arad, aşa cum a făcut-o la rîndul său şi ilustrul lui părinte, a cărui moarte o deplînge. E pu­ţin probabil ca Matei Caragiale să fi dat curs acestei invitaţii (şi răsfoirea colecţiei ziarului pe aceşti ani ne-o confirmă), tocmai pentru că, credem noi, scrisoarea n-a ajuns niciodată în mîinile destinatarului, ea rămînînd în­gropată pentru totdeauna în arhi­va Vieţii Româneşti (recte Ibrăi­leanu) unde se găseşte şi azi. Reproducem spre edificare scri­soarea în cauză. MIRCEA POPA­ ­( MIHAIL DRAGOMIRESCU şi inefabilul operei Exersîndu-se în „practica ana­lizei pe cadavru“ şi elaborînd „inepţia solemnă“ a Integralis­­mului estetic, cum atît de ne­drept se exprima Lovinescu în apa tare a „Memoriilor“ sale („Scrieri, II, Minerva, 1970, p. 121), mentorul „Convorbirilor“ neojunimiste va fi simţit din plin amărăciunea raţionalizărilor ex­treme. Cit de chinuitoare au fost incertitudinile teoreticianului îndrăgostit de puţin convingătoa­­rea lume psihofizică, atitudinea uşor retractilă mergînd pînă la hotărîrea eroică ce înseamnă de fapt o abdicare, în sfîrşit, drama secretă a esteticianului, toate acestea au fost dezvăluite prin deshumarea parţială a corespon­denţei lui Mihail Dragomirescu. „O lume psihofizică (a treia lu­me) — îi scria acestuia Bene­­deto Croce prin 1937 — e lumea aceluia care n-a reuşit să înţe­leagă bine concepţiile de fizic şi psihic şi raportul dintre ele“ (cf. Manuscriptum, 2(3), 1971, p. 199). Pentru esteticianul italian psihofizicul este un „concept gol şi tautolologic“ fiind respins de pe platforma cunoscutului său idealism („ ... lumea fizică nu este altceva decît o construcţie sau o abstracţie a subiectu­lui ...“) şi trecînd deci dincolo de echilibrul postulat, dar insu­ficient argumentat, în sistemul Ştiinţei literaturii. Dezamăgirea, provocată de ver­dictul autorităţii în materie, la chipul renunţării, deocamdată şoptită în fragmentul de Jurnal datînd din acelaşi an: „M-am hotărît să înlocuiesc psiho­ fizi­­cul cu intuiţia mistică sau pur şi simplu cu misticul“ (cf. Z. Or­­nea, Trei esteticieni, 1968, p. 60). Substituirea nu este întîmplătoa­­re. Misticul, echivalînd cu psiho­fizicul semnifică valoarea unifi­catoare, în virtutea căreia opera literară, mai precis capodopera, întruneşte atributele speciei, mai puţin pe cele ale individului, acestea din urmă caracteristice operei de talent — rod al meş­teşugului în primul rînd. „Mis­ticul“ este deci, în accepţiunea lui Dragomirescu, inefabilul, fac­torul greu captabil în tiparele intelective ale actului critic, ele­mentul menit să asigure pereni­tatea operei literare şi asigu­­rînd acesteia statutul de capodo­peră. Estetica modernă a preluat această idee greşită, cu care nu suntem­ de acord, lucru demon­strat chiar de cel ce efectua exa­menul anatomic al Somnoroaselor păsărele. Accentuarea noţiunii de ine­fabil, capabilă să înlocuiască, am văzut, însăşi piatra unghiulară a sistemului, corespunde cu re­venirea lui Dragomirescu la una din marile sale obsesii, în stare să submineze dogmatica rigidă a Esteticii, clădită pe relaţiile con­­ceptual-trihotomice de rezonanţă hegeliană. Nu este de loc întîm­­plător în această ordine de idei faptul că Ştiinţa literaturii începe şi se termină cu acelaşi elogiu adus „naturii inanalizabile“ a operei. Cel puţin intenţional — timpul ar fi desăvîrşit poate lu­crarea — spiritul excesiv analitic cedează încet-încet locul intui­ţiei critice cu dezideratul, desi­gur mai modest, al aproximării nucleului operei şi mai puţin al numirii sale, un lucru de altfel imposibil. In fascicolul astfel pro­iectat, notaţiile profesorului pe marginea criticii impresioniste nu ni se mai par de loc parado­xale. Ele vin în întîmpinarea unei nostalgii ascunse ce s-ar fi dorit concretizată probabil în dificilul proces al valorizării creaţiei literare. „în locul anali­zei subtile şi