Vatra, 1972 (Anul 2, nr. 1-12)

1972-03-01 / nr. 3

4 — VATRA NINA CASSIAN MAREI CON JIGALE Mizînd prea des pe o anecdotică inutilă poeta ratează cîteva ocazii de poezie (Candori), într-un volum a cărui stranie unitate stă in tonul de lucid harakir sentimental. Erotismul nedisimulat, pasiunea transcrisă cu detașarea și participarea femeii mature, învăţată să primească şi să renunţe cu aceeaşi patimă, îndîrjire de sfirşit de partidă, dau acestor poeme strălucirea lor mîzgoasâ şi rece, însufleţirea lor paradoxală. Intelectualitatea în cazul Ninei Cassian înseamnă luciditate. Trăindu-şi vîrsta, neruşinîndu-se să şi-o poarte cu demnitatea înfrîngerii şi mîndria pasiunii, Nina Cassian construieşte una din cele mai pure cîntări ale vîrstei, neînduioşîndu-se, regretînd doar amărăciunea plecărilor, singurătatea neîmpărtăşită şi vorbind despre dezastre sentimentale cu detaşarea celui ce-şi contemplă rănile începînd să afle că în curînd va fi imun. Există o tensiune, o trăire sfîşietoare, o minunată cumpătare ca înaintea unui sfirşit, care transformă versurile îngrijite (prea îngrijite uneori) în monodrame, de o sinceritate (literară) scutită de prejudecăţi. Toate calităţile şi defectele poeziei Ninei Cassian se regăsesc aici ca într-o matcă stabilă. Jocurile savante de versificaţie ca şi strigătele de o mare concentrare existenţială. Stăpînindu-şi materia verbală, cultivînd rimele rare (patimă-cratimă), repetiţiile obsedante, acumulările în trombă, amănuntul concret al codiţianului zis prozaic, neferindu-se de expresii şi cuvinte aparent devalorizate, dozate cu măsură, poeta obţine efecte dintre cele mai bune şi s-ar putea cita, în acest sens, mai mult de jumătate din cele vreo 50 de poeme ale volumului. Iată un singur text despre atotputernicia creatorului, care poate da măsura întregului : „Pentru că nimeni nu a mai spus înaintea mea / că trenul e o frunză de lemn / şi uitarea, o patimă, / pot să spun acum, iată / că uşile toamnei miros a pisici / şi că pămîntul e pur şi simplu o piele a noastră / lepădată de mult, pe cînd mai eram generoşi / şi ne obseda facerea lumii“. . . Editura Dacia, 1971 RADU CÂRNECI ORACOL DESCHIS Volumul lui Radu Cârneci întăreşte conturul unui profil distinct în lirica românească. Aflată sub semnul unui vizionarism uşor aburit, lipsită de vehemenţă, cultivînd tonul elegiac şi un vocabular serafic cu unele, rare, crispări ale expresiei, poezia lui este aceea a unui suflet blind, obsedat de trecerea fiinţei, de continuitatea neamului prin şiruri de strămoşi, de un medievalism abstract, oficiind în spaţii nedeterminate (,,într-o nesfîrşită cîmpie“) gesturile hieratice ale celui ce vieţuieşte puţin cuprins de spaime dar alungîndu-le molcom şi ferindu-se de ele prin încrederea, pe care şi-o cultivă, în frumuseţea ascunsă şi nepieritoare a lumii. Cîteva motive blagiene, o sintaxă bacoviană pe alocuri, o expresie argheziană (,,lumina lină“) se topesc în fluenţa unor versuri incantatorii, de o melodioasă puritate şi limpezime. Un eminescianism de substrat, de atitudine, stă la baza acestei dulci curgeri de vers, savant ritmată, fragmentată. Cîteodată un cuvînt încruntă versul, inoculîndu-i un tragism imediat refulat, cînd meditaţii asupra timpului contemporan, asupra secolului zbuciumat în care trăim, îi tulbură suprafeţele calme. Cîteva inovaţii, îndrăzneli