Vatra, 1975 (Anul 5, nr. 1-12)

1975-10-01 / nr. 10

are ea, ae­tor ie­ira Mi­ve­sei eci iga de nu Ida ire ju­ste ru, îră ila­­?m isi­de, ia­dei nai iile ară nil tul iul îiţi ate dt­­al că lor na­­ise. îea pu­ro­iul ge­­iar nîi aş, îra ară re, are are are iar ca are iul ze, am al o si­de Un int ire să ide le­tu­el al le­rea nu te-­ aşi are tru tă, e tul Hi­ ,ea şi int ci dă te­rn ,ta ie­lar­­ii. -U-îai cu va­ri­an ui, li­nd 9 ARE IOM SLAVICI V structurile sociale și dominat de ele. A­­cest sens modem îl are și topos­ul „tre­cerii“ sau al „călătoriei“, frecvent întîl­­nit în paginile memorialistice ale lui Sla­vici. Scriitorul vrea să ne lase numai „un fel de impresiuni de călătorie, spuin­­du-le toate aşa cum mi s-au oglindit în suflet în trecerea mea prin lumea aceas­ta“. O temporară retragere din circuitul vieţii literare este trăită ca un hiat, ca o ruptură iremediabilă: „Cu o repeziciune înspăimîntătoare (s. n.) s-a prefăcut limba literară în România“, „destul ca timp de cîţiva ani să-mi petrec viaţa în umilită retragere pentru ca să fiu cuprins de simţămîntul că nu mai sînt în stare să scriu la înţelegerea contemporanilor mei“. Sentimentul trecerii istorice, al călătoriei prin viaţă împreună cu lumea căreia îi aparţinea este atît de de intens, îneît, NUVELIST A vorbi astăzi despre Ioan Slavici din perspectiva istoriei şi a criticii literare însemnează a califica, de fapt, rădăcinile adinei care au decis asupra unei lungi filiaţii în domeniul romanului, memoria­listicii, dar mai ales al nuvelei româneşti. Explozia pe care au produs-o la apari­ţie Nuvelele din popor (1881), după un de­but lipsit de spectaculozitate cu come­dioara Fata de birou (1871) — nu putea fi, să recunoaştem, prevăzută prin evolu­ţia de pînă atunci a speciei; aceasta era reprezentată în chip excepţional prin Alexandru Lăpuşneanul, încă de 41 de ani, dar impresionanta evocare istorică se afirma izolat într-un peisaj literar pre­cumpănitor liric şi ocazional, în care ge­nul epic şi dramatic se năşteau cu difi­cultăţi şi în mod surprinzător, ca prin generaţii spontanee. Nuvelele şi anul lui­de apariţie ar părea şi acum un miracol, dacă originea scriitorului, mediul său de formaţie, cultura lui, vastă, de relativ autodidact nu le-ar legitima în modul cel mai elocvent. Ioan Slavici nu este, desi­gur, creatorul nuvelei româneşti, acesta rămîne pentru totdeauna Costache Negruz­­zi; dar este, fără îndoială, autorul care a acordat, în epoca sa, maximă strălucire speciei, denumită și genul scurt, fixînd, totodată, și punctul ei de apogeu în lite-Ioan Slavici a intrat în patrimoniul cul­turii noastre cu opera sa literară. Datele biografice relevă însă preocupări şi acti­vităţi şi de altă natură, care au alternat uneori cu activitatea literară, alteori des­­făşurîndu-se paralel. Este vorba de înde­lungata sa activitate didactică şi, ca un derivat al ei, de cea de autor de manuale. Slavici nu a fost însă un practician em­piric al activităţii didactice — care să-şi ţină lecţiile şi să scrie două-trei manuale — ci el a fost dintre acei dascăli, de spe­ţă superioară, care simt nevoia reflecţiei psihologice şi pedagogice pe marginea ac­tivităţii desfăşurate de el sau de alţii. O asemenea structură sufletească explică elaborarea de către Slavici a cîtorva lu­crări de teoria educaţiei. Unii comentatori ai lui pun preocupările sale pentru pro­bleme de educaţie pe seama climatului educativ din familia sa, fapt care a dat, dealtfel, şi o puternică tentă etică operei sale literare. Credem că cea mai bună explicaţie cu privire la geneza acestor preocupări ne-o dă Slavici însuşi: „eu nu mă sfiesc a măr­turisi că vederile expuse aici sunt în ge­nere, parte amintiri din copilăria mea, parte rezultate ale observaţiilor făcute de mine asupra felului în care se face edu­­caţiunea la noi...