minuţioase a unor amănunte, ce întunecă mai ales portretul zugrăvit, critica impre­sionistă — observă Dragomires­­cu — ne dă un desen limpede, redus la linii caracteristice şi pline de relief“ (Impresionismul în critică, în Convorbiri critice, III (1909), nr. 6.) pentru ca, în paginile aceluiaşi număr, să deo­sebească pe criticul raţionalist de cel impresionist, nu fără un dram de cenzurată melancolie. Criticul impresionist întruneşte sufragiile majorităţii, spre deo­sebire de celălalt. „Unul este aspru, statornic, incisiv, rece şi nu iartă pentru că nu se gîndeşte la om ci la operă; celălalt este graţios, mlădios, imaginativ, cald, iertător, pentru că nu se gîndeşte atît la operă cit la om“. Opera lui Dragomirescu, începînd cu Ştiinţa literaturii (vol. I, 1926), reluată în La science de la Litté­­rature (4 vol, 1928—1938) şi ter­­minînd cu Le Systeme philoso­­phique de L’Intégralisme (I, Les principes, 1931), face dovada unui spirit disociativ dar puţin ma­leabil, pornind de la ideea, lan­sată de către estetica germană, a opoziţiei dintre personalitatea creatoare şi cea omenească (în fond, teoria maioresciană a ge­niului se revendică de aici). Sta­bilind polemic limitele istoriei literare văzută în sensul deter­minismului îngust, Mihail Dra­­gomirescu este creatorul unui structuralism „avant la date“, prefigurînd astfel una dintre cele mai disputate direcţii în critica şi teoria literară actuală. Izolată şi la început de drum, poziţia criticului a fost tranşantă, exclu­sivă prin supralicitarea ostenta­tivă a rolului autonomiei este­ticului, poziţie ce explică mă­car în parte, contemplarea mai mult de la distanţă a „inefabilului“ ce-şi păstrează, nealterat, întreaga putere de a­­tracţie. La data cînd esteticianul îşi mărturisea în filele Jurnalu­lui intenţia novatoare, sistemul era încheiat. Poate că dacă par­cele ar fi fost mai îngăduitoare (Dragomirescu moare în 1942), am fi avut astăzi o Estetică mai flexibilă. Oricum însă, exegezele viitoare, pe care această operă monumentală încă le reclamă, vor trebui să ţină seama de mi­rajul inefabilului ce traversează, vizibil şi subtextual, întreaga operă dragomiresciană. Imaginea finală a criticului şi esteticianu­lui în primul rînd, va primi ast­fel irizările unei sensibilităţi de excepţie. MIRCEA MUTHU­­ V Revistei Viaţa Românească pentru d. Mateiu I. Caragiale Bucureşti Arad, 28 iunie n. 1912 Iubite DOMNULE CARAGIALE, Trimit durerea mea să-ţi ves­tească nespusa iubire ce am avut pentru în veci neuitatul meu amic şi marele Dtale părinte, ca­re a fost Ion Luca Caragiale. Şi cu acest trist prilej te felicit pen­tru admirabilele poezii ce le văd in Viaţa Românească cu numele D-tale. Maestrul mutat acum de la noi a fost un sincer şi bun amic al ziarului Românul din Arad, organul de publicitate al partidului naţional român din Ungaria şi Ardeal. Aş fi prea fe­ricit dacă fiul de mari nădejdi al neuitatului mort ar vrea să moştenească de la marele său părinte aceeaşi amiciţie pentru organul unui partid care între ce­le mai grele împrejurări luptă pentru dezrobirea nefericitului neam românesc din Ungaria şi Ţara Ardealului. Vin să te rog să-ţi aduci aminte de noi. Pen­tru Românul ar fi mare cîştig moral, dacă Mateiu Ion Caragia­le ar publica din cînd în cînd cîte o poezie a sa în coloanele lui. Sîntem săraci, totuşi din toa­tă sărăcia bucuros am plăti de fiecare poezie (inedită) cite 20 lei, deoarece ţin foarte mult la aceea că numele lui Caragiale să rămînă şi pentru mai departe în coloanele Românului, care a fost de mai multe ori ilustrat prin articolele ieşite din măestrul con­dei al marelui Dv. părinte. Aş fi prea fericit, dacă aş primi răs­punsul Dv. la aceste şire şi vă rog să primiţi asigurarea deose­bitelor consideraţiuni ce vi le păstrează al Dv. devotat serv, VASILIE GOLDIŞ directorul ziarului Românul.d

Next