verbale („vinovîndu-mă de hărnicia sîngelui“, „străluminînd smaragda carnea mea“), rare de altfel şi integrate firesc în context, se alătură unei tehnici a ingambamentului versurilor, unei ştiinţe a dozării şi repetiţiei care îi conferă muzicalitate. Erotica sa e aceea a unei pasiuni reţinute sau mai exact este o erotică reziduală, epurată de orice contingent: ,,In curînd va începe o noapte lungă, / stele vor intra în orbitele mele, topindu-se, / iar eu, la marginea mea, voi cînta / Ca o pasăre veşnică Tăcerea pare să fie una din obsesiile poetului, moartea i o tăcere frumoasă, există o aniversare a tăcerii, peste tăcere ninge, tăcerea este în noi. Adesea finalurile poemelor se construiesc după aceeași regulă propice deschiderii, continuării, suspendării într-o stare de tensiune sau, poate, de imprecizie sugestivă („semn de tăcere. Femeie. . . “, „într-o plecare fără întoarcere. Iată. . .“). Stările tragice cele mai brutale sunt compensate, estompate şi în acest sens aş cita una dintre cele mai dense poezii din volum. ,,Acolo, printre înalte şi groase de nepătruns, acolo, printre străvechile şi prin străvechile, prin neînvinsele zidiri, încărcate de depărtare. . . “, tatuaj nepieritor. Doar că produsul acesta e un hibrid. Pentru că trezindu-se din zeiasca stare a creatorului de lumi, poetul se dăruieşte discursului şi, vrînd să convingă cu orice preţ, adoptă prea adesea un vocabular indecis şi argumente superficiale. Poezia nu trebuie însă să convingă ci să învingă. Să învingă inerţia cuvintelor, inerţia cititorilor, inerţia. Cel puţin acest tip de poezie care-şi propune să afle „adevărul despre toate“, să mărturisească, să fie „un risc pe cont propriu“ invitînd la comuniune, participare („cine riscă în seara asta cu mine?“). Gestul poetic pe care-l face Adrian Păunescu e unul dintre cele necesare. Se reface o serie care cuprinde pentru perioada de la război încoace cîteva nume care la prima vedere nu au prea multe lucruri comune, dar care se leagă prin caracterul de reacţie etică a demersului lor poetic: Mihai Beniuc, Geo Dumitrescu, Miron Radu Paraschivescu, Nicolae Labiş, Eugen Jebeleanu, Ben Corlaciu, Ion Gheorghe, Ana Blandiana. Ceea ce îi deosebeşte este evident raportul dintre reacţie şi obiectul ei (istoric sau actual) precum şi modul în care se manifestă acesta (adică specificitatea, personalitatea, unicitatea lor). Avem de-a face cu nişte conştiinţe sensibilizate, iar cauza nu este numai individuală. Ea poate fi nedreptatea, destinul patriei, războiul, ţara morală, eşecul, destinul unei colectivităţi sociale, contradicţia între ideal şi real. Serializarea nu este o judecată de valoare. Aici se ascund şi limitările inerente ale receptării. Căci odată dispărut obiectul (starea) care prilejuieşte reacţia, mesajul devine plurivoc, îşi pierde aderenţa, acţiunea şi, prin depăşire, îşi lărgeşte cîmpul de semnificaţii pină la dispariţia lui. In măsura în care, după acest proces firesc, textul îşi mai păstrează vigoarea comunicativă, el este poezie. Altfel rămîne simplu discurs pierdut în paginile unui cotidian. Adrian Păunescu afirma undeva că sensul acţiunii sale este facerea unei poezii politice şi nu a unei poezii despre politică. Adesea poetul îşi asumă destinul colectivităţii. Nu e vorba deci doar de un risc pe cont propriu (deşi „ce rău poate produce cel care proverbe spune?