“ în cele ce urmează vom încerca să pu­nem în evidenţă cîteva din ideile sale psi­hologice, fără intenţia de a trata exhaus­tiv această problemă, pentru a ajunge la un corp unitar de teorii şi concepte psi­hologice. Lui Slavici nu i-a stat în inten­ţie o asemenea lucrare şi ca atare nici nouă nu ne stă în putinţă o asemenea exe­geză. Noi dorim ca, la acest moment co­memorativ, să ne oprim doar la acele teze psihologice care relevă concepţia sa înain­tată despre educaţie, despre o educaţie la o vîrstă înaintată cînd începea să-şi scrie amintirile din Lumea prin care am trecut, scriitorul mărturisea: „Sînt cuprins de simţămîntul că stau răz­leţ, rămăşiţă a unei lumi care-ncetul cu încetul se stinge“. E un sentiment al tre­cerii însă care nu generează amărăciunea metafizică a lui Eminescu, nici îngrijo­rarea şi disperarea pe care le vom găsi la unii creatori din veacul nostru. Slavici păstrează permanent „gîndul că e bine să fii om în lumea lui Dumnezeu“. Spi­ritualitatea lui e un aliaj unic poate în­tre clasicismul nostru popular şi o con­cepţie dialectică-istorică sui-generis, pro­fund modernă, şi în acest sens scrisul lui merită a fi recitit cu multă luare aminte de cititorul şi chiar de creatorul contemporan. ANTON COSMA (Continuare în numărul viitor) EXEMPLAR latură română. Mai mult decît atît, Sla­vici anunţă, prin partea esenţială a operei lui, o proză care va frecventa multiplu şi masiv nuvelistica, şi aceasta din epoca marilor clasici pînă în zilele noastre. Caracterizîndu-l pe Ioan Slavici drept „nuvelist exemplar“, în accepţiunea pe care a acordat-o noţiunii Miguel de Una­muno, trebuie să recunoaştem că în proza lui palpită un univers profund naţional şi popular, deopotrivă; că nuvelele lui, remarcabile oricînd prin marea valoare etică încrustată în acţiune, dialog, descrie­re, sînt şi astăzi un important exemplu de conduită morală; că tezele lui moraliza­toare sînt tot atîtea precepte tradiţionale de educaţie. în acelaşi timp, valoarea ar­tistică de netăgăduit a majorităţii opere­lor sale — reprezentată prin: fermitatea desenului epic, factura captivantă a ac­ţiunii, conturul precis conferit personaje­lor, încercarea incipientă şi izbutită de a pătrunde în universul intim al indivizi­lor — relevă, cu toată seriozitatea, pro­blema abordării metodologice a capitolu­lui Ioan Slavici în cadrul predării mono­grafice a scriitorilor la nivelul liceului. Credem că cea mai bună formă de comu­nicare a cunoştinţelor la acest capitol se poate realiza pe baza unei analize struc­turaliste, capabilă să pună în valoare, la pe care el o numeşte raţională, adică — în limbajul zilelor noastre — eficientă. Aşadar, ne preocupă fundamentarea psi­hologică a educaţiei în vederile lui Slavici. Oprindu-se la natura actului educativ el îl consideră izvorît din „pornirea firească de a purta grijă de copii“. Aceasta este, în con­cepţia lui Slavici, „educaţiunea impulsio­­nală“ (bazată, am zice noi, pe instinctul matern sau patern). Spre deosebire de aceasta, „educaţiunea raţională este mai sigură în ceea ce priveşte efectele ei“. Educaţia raţională cuprinde în sfera ei educaţia fizică, educaţia morală, educaţia intelectuală şi educaţia profesională, deci toate laturile educaţiei, cea estetică făcînd parte — în concepţia lui Slavici — din educaţia morală. De fapt educaţia raţio­nală nu este altceva decît o caracteristică, o trăsătură esenţială a tuturor laturilor educaţiei, şi se manifestă atunci cînd edu­catorul utilizează mijloace de educaţie potrivit scopului urmărit, a împrejurări­lor şi a firii copilului. Preocuparea