Vatra, 1982 (Anul 12, nr. 1-12)

1982-02-01 / nr. 2

SENTIMENTUL ISTORIEI instrumente ale comunicării ? ! La începutul secolului al XIX-lea, ne infor­mează Alexandru Duţu (Instrumente ale comu­nicării culturale, in Revue roumaine no. 3/1980) un umanist grec, pe nume Anthimos Gazia, se plîngea într-o scrisoare adresată unui coleg francez de la Viena de diferenţele care existau între informaţiile privind Moldova şi Munte­nia oferite de geografiile franceze pe care le cercetase: „Avem aici diferite geografii franceze şi căutăm într-însele Moldova, Muntenia şi ţă­rile vecine; găsim descrieri cu totul diferite, pentru a nu ne exprima altfel“­ (s.n.), scria el. Deşi puţin măgulitoare pentru spiritul ştiinţific al cercetărilor acelei epoci, asemenea divergen­ţe sau deosebiri sînt de înţeles, ba chiar de iertat, dacă le punem pe socoteala bîjbîirilor inerente unui început de drum. Sînt însă cu atît mai surprinzătoare şi mai grave cînd ele se produc în zilele noastre — în veacul nos­tru al XX-lea pe sfîrşite, atît de mîndru de circulaţia şi de precizia informaţiilor — şi în lucrări publicate sub egida unor edituri bine cu­noscute, cu îndelungată tradiţe, a căror auto­ritate şi probitate ştiinţifică nu păreau să poa­tă fi puse sub semnul întrebării. Căci consul­­tînd cîteva enciclopedii şi dicţionare franceze renumite precum Petit Larousse (ediţiile din 1966, 1968 şi 1979), Robert 2 (S.E.P.R.E.T., 1974), Omnis (Larousse, 1977) sau universalul Quid (Laffont, 1980), am putut constata că, cel pu­ţin în cazul României, informaţiile erau adesea contradictorii şi deci inexacte cel puţin în parte. Ba mai mult, cercetarea amănunţită a celor aproximativ 100 de articole pe care fie­care din aceste lucrări de prestigiu le consacră României ne-a permis ulterior să constatăm de asemenea că erorile înregistrate erau în majo­ritatea cazurilor defavorabile României — si­tuaţia inversă lipsind cu desăvîrşire. Dăm mai jos rezultatele cercetărilor noastre, grupate pe sfere de interes: In Robert 2 cursul Dunării (art. Danube), care străbate atîtea ţări europene, fiind iubită şi cîntată la Viena pentru valurile-i albastre, este amănunţit descris, dar se sfîrşeşte în chip straniu: /Cursul Dunării/... „deviază spre N. de-a lungul Dobrogei*. Scaldă Brăila* şi Galaţi (România), o ia spre V., despărţind Bulgaria de U.R.S.S. (Ucraina). In sfîrşit se varsă în Marea Neagră“, (s.n.). Eroarea ne pare atît de grosolană (fiind dealtfel infirmată de hărţile Bulgariei (p. 303) şi Rusiei (p. 1607) din acelaşi Robert 2, încît aproape că n-ar merita să ne oprim asupra ei dacă nu ne-am gîndi că francofonii care folo­sesc Robert 2 ca instrument de lucru curent şi care s-ar prea putea să fie cu toţii neinformaţi despre realităţile geografice ale Europei orien­tale, sunt susceptibili de a lua în serios aceste informaţii, eventual să le reţină şi să le trans­mită mai departe . . . Iar istoria ne-a arătat, chiar în dauna noastră, cît de greu atîrnă u­­neori în balanţă asemenea informaţii greşite. Tot în Robert 2, oraşul Alba Iulia (sic) se găseşte situat pe Someş şi poartă numele ger­man de Weissenburg; din fericire celelalte dic­ţionare franceze restabilesc adevărul: oraşul se află aşezat pe Mureş şi germanii din Transil­vania îl numesc azi Karlsburg. Dar, dacă tot veni vorba despre Mureş, să semnalăm ce spun despre el dicţionarele amin­tite: Omnis, MUREŞ în ung. Maros, rîu drenînd centrul şi apusul României (trecînd prin Arad), înainte de a se vărsa în Tisa (mal stîng) în Ungaria (la Szeged) 900 km. Petit Larousse 1979 (care repetă cu neînsem­nate modificări articolul din Petit Larousse 1966) , MUREŞ sau MURESH, în ung. Maros, rîu din România şi Ungaria, afluent al Tisei (mal stîng), 900 km. Robert 2: MUREŞ, în ung. Maros, rîu din Europa centrală (900 km), irigînd România şi Ungaria. Isvorît din Carpaţii Orientali, scaldă Tîrgu­-Mureş, Alba-Iulia (sic), înconjoară Bi­horul, scaldă Aradul şi se varsă în Tisa lingă Szeged (Ungaria). Să rectificăm: Mureşul este sau un rîu din Europa orientală cum o afirmă Petit Larousse, Omnis şi celelalte enciclopedii situînd România în Europa orientală, sau, eventual , aşa cum o spune dealtfel implicit chiar Robert 2, defi­nind poziţia geografică a României (vezi arti­colul Roumanie), pr- un rîu din Europa de Sud- Est (deci, în nici un caz din Europa centrală!), căci cea mai mare parte a cursului său, adică 718 km din cei 756 pe care-i numără (și nu 900!) străbate România, ceea ce nu reiese din articolul atît de detaliat din Robert 2, dar poa­te fi constatat dintr-o simplă privire aruncată pe hărţile Europei. Dealtfel, în ceea ce priveşte Transilvania, luată în totalitatea ei, preciziile pe care le oferă Robert 2 lasă adesea mult de dorit! Reprodu­cem articolul: TRANSYLVANIE s.f., în rom. Transilvania sau Ardeal, în ung. Erdély, în germ. Sieben­bürgen. Regiune istorică a României centrale, cuprinsă la N. şi la E. în interiorul arcului Carpaţilor (s. n.), limitată la S. de Alpii Transil­vaniei, la V. de Bihor* şi de Banat, corespun­­zînd bazinului transilvănean propriu-zis (de la Cluj la Braşov), regiunii Hunedoara şi regiunii autonome magyare a Maramureşului (s.n.), 51.160 km2, aprox. 6 milioane de locuitori. Ori, dacă într-un sens restrîns, Transilvania, regiune istorică a României, se întinde într-a­­devăr mult puţin în limitele pe care le defi­neşte Robert 2, într-un sens mai larg — sens­­sul obişnuit cînd se vorbeşte despre cele trei ţări române: Ţara Românească, Moldova şi Transilvania —’ este numită Transilvania re­giunea care cuprinde în afară de cea care a fost delimitată mai sus, de asemenea Maramu­reşul, Crişana şi Banatul (aşa cum o menţio­nează, dealtfel, corect, Quid). Or, dacă Ro­bert 2 ne dă definiţia restrînsă a Transilvaniei, aşa cum o face (şi cum o fac, din păcate), şi Petit Larousse 1979 şi Omnis, „în interiorul arcului Carpaţilor“, ar fi trebuit să prezinte la articolele Maramureş, Crişana şi Banat de a­­semenea limitele acestor provincii istorice. Dar iată ce găsim la aceste articole: CRIŞANA s.f. Regiune din România nord­­occidentală corespunzând bazinului celor trei Crişuri. Cap. jud. Oradea (sic), MARAMUREŞ s.m.pl. (munţii). Masiv mun­tos din România occidentală (Transilvania), a­­parţinînd sistemului Carpaţilor şi culminînd cu vîrful Rodna (2.300 m.). Regiunea Maramureşu­lui are capitala la Baia Mare. BANAT s.m. Regiune naturală din Europa centrală, împărţită din 1919 între Ungaria, Iu­­­­goslavia şi România. Este limitată la E. de Transilvania şi Ţara Românească, la V. de Tisza, la N. de Mureş şi la S. de Dunăre. Un­garia nu posedă decît o mică parte dintr-însa, situată în jurul Szeged­ului. Banatul iugoslav, în jurul oraşului Văsac este o bogată regiune agricolă. Banatul românesc (21.800 km2) numă­ră la 1.242.840 loc. Cap. Timişoara (pe vremuri Temesvár). Oraşe principale: Arad (sic), Re­şiţa, Lugoj (...) est. Regiunea a fost ocupată de Turci după 1526 (victoria de la Mohaci). După victoriile