“ — Proverbe), atîta timp cît poezia sa e considerată socialmente necesară și ca atare demnă de a fi publicată. Volumul se constituie din cîteva categorii de texte: unele cu valoare de ars poetica (Pe cont propriu, Cuvîntul, A antonparid, Intr-adins, Poet retoric, Noi care, Shakespeare), sau cu un sens ceva mai adînc (Alămuri) veştejind ceea ce am numi optimismul iresponsabil, un ciclu de poezii patriotice, în tonul şi ritmurile generaţiei paşoptiste, uşor decorative, constituite prin acumulări succesive de argumente (expresia: Da, mai avem fiind un fel de mijloc mnemotehnic în poezia cu acelaşi titlu) dar salvate prin simbolul care le unifică, prezenţă pură a marelui şi consecventului revoluţionar care a fost Bălcescu. Urmează apoi o suită de texte repartizate neuniform în volum, acele poezii politice care prin eticismul lor de bună calitate, prin expresia directă (abia transfigurată uneori) constituie coloana vertebrală a volumului. Meditaţii pline de un patos al participării, al solidarităţii în destinul comun, meditaţii asupra întrebărilor pe care le pune pe prim plan orice proces revoluţionar, producător de profunde seisme, răsturnător al stabilităţii lîncede, eroic şi tragic în măreţia şi ireversibilitatea sa (învingătorii Troiei, Intre bine şi rău, Psihologia strîmbă, In lunga noapte, Cînd totul se poate, Aprilie 1968, Contabilul, Ieşirea din sală). Poetul ne propune, prin repetare, un sistem de convenţii, o grilă pentru lectură. Dar densitatea şi intensitatea transmisiei nu este constantă. Retorismul copleşeşte uneori, deşi poetul e conştient de pericolul acesta ca şi de vanitatea (presupusă) a efortului (vezi textul intitulat Poet retoric) de comunicare şi dezvelire (gest orgolios de creator care totuşi are nevoie de public). Incapacitatea de a rămîne indiferent, exprimată prin bătăioasa creaţie păunesciană, dă tonul şi valoarea volumului, altfel incoerent în atitudini, mai mult în favoarea lui Adrian Păunescu şi mai puţin în favoarea poeziei lui. Adrian Păunescu nu face parte dintre inovatori. El desăvîrşeşte, actualizează şi reactualizează, trăieşte în plin prezent. I se potriveşte observaţia lui N. Manolescu, care, referindu-se la Geo Dumitrescu, scria: „elocvenţa e regăsită ca o necesitate a conştiinţei de a se justifica şi de a convinge“ (Metamorfozele poeziei, p. 123). Am adăuga: necesitatea de a nu accepta mistificarea şi a învinge, cum spuneam, pentru că aceasta e datoria unui poet comunist. Pentru a fi un mare poet, lui Adrian Păunescu îi lipseşte acea conştiinţă artistică care implică adecvarea scriiturii la idee, adică crearea unei poezii a epocii revoluţiei socialiste prin dezmembrarea vechilor convenţii literare şi reconstrucţie. Versul său rămîne acela a unui Bolintineanu sau Alexandrescu puşi să trăiască în 1972 iar grija de a fi comunicabil, inteligibil la prima lectură îl face să neglijeze căutarea unei expresii poetice, adecvată şi nouă. Să fie oare imposibilă încă apariţia unui poet care să modifice poezia, modificîndu-şi conştiinţa. Avem nevoie de un Béranger sau de un Lautréamont? Editura Cartea Românească, 1971 Editura Eminescu, 1971 ADRIAN PAUNESCU ISTORIA UNEI SECUNDE Cartea aceasta de poeme este rodul unei treziri a conştiinţei, a unei conştiinţe civice care lâncezise printre mormane de cuvinte