de a da caracter raţional („cu efecte mai sigure“) educaţiei l-a dus pe Slavici, în mod firesc, la fundamenta­rea ei psihologică, adică la ideea desfăşu­rării ei potrivit cu firea copilului. Noţiu­nea de „fire“ este utilizată de Slavici cu un sens mai general, de structură psihică, aşa cum se poate deduce din alte con­texte. Această idee este generatoarea multor teze din cele trei lucrări ale sale de teo­rie a educaţiei. Aşa, de exemplu, în capi­tolul privitor la pedepse, din „Educaţiu­nea raţională“, Slavici recomandă ca acestea să fie date în conformitate cu vi­na, cu vîrsta, cu temperamentul copilului şi cu împrejurările în care a săvîrşit fapta. Oprindu-se asupra conformităţii pedepsei cu temperamentul, el face următoarea diverse nivele şi prin mijlocirea unor pro­cedee şi metode diferenţiate: substanţa preţioasă a operei celui de la a cărui moarte s-au împlinit 50 de ani, în Lumea prin care am trecut, Slavici, rezumîndu-şi întreaga experienţă de viaţă, spunea despre sine că, mai presus de ori­ce, prin toate vicisitudinile unei existenţe nelipsite de grave amărăciuni, i-a plăcut să fie dascăl, că a practicat didactica în toate momentele şi împrejurările vieţii sale: la catedră, ca autor de manuale şi tratate, în publicistică, în fine, ca scriitor, într-o operă pe care s-a străduit, cu mi­gală şi tenacitate, s-o scrie cum a simţit mai sincer, cum a ştiut şi cum a putut mai frumos. Este aceasta o profesiune de credinţă de care e bine să ne amintim mereu. Fiindcă dincolo de neglijenţele de stil, supărătoare numai pentru cine nu ştie că Slavici practica o fraternizare a popoarelor prin scrisul său, vorbind la fel de degajat româna maternă şi maghiara, gîndind în topica savantă şi precisă a sin­taxei germane — dincolo, deci, de unele asperităţi, substanţa operei lui loan Slavici rămîne una etern umană şi realistă, de­­plîngînd tragediile, consolînd dramele, in­­dicînd mereu un drum drept, neîntinat, al muncii şi al onestităţii scrupuloase. A­­ceste incontestabile calităţi îl aşează pe Ioan Slavici între marii clasici ai litera­turii române, în locul de veci de la Panciu, pe care singur şi l-a ales, s-au topit toate adver­sităţile incidentale despre care s-a scris cu preţul unei mari cantităţi de cerneală, risipită inutil în sarcasme şi ironii, de al căror gust, cel puţin, ne îndoim cu luci­ditatea epocii şi a concepţiei noastre şti­inţifice asupra moştenirii culturale. Fiindcă odată anecdotica dispărută, ră­mîne în conştiinţa posterităţii directorul Tribunei din Sibiu, tutelară publicaţie cul­turală şi artistică a Transilvaniei moder­ne, care a luptat pentru o limbă curată, românească, într-o regiune şi într-o epocă de adînci frămîntări sociale, rămîne primul traducător al lui Björstjeme Bjömson, al lui Bret Harte şi al atîtor altora, edi­torul poeziei patriotice a lui V. Alecsandri şi geniul bun al lui G. Goşbuc — rămîne, în sfîrşit, creatorul Morii cu noroc şi al Pădurencii, al lui Budulea Taichii şi al Comorii, al Marei, romanul de început al secolului XX — prozatorul exemplar loan Slavici. MONICA LAZAR consideraţie: „copilul de fire năvalnică (temperamentul coleric — n. n.) este mai puţin vinovat (de abateri — n. n.) decît cel potolit“. Deşi multe din tezele sale — mai ales cele despre educaţia morală — sunt depă­şite, unele au valoare şi pentru zilele noastre. Aşa stau lucrurile cînd este vorba de educaţia în spiritul muncii. Scriind despre valoarea educativă a muncii, el o consideră ca un mijloc de înălţare a omu­lui însuşi. Şi în acest caz Slavici însă se arată a fi un psiholog, cunoscător al re­sorturilor intime ale sufletului omenesc, căci — zice el — „nu muncind mereu, ci muncind cu mulţumire devine