prinţului Eugen împotriva Im­periului otoman, Banatul le-a revenit Habsbur­­gilor (tratatul de la Pozarevac, 1718). Intîi re­giune militară, a fost integrat Ungariei în 1779. A fost împărţit între Ungaria, Iugoslavia şi Ro­mânia în 1920 (tratatul de la Trianon). Astfel redactate, articolele nu pot crea decît confuzii în mintea cititorilor: limitele Transil­vaniei sînt date fie în termeni de geografie ad­ministrativă şi istorică (ca în cazul Banatului, care este dealtfel considerată o regiune „natu­rală“?!, fie fizică (Bihor, Alpii Transilvaniei); Baia Mare este capitala regiunii Maramureş care este redusă la un masiv muntos al Româ­niei nord-orientale; Banatul este o regiune din Europa centrală despre care nu se știe nimic înainte de 1526 (fără îndoială pentru că este bine cunoscut că Românii îl locuiau înaintea acestei date, ceea ce nu convine probabil lui Robert 2, o omisiune de acest fel existînd de asemenea, mai grosolană chiar, pentru Bucovi­na! Prezenţa Românilor în Banat nefiind men­ţionată, atribuirea unei mari părţi din această regiune României, în cadrul tratatului de la Trianon pare ipso facto arbitrară şi discutabilă). Temesvár nu este numele vechi ci unguresc al Timişoarei, folosit azi şi de nemţi (care-i spuneau încă nu de mult Temesburg) . . . Petit Larousse 1966, laconic şi corect (sau poate corect tocmai datorită laconismului său?) stabileşte: MOLDAVIE, pe rom. Moldova, vechi prin­cipat dunărean care, unit în 1859 cu Valahia (Muntenia), a format regatul României pîna in 1918. Dr. proc. Iaşi. Este astăzi regiunea si­tuată pe malul drept al Prutului. Lasă însă să subsiste un dubiu faţă de exis­tenţa Statului românesc după 1918 . . . Din păcate Petit Larousse 1968 (şi după el, bineînţeles, ediţiile care au urmat pînă în 1979), mărind articolul, strecoară cîteva erori: MOLDAVIE, în rom. Moldova, vechi princi­pat umgarean constituind extremitatea nord-est a României, pe Prut (mal drept). Întemeiata in 1359 in dauna Ungariei (s.n.,) căzută sub jugul turcesc (1504), Moldova a fost supusă, în sec. al XVIII-lea, hospodarilor greci din Fanar. Ru­şii au ocupat-o de mai multe ori în secolul al XIX-lea. Autonomă în 1856, ea a făcut apoi parte integrantă din România. Astfel lungit, articolul conţine cîteva erori dintre care capitală ne pare a fi afirmaţia a­­perantă, întemeiată în 1359 în dauna Ungariei, lipsită de orice fundament istoric! De aseme­nea graniţa istorică a Statului moldovenesc din sec. al XIV-lea nu era pe Prut, iar Moldova a început să plătească tribut turcilor încă din 1456 sub Petru Aron, 1504 fiind data morţii lui Ştefan cel Mare. Dar Ştefan cel Mare, deşi plă­tea un tribut simbolic turcilor, nu a încetat să se opună lor. Papa Six IV numindu-l chiar Adecui lui Christos (Quid îl menţionează de­altfel cu numele de Prinţ al Creştinătăţii), toc­mai din cauza rezistenţei sale îndîrjite şi vic­torioase împotriva armatelor otomane şi tătare — de care Occidentul a beneficiat, dar despre care nu pare a-şi prea aminti acum! Aceste erori puse în circulaţie de Petit La­rousse 1968, apoi de celelalte ediţii ale sale, Omnis (publicat tot de Editura Larousse), le reia, supralicitînd: MOLDAVIE, regiune istorică a Europei cen­trale. Statul feudal al Moldovei s-a constituit in dauna Ungariei in 1359 (s.n.). Este la apo­geu sub voievodul Ștefan III cel Mare (1457— 1504). Dar după Mohaci (1526), Moldova trebuie să recunoască suzeranitatea Sultanului. De mai multe ori, și în special sub Mihai Viteazul (1593—1601) care a reuşit chiar să regrupeze cele trei principate române, Moldova scutură jugul otoman. Dar instaurarea, din 1711 a regimului fanariot readuce această ţară într-o stare de vasalitate cu toate că mai mulţi hospodari — Constantin Mavrocordat între alţii — făptuiesc reforme administrative şi sociale. Revolta din 1821 permite domnitorilor autohtoni să-i înlo­cuiască pe fanarioţi sub domnul Mihai Sturza (1834—1849), mişcarea naţionalistă românească face mari progrese în Moldova, plasată de că­tre Tratatul de la Paris (1856) sub garanţia pu­terilor, ea formează, împreună cu Valahia, un stat care îşi dă în 1859, în persoana lui Alexan­dru Cuza, un domnitor unic. De acum încolo istoria Moldovei se confundă cu cea a Româ­niei (. .­.) Astfel, Omnis reia eroarea uimitoare de a considera constituirea statului moldovenesc ca făcută „în dauna Ungariei“, acordîndu-i însă, ce-i drept, generos, 22 de ani de independenţă suplimentară faţă de Petit Larousse 1968 (de­vreme ce consideră 1536 (şi nu 1504) data la care Moldova a trebuit să recunoască suzerani­tatea turcească! Să fie oare pentru că Omnis ..vede“ Moldova (aşa cum o şi scrie!) ca fă­­cînd parte din Europa centrală, adică, cine ştie, suprapunîndu-se Panoniei (rima Moldavie-Pan­­nonie ar explica-o poate!) şi consideră din cau­za aceasta că bătălia de la Mohaci ar fi avut loc pe pămînt moldovenesc? Dacă Omnis a închinat istoriei Moldovei un spaţiu relativ larg, în schimb Robert 2 este umitor de laconic. MOLDAVIE (...) 1st, întemeiată în sec. al XIV-lea de către Bogdan I, ea a cunoscut la acea epocă o înflorire spirituală şi economică excepţională. Supusă de către turci cărora Şte­fan cel Mare (1457—1504) a rezistat eroic, dar fără succes (s.n.), ea a trecut sub influenţa Austriecilor (1774) şi a Ruşilor (v. ROUMAINE, Hist.). In 1859, Moldova s-a unit cu Valahia pentru a forma România sub conducerea prin­ţului moldovenesc Alexandru Cuza. In acest articol rolul lui Ştefan cel Mare este pe nedrept minimalizat, căci sigur nu „fără succes“ a rezistat el eroic turcilor. In lipsă de surse româneşti, Robert 2 ar fi putut să se in­formeze în Grand Larousse du XX siècle în şase­ volume, din 1930, în care articolul consa­crat lui ETIENNE, supranumit cel MARE, prinţ de Moldova se termină cu această frază: „Il se maintient pendant quarante­ sept ans contre ses puissants voisins (C’est-ă-dire, principale­­ment Ies Turcs)“. „S-a menţinut timp de 47 de ani împotriva puternicilor săi vecini (adică în principal turcii)“. Omnis, în articolul Roumaine (p. 1646, col. II) va afirma la rîndul său că E­­tienne III le Grand a fost ,,învingătorul“ (vain­­quer) turcilor în 1475 la Vaslui. Şi pentru că tot veni vorba despre Ştefan cel Mare, cum justifică oare Robert 2 afirmaţia fă­cută la p. 1191 în legătură cu românul Matei Corvin, rege al Ungariei, despre care spune: „Apoi, el (Matei) îi înfruntă pe Turci; Bosnia a fost supusă în 1463. Moldova și Valahia cu­cerite în 1467?