învălmăşite. Proces subteran, chip al limpeziri ochilor înlăcrimaţi, roadere lentă a fericitului suflet care crezuse că se poate juca şi care descoperă că legile jocului, nici măcar legile jocului poetic inventat (aparent) de el nu sunt ale sale ci îi sunt şoptite, întipărite ca un evocări DESPRE LOCURI ŞI OAMENI In satul lui Ion Agîrbiceanu. La graniţa de răsărit a judeţului Alba, se află satul Cenade, în care s-a născut scriitorul Ion Agîrbiceanu (12 sept. 1882). E un sat strîns între dealuri ca într-o copaie, cu interferenţe de limbaj românesc şi săsesc. Pe dealul împădurit din apropiere, a cunoscut scriitorul, cînd era copil, liniştea şi miresmele pădurii, de care îşi amintea cu duioşie şi la adinei bătrîneţe (Amintirile). Iar satul i-a oferit imaginea caselor de demult, cu „păreţii scofîlciţi înlăuntru, două ferestre cît palma, una de la tindă roasă parcă de cîni pe dedesubt, cît pot intra nu numai găinile ouătoare, ci şi purceii, gata să răscolească cu riturile lor bălane peste tot“ (schiţa Nicu). Imaginea aceasta aparţine trecutului şi se mai păstrează doar între filele cărţii, căci vremea noastră a adus transformări radicale în construcţii şi în configuraţia satului. Case noi, oameni noi şi o nouă mentalitate indică diferenţa între aspectele înregistrate de scriitor în nuvelele şi povestirile sale şi înfăţişarea de azi a satului, ca şi cînd între ele s-ar fi scurs veacuri de istorie. Anii de şcoală ai unui poet. Nu departe de Blaj, se află satul Lupu, unde a copilărit poetul Aron Cotruş şi au locuit părinţii poetului în timpul cînd el era elev la liceul din Blaj. E un sat lateral, modest, cu drumuri glodoase ce se pierd printre porumburile înalte. Fiind aproape de Blaj, cu şcolile lui vestite, era firesc ca poetul să urmeze cursurile liceului din Blaj. Aşa s-a şi întîmplat. In anul 1910, Aron Cotruş, a desfăşurat o intensă activitate în cadrul Societăţii de lectură a elevilor. Astfel, în şedinţa din 17 martie 1910, a prezentat zece poezii, pe care comisia cenzurătoare le-a găsit „peste nivelul celorlalte lucrări de soiul acesta şi fiind bune şi frumoase ... “ In anul 1911, Aron Cotruş îşi publică la Orăştie primul volum: Poezii, cuprinzînd elegii cu evidente influenţe din Şt. O. Iosif şi Octavian Goga. Numai mai tîrziu îşi va găsi poetul nota originală. ★ Blajul din trecut şi de azi. S-au împlinit 700 de ani de la prima menţiune scrisă despre localitatea Blajului (diploma din 1271). Dacă la început a fost o vilă (vila Herboldi) cu un domeniu aparţinînd unor principi şi conţi ardeleni, în 1737 Blajul ajunge în proprietatea episcopiei unite a Transilvaniei, la insistenţele ep. Ion Inocenţiu Micu. Inocenţiu Micu fu adevăratul întemeietor al Blajului. Totuşi oraşul s-a dezvoltat încet, cu tot rolul cultural şi politic pe care l-a avut în decursul timpului. Timotei Cipariu, într-o descriere publicată în nr. 3, din 15 martie 1867, al Arhivului pentru filologie şi istorie, menţionează că Blajul „în aceşti 100 şi mai bine de ani de la începerea lui, nu făcu mare progres (...). Cauza acestei întîrzieri nu e poziţia Blajului, care în sine e destul de frumoasă (...), ci lipsa comunicaţiei şi a unui drum de ţară (...) prin care Blajul rămîne orişicum insulat de către toate celelalte opide comerciale mai aproape, cum sunt Mediaşul, Alba- Iulia şi Aiudul“. Şi savantul blăjean, subliniind