omul har­nic“. Aşadar, el nu neglijează în procesul educaţiei prin muncă rolul motivaţiei, ca factor dinamogen şi formativ. în ceea ce priveşte ideile sale cu privire la educaţia profesională, acestea ar putea sta cu cinste şi folos în oricare lucrare a zilelor noastre despre orientarea profesio­nală a tineretului. Alegerea profesiunii — afirmă el — „să fie potrivită şi cu împre­jurările şi cu aptitudinile speciale ale ele­vului“. Educaţia profesională constituie în vede­rile sale scopul şi desăvîrşirea educaţiei generale, deoarece „întreaga lucrare edu­cativă e săvîrşită în vederea unei profe­siuni“, prin aceasta subliniind rosturile sociale ale educaţiei, rolul ei în procesul de integrare socială a tineretului. De alt­fel, într-un alt context, el afirmă în mod explicit că „educaţiunea are... rost so­cial“ ; mergînd însă mai departe cu pre­cizarea el ajunge la exagerări de genul „de la ea atîrnă viaţa societăţii.“ Vorbind despre educaţia profesională el o corelează cu cea generală, aceasta din urmă fiind temelie pentru cea dintîi, avînd rolul să pregătească oamenii „buni la ori­şice“. Este tocmai modul în care se inter­pretează în zilele noastre rolul culturii generale din şcoala de 10 ani a învăţămîn­­tului gimnazial. într-o epocă de excesiv intelectualism Slavici se ridică cu hotărîre împotriva în­dopării copiilor cu cunoştinţe, susţinînd că „menirea firească a şcolii nu e să dea în­văţătură, ci să deştepte, cultivînd destoi­niciile intelectuale în inima copilului, tre­buinţa de a învăţa toată viaţa“. Aceeaşi idee este reluată în acelaşi context, dar ceva mai jos, cînd subliniază din nou că rostul şcolii este să „deştepte gustul pen­tru învăţătură şi să ne facă destoinici de a cunoaşte, de a înţelege şi de a judeca“. Găsim în aceste rînduri formulată cu cla­ritate teza despre ponderea formativului asupra informativului, atît de actuală pen­tru învăţămîntul zilelor noastre. De altfel preocuparea de a da caracter atractiv şi activ învăţăturii este prezentă mereu în lucrările sale despre educaţie şi în special în capitolele în care tratează despre educaţia intelectuală. Cu acest pri­lej scrie cu multă pasiune despre rolul jocului în educaţie, menţionînd astfel im­portanţa lui: „Copilul care strică jocul, are să iasă om care strică treaba“ şi că jocul are un mare rol în procesul de în­­văţămînt. Bun cunoscător şi al psihologiei învăţă­rii se dovedeşte Slavici atunci cînd anali­zează procesul de formare a deprinderilor şi obişnuinţelor de disciplină la copil şi cînd afirmă că acestea sunt rezultatul in­teriorizării stereotipiilor exterioare (regim precis de viaţă), adică se formează prin „regularea în mod raţional a vieţii copi­lului“. Cum spuneam mai sus, nu ne-a stat în intenţie o tratare exhaustivă a principiilor şi tezelor de psihologie din întreaga operă pedagogică a lui Slavici. Ne-am restrâns consideraţiile doar la cele amintite, întru­­cît ele constituie (şi în special „Educaţiu­nea raţională“) o sinteză a celorlalte stu­dii privitoare la educaţie. Fundamentarea psihologică a tezelor despre educaţie evi­denţiază preocuparea lui Slavici de a da caracter ştiinţific pedagogiei sale, deoare­ce, aşa cum spunea cîndva Uşinski, peda­gogia fără psihologie e o simplă călăuză medicală populară. Or, Slavici nu se putea mulţumi cu o asemenea pedagogie. ___________ ION DRAGAN *) Ne-am oprit în studiul de faţă nu­mai la ideile cuprinse in cele trei lucrări, pe care le-am putea considera de teorie a educaţiei, apărute în 1909 şi anume: ,,Edu­caţiunea raţională“, ,,Educaţiunea fizică“ şi „Educaţiunea morală“. IDEI PSIHOLOGICE IN LUCRĂRILE LUI IO­AN SLAVICI DESPRE EDUCAȚIE*) Caragiale, Coşbuc şi Slavici la VATRA VATRA 55

Next