“ („Puis, il affronta Ies Turcs, la Bosnie fut soumise en 1463, la Moldavie et la Valachie conquises en 1467) Matei Corvin a pornit într-adevăr cu războiul împotriva lui­­ştefan cel Mare în 1467, dar a fost înfrînt la Baia — singura înfrîngere pe care a înregis­trat-o în timpul lungii sale domnii — expedi­ţia sfîrşindu-se cu un eşec total. A întreţinut apoi cu domnul român raporturi amicale. Şi nu a cucerit nici Valahia. Dar, pentru că ne-am sfîrşit fraza cu cuvîn­­tul Valahia, să vedem ce ne spun enciclope­diile despre ea. Petit Larousse 1966: VALACHIE, unul din principatele dunărene, care a constituit pînă în 1918, împreună cu Mol­dova, regatul României. Este împărţit în mo­mentul de faţă în GRANDE VALACHIE sau Muntenia la Est şi PETITE VALACHIE sau Oltenia la Vest. VALACHIE, pe vremuri principat dunărean, creat la sfîrşitul secolului al XlII-lea, vasală Turciei din 1396 şi care a devenit independentă în 1859. Unirea ei cu Moldova, realizată în 1859, a creat România. Ea a fost­ împărţită, is-­­­toric vorbind, de către Olt, în Muntenia la est­, şi în Oltenia la vest. Ne întrebăm dacă acest articol d­in 1979 con­stituie un progres faţă de cel din 1966! Omnis afirmă: VALACHIE, regiune a României.­­Voievodatul Valahiei nu a fost creat, decît în sec. al XIV-lea, unul dintre primii săi titulari, Jean Basarab (v. 1322—1352) înfrîngîndu-i pe Tătari și pe su­zeranii săi unguri. Dar, în 1396, înfrîngerea lui Mircea cel Bătrîn la Nicopolis plasează din nou Valahia sub jugul turcesc. Totuși, provin­cia își păstrează autonomia internă, voievodul fiind ales de către arhiepiscopul metropolitan şi de către nobili. Mihai Viteazul (de la 1593 la 1601) îi alungă pe turci în 1598 şi realizează e­­femera unire a celor trei provincii româneşti în 1600. In 1716, voievodul a fost înlocuit de către un hospodar fanariot; totuşi, influenţa rusească începe să contrabalanseze în Valahia, unde capitala este de acum încolo Bucureştiu­l, puterea turcească; în 1793, Rusia obţine chiar un oarecare drept de supraveghere asupra nu­mirii hospodarilor. Cînd hospodarul Constantin Ypsilanti este revocat de turci, ruşii ocupă Va­lahia (1806—1813), atunci mişcarea naţională se trezeşte, exprimîndu-se prin răscoala din 1821, care a avut drept rezultat înlocuirea fanarioţi­lor printr-un prinţ autohton. Grigore Dimitrie Ghica (de la 1822 la 1828). Din nou ocupată de Ruşi (1828—1834), Valahia este înzestrată cu re­gulamente organice, embrion al unei constituţii româneşti. După eşecul revoluţiei din 1848, Va­lahii şi Moldovenii îşi dau un domnitor comun, Alexandru—Ion Cuza, unitatea Moldovei şi­ a Valahiei este proclamată în 1862. Robert 2 este mai sobru. VALACHIE, n.r. Regiune istorică a Româ­niei situată între Carpaţii meridionali şi Dună­re. Constituită de Bessarab I în secolul al XIV- lea, ea trece apoi sub dominaţia turcilor cărora Mihai Viteazul (1593—1601) a rezistat eroic; to­tuşi ea nu s-a liberat cu totul de dominaţiile străine (Austria, 1718—1739, Rusia, 1839) decît prin unirea ei cu Moldova pentru a forma Ro­mânia (1859).­­ Mai este oare nevoie să subliniem diferen­ţele şi non-concordanţele între aceste articole? Numele stîlcit al întemeietorului Bessarab I sau Jean Basarab, date diferite pentru întemeierea ei, o dată greşită pentru supunerea lui Mircea cel Bătrîn de către turci: nu în 1396 a hotărit el să le plătească tribut, ci în 1415. Nu Mircea a fost învins la Nicopole ci mîndrele oşti ale Occidentului! Mircea, el, a făcut ceea ce aceste oşti nu putuseră face: a învins pe turci de mai multe ori, în 1394 la Rovine, în 1397 pe Ialomiţa, apoi în 1401, în 1407—1408 la Silistra şi, găsindu-se în 1409—1411 la apogeul puterii sale, a intervenit chiar, efectiv, în cer­turile pentru succesiunea tronului care au ur­mat morţii lui Baiazid . . . Iar dacă otomanii­­ nu au pătruns mai devreme şi mai înainte în Europa decît au făcut-o, nu a fost oare şi pen­tru că armatele lor, considerate de neînvins, s-au lovit în micile ţări ale Dunării de o re­zistenţă