modesta activitate comercială a oraşului, conchidea: „Blajul e într-o poziţie demnă de compătimi-ire“. Imaginea Blajului zugrăvită de Cipariu poate arăta distanţa de la aspectul vechi al oraşului la conturul său contemporan. Ondustrie în plină dezvoltare (Combinatul pentru prelucrarea lemnului), un comerţ de stat înfloritor, cale ferată dublă spre Cluj şi Bucureşti, şosele asfaltate care îl leagă de centrele urbane mai importante ale Ardealului — deschid perspective largi de dezvoltare a oraşului. Locul de unde s-au răspîndit ideile Şcolii ardelene, unde s-a ţinut marea adunare populară din 3/15 mai 1848, unde s-a desfăşurat acţiunea de ridicare a poporului românesc prin cultură, se încadrează şi azi în larga activitate culturală din ţara noastră, prin şcolile şi societăţile sale culturale. Prin Ion Agîrbiceanu, AL Lupeanu Melin şi Pavel Dan, Blajul şi-a afirmat prezenţa şi în literatura dintre cele două războaie mondiale. Toţi trei scriitorii au avut relaţii strînse cu Blajul şi prin scrisul lor locurile şi oamenii oraşului au intrat în literatură. Mai ales atmosfera şcolară blăjeană a servit ca punct de plecare pentru Evocările lui Al. Lupeanu Melin şi pentru lucrarea Licean ... odinioară a lui I. Agîrbiceanu. Iar Pavel Dan a prins cîteva aspecte semnificative în schiţa Corigenţe şi în Note din Blaj (rămasă în manuscris şi publicată în ediţia C. Regman). Satul cu sunet de lacrimă. Cînd te îndrepţi spre Lancrăm, de lîngă Sebeş, îţi sună în urechi versurile lui Lucian Blaga din Nebănuitele trepte: „Sat al meu, ce porţi în nume / sunetele lacrimei... “ Blaga a făcut cunoscut Lancrămul în literatură, ca şi Alecsandri Mirceştii, Eminescu Ipoteştii şi Creangă Humuleştii, însemnările din Hronicul şi cîntecul vîrstelor ni-l fac şi mai apropiat. Căutăm casa unde s-a născut poetul şi o găsim la fel cu cea descrisă în carte: „o clădire veche, destul de masivă în asemănare cu celelalte case dimprejur (...). Trepte de piatră, cizelate de paşi şi netezite de ploi, suiau din curte în casă. Alături era gîrliciul, pe unde coboram în pivniţă, pe lespezi (___). In casă se urmau în şir patru încăperi, dintre care una era de „lux“: odaia spre uliţă („casa dinainte“, cum îi ziceam), un modest salon, aproape totdeauna sumbru, care se deschidea rar de tot şi numai musafirilor de la oraş“, întreg satul e parcă un singur drum, de-a lungul căruia se înşiră casele una lîngă alta, într-o ordine strictă, ce ţine parcă de o altă tradiţie decît românească. Din vatra satului se vede Coasta cu viile şi cu „rîpile roşii“, despre care poetul scria în Hronic că sînt „nişte formaţiuni geologice bizare ca o arhitectură de poveste, sau ca o aşezare de temple egiptene, cu columne de cremene şi foc“. Mormîntul poetului din cimitirul de lîngă biserică atrage pe călători şi turişti. Călătorul se opreşte în faţa efigiei poetului de pe monumentul făcut de sculptorul Romul Ladea şi versurile din poezia Epitaf îi vin în memorie fără să vrea: „Apoi ca frunza cobori. Şi ţăria / ţi-o tragi peste ochi / ca o gravă pleoapă“. Satul acesta nu-l poţi vedea decît prin vraja poeziei lui Blaga, atemporal şi în zarea misterului. Şi totuşi... timpul înaintează spre un alt orizont. Pe drum trec spre Sebeş maşini din clipă în clipă. Claxoanele lor tulbură liniştea şi farurile aprinse alungă umbrele... RADU BRATEŞ ★