îndîrjită care i-a făcut să piardă timp, soldaţi şi bunuri...? Lista s-ar putea lungi . . . iar în ceea ce pri­veşte probitatea şi rigoarea ştiinţifică a lexico­grafilor, dacă este licit pentru profani să fo­losească (deşi nu le este recomandat!) cuvintele la voia întâmplării, în schimb ar fi de dorit ca oamenii de ştiinţă ce urmăresc stabilirea ade­vărului şi sînt în consecinţă obligaţi, pentru a nu-şi pierde calitatea, la o precizie riguroasă, să-şi cîntărească şi să-şi drămuiască mai bine cuvintele cînd îşi redactează articolele şi să nu folosească cu prea multă uşurătate cuvinte precum a domina, a supune, a ocupa, a alunga, a uzurpa, a pune mina pe, a anexa etc., şi să nu jongleze cu faptele, datele şi numele, cum am avut dovada că le-a fost posibil s-o, facă. Să punem acum problema alegerii articolelor consacrate ţării noastre de către enciclopediile şi dicţionarele citate, fără a insista totuşi peste măsură, pentru a nu cădea în riscul de a fi taxaţi de subiectivitate, deşi am avea mult de spus în această privinţă, căci alegerea Io** ni se pare de nu restrînsă, cel puţin superficial operată şi rar pusă la zi. Intr-adevăr, cu cîteva excepţii, făcute în favoarea unor personalităţi proeminente româneşti ale vieții politice inter­*) Asemenea confuzii nu sînt rare. Foarte recent încă, într-un articol necrolog închinat lui Roland Barthes, André Vlavel, colabora­torul hebdomadarului Les Nouvelles littéraires spunea despre acest ilustru dispărut că ar fi fost lector în Ungaria şi în Egipt — fără îndo­ială pentru că citise cu un ochi distrat, în biografia lui Barthes, că acesta din urmă fusese lector la BUCAREST (capitala Româ­niei) ... şi confundînd cu BUDAPEST (ca­pitala Ungariei). . . nu voise să repete infor­maţia cu aceleaşi cuvinte (N. litt., no. 2731, p. 21). naţionale care nu puteau fi ignorate, listele de articole despre România s-au transmis cu o religioasă şi comodă consecvenţă aproape ne­schimbate de la un dicţionar la altul, de la o ediţie la alta, perpetuînd alegerea iniţial fă­cută. Unul dintre dicţionare, totuşi, Ro­bert 2, prezintă o listă de articole uşor modifi­cată în raport cu cea a Petit Larousse-ului şi a lui Omnis rezervîndu-le un spaţiu vădit mai mare şi în consecinţă un supliment de infor­maţie — deşi nu a făcut dovadă de mai multă sagacitate şi de o precizie mai riguroasă, ba s-ar putea afirma chiar contrariul. Astfel Robert 2 renunţă la Nicolae Iorga — citat de către toate celelalte enciclopedii —, istoric de reputaţie mondială, bine cunoscut de către cercurile intelectualilor francezi, în fa­voarea lui A. D. Xenopol — care nu era men­ţionat în celelalte enciclopedii­­, istoric de mare valoare, desigur, dar a cărui audienţă a fost ceva mai restrînsă decît a lui Iorga. Dacă ar fi fost prezenţi amîndoi am fi salutat cu bucurie prezenţa lui Xenopol, dar de ce trebuie să se fi produs în detrimentul lui Iorga? De asemenea, Robert 2 a ales să menţioneze printre contemporanii noştri, numai pe proza­torul Eugen Barbu (n. 1924). Nu putem decît să fim satisfăcuţi constatând că un romancier român se bucură în străinătate, încă din tim­pul vieţii lui, de o bună reputaţie, dar de ce să-l citeze numai pe Eugen Barbu şi nu, de pildă, şi pe Marin Preda (1922—1980), care ar fi avut acest drept într-o măsură cel puţin iden­tică? Şi de ce să se uite poeţii? Cum se face, de exemplu, că Ion Barbu (1895—1964), un poet de factură valeryana, de o calitate unanim re­cunoscută, a fost omis? (Cum sînt omişi, de­altfel, cu consecvenţă, cu excepţia singurului Emil Racoviţă, toţi oamenii de ştiinţă, un Henri Coandă de exemplu, sau un Aurel Vlaicu). Să mai adăugăm totuşi, numai, ca o conclu­zie la acest aspect al alegerii, dezolanta şi de­plorabila listă de scriitori români reprezentînd toată literatura românească de la începuturi şi pînă­ în zilele noastre care figurează în Quid 1980 (unde­ ar mai fi de semnalat numeroase omisiuni privitoare la realităţile româneşti!). A­ceastă listă nu cuprinde decît 10 nume în raport cu cei 32 de pictori, 19 sculptori şi 12 reiuzicieni români figurînd la rubricile respecti­ve), acelea ale lui: T. Arghezi, M. Banuş, M. Beniuc, Dimitrie Cantemir, E.M. Cioran, Mi­ron Gostin, M. Eliade, C.V. Gheorghiu, E. Jebe­­leanu, Ion Neculce — adică 4 poeţi contem­porani, 3 cronicari din secolele XVII şi XVIII şi 3 prozatori contemporani pentru alegerea că­rora arbitrarul şi-a dat mîna cu superficiali­tatea , nu numai că nu acoperă evoluţia litera­turii române, dar pare făcută înadins ca s-o sărăcească, s-o schilodească, s-o denatureze. Secole întregi sînt ignorate (sec. al XIX-lea, între altele, in care au trăit Eminescu, Creangă şi Caragiale!), mari scriitori uitaţi, şi romanul modern reprezentat de C.V. Gheorghiu în de­trimentul unui Sadoveanu sau a unui Marin Predai ca să nu­ mai vorbim de indelicateţea de a­ nu cita nici un prozator care a trăit sau tră­ieşte în România, pe solul natal, profund şi autentic integrat în cultura românească. O ultimă chestiune: erorile de grafie şi de ortografie (românească) mişună! Căci lexico­grafii­ francezi nu par să fi căzut de acord a­­supra sistemului de transcriere a numelor pro­prii româneşti pe care ar fi trebuit să-l adop­te, şi n-au recurs, fără îndoială, întotdeauna la corectori care să ştie româneşte. Robert 2 mai ales deţine din acest punct de vedere un veri­tabil record, majoritatea articolelor conţinînd greşeli, să le spunem „de tipar“, precum: Meircurea-Ciuc în loc de Miercurea-Ciuc, Paşi­i profetului în loc de Paşii profetului, Dîmbo­­, viaţa în loc de Dîmboviţa, şi cea mai senină inconsecvenţă în cadrul aceluiaşi articol în determinarea utilizării lui s în loc de ş, lui a în loc de ă, lui ţ în loc de t şi vice-versa. Chiar şi,­titlurile articolelor nu fac excepţie: Grigo­­rescu în loc de Grigorescu! Ajunşi la capătul unei investigaţii penibile sub mai multe aspecte, o concluzie se impune, care vizează în primul rînd Robert 2, campio­­­­nul acestui releveu de erori. Intr-adevăr, dacă în cele aproximativ 100 de articole pe care le consacră României erorile de orice fel îngrijo­­rează, ce să gîndim despre celelalte articole ale acestui dicţionar, care apare totuşi sub egida numelui prestigios al Robert-ului? Eram obiş­­nuit să-l folosim pe Robert­­ ca o autoritate de necontestat şi în consecinţă Robert 2 a be­­­­neficiat într-o primă etapă de această încredere. Totuşi, mai putem noi acum, după ce am constatat toate erorile flagrante pe care le transmite cititorilor de bună credinţă, să ne ra­portăm la el cu încredere? Să fie oare din par­tea lui o dovadă de superficialitate — care s-ar întinde, poate, atunci, şi la alte domenii pe care nu avem competenţa să le analizăm — sau să fie vorba despre ceva mai grav, despre un spirit partizan, tendenţios şi răuvoitor, regreta­bil, incompatibil cu obiectivitatea şi precizia ri­guroasă care trebuie să caracterizeze lucrările enciclopedice? MICAELA SLAVESCU VASS TAMÁS Douăsprezece zile VATRA 131

Next