Vatra, 2004 (Anul 34, nr. 1-12)

2004-03-01 / nr. 3-4

132 vatra - trialog ^feiQiPrl O.P.: Pe Herbart în primul rînd, sigur că da (dacă e să reţinem şi amănuntul că geniul filosofic care a tutelat maiorescianismul a fost un vns de mîna a doua!), în timp ce aceia care chiar se străduiau să scrie filosofie erau un Vasile Conta - căruia ar trebui să i se recunoască poate mai subliniat meritele, în pofida tristului său antisemitism şi, în generaţia imediat următoare, autorul teoriei seriilor istorice: Xenopol. Iată, noi rămînem cu percepţia la Maiorescu! L.A.: Interesant. Dacă în filosofie Maiorescu este un administrator, în critica literară este un explorator! Pentru că el e cel care îi confirmă şi îi impune pe Eminescu, pe Creangă, pe Caragiale. Tripleta de aur. Doar atît să fi făcut, nimic în plus, şi deja este poate cel mai mare explorator al vremii sale. O.P.: Sufăr că nu l-ai inclus aici şi pe arădeanul meu Slavici, care cred că merită. L.A.: N-am o simpatie specială pentru el, dar... O.P.: Eu am o admiraţie pentru prozatorul integral care e şi pentru eruditul cu temperament echilibrat din presa vremii. Iarăşi, însă, nu şi pentru Slavici antisemitul. G.G.: S-a întîmplat să vorbim pe tema Maiorescu tocmai ieri seara, cu colegul László. Făceam aceeaşi observaţie că nu a fost un creator în filosofie, dar a fost un excelent dascăl de filosofie, un prodigios animator cultural. L. A.: Iar eu contestam ideea... G.G.: însă în critică este un fondator. Este fondatorul criticii noastre estetice. Şi nu numai la nivel teoretic, ci şi cu alibiul istoric al promovării celor mai de seamă scriitori români: Eminescu, Caragiale, Creangă, Slavici, Duiliu Zamfirescu etc. în felul acesta rolul lui în literatură este enorm, este într-adevăr rolul unui explorator. O.P.: Daţi-mi voie să adaug doar atît, că a funcţionat intuiţia criticului Maiorescu, nu neapărat ideaţia lui, pentru că dacă te uiţi atent la Eminescu... L.A.: Exploratorul se lasă condus de intuiţie. O.P.: Da... Eu zic că la cenaclul “Junimea” era de fapt un gestionar, un administrator foarte talentat. Ce anume îl apropia pe hasdeianul Eminescu—şi vedem acum în Scrisoarea III şi în alte scrieri cît de dependent era de ceea ce se ventila în istoriografia momentului, lucruri bune, fără îndoială ce anume îl apropia de băşcăliosul şi absolut genialul, dar în cu totul alt sens, valah, sau grecotei, Caragiale, Nenea Iancu?! Iar dacă îl mai introduci în discuţie şi pe humuleşteanul din Ţicău, pe Ion Creangă, rămîi într-adevăr eronat ca să mă exprim într-o românească jară... G.G.: Intr-o românească anti-Pruteanu! O.P.: Total şi în mod declarat. G.G.: Aveţi fără îndoială dreptate. Junimiştii mari sunt de o deconcertantă diversitate. Dar îmbrăţişarea lor în verdictul pozitiv al lui Maiorescu este o dovadă a deschiderii sale imense, a liberalismului spiritului său, care a fost benefic pentru cultura şi în primul rînd pentru literatura românească. L.A.: Dacă tot aţi amintit discuţia noastră de aseară off the record, cum se spune, neînregistrată, ţineţi minte desigur că am exprimat şi o rezervă. Dumneavoastră eraţi entuziasmat de dascălul de filosofie Titu Maiorescu, or eu am remarcat că dacă ar fi fost un mare dascăl, ar fi lăsat în urma sa nişte personalităţi. învăţăceii lui Maiorescu au fost personaje destul de şterse. O.P.: Au fost la rîndul lor mari dascăli. Rădulescu- Motru... G.G.: Petroviei... L.A.:Da, dar... O.P.: PP. Negulescu... N-avem alţii, asta-i sigur. L.A.: N-avem alţii din păcate. Puteau fi şi mai interesanţi. G.G.: Atunci cel mai mare dascăl al nostru de filosofie a fost Nae Ionescu! Neîntrecut! L.A.: Ah, nu! El a fost cel mai catastrofal dascăl! După el - potopul, cum se spune. G.G.: După el - Cioran, Eliade, Noica! L.A.: După el - legionarismul, Holocaustul şi aşa mai departe! “Nae Ionescu - o situaţie paradoxală” O.P.:.. .extremele, toate excesele... Da. Iată, avem o situaţie paradoxală, pe care merită s-o diagnosticăm. Mă bucur că am intrat în prăpastia asta, în care nu sîntem siguri pe noi. Poate e mai bine. Fiindcă dacă venim cu lecţia învăţată de acasă, unde ajungem? Ce mai revizuim? într-adevăr observăm că aceste mari valori, pe care revista 22 le redescoperă prin autorii pe care îi publică... L.A.: Şi Liiceanu îi redescoperă la Humanitas... O.P.: Şi Liiceanu, fără îndoială, chiar înainte de 22. Aceşti autori sunt în egală măsură şi nişte mari contestabili, din multe puncte de vedere. Am rămas uimit, cînd am citit, într-o notabilă carte a Martei Petreu, că Cioran putea fi interpretat şi ca un lovinescian, în Schimbarea la faţă a României. Faptul că un aristocrat şi un hoţ de buzunare se îmbarcă pe acelaşi vapor, cu aceeaşi destinaţie, nu spune, de fapt, nimic despre raporturile dintre ei. Cred, totuşi, că o contextualizare mai atentă ar arăta că filonul lovinescian n-a fost cel mai semnificativ. Dovadă: Cioran s-a înregimentat acolo unde Lovinescu ar fi ezitat să o facă. L.A.: Ar fi refuzat chiar. G.G.: Este o diferenţă enormă între Cioran şi Lovinescu, chiar dacă o anumită subtilitate speculativă ar putea descoperi - de ce nu? - şi unele similitudini între cele două personalităţi, însă revin la ceea ce spuneam anterior. Dacă un dascăl de filosofie este important prin discipolii săi, atunci neîndoios Nae Ionescu este cel mai mare, pentru că nici un profesor de filosofie din România, nici pe departe, n-a avut o asemenea succesiune. L.A.: în discuţia noastră avem exemplul concret că revizuirile se aplică nu doar asupra literaturii imediat anterioare, ci iau în considerare toată istoria literară, în ansamblul său. în ceea ce-l priveşte pe Nae Ionescu, dacă e să-l revizuim, sîntem obligaţi să luăm în considerare ipostaza duplicitară a personalităţii sale şi a efectelor pe care le-a stîrnit activitatea sa de profesor. Cred că un dascăl care îşi împinge cu bună ştiinţă învăţăceii pe calea delirului... O.R. ...programat... L.A.: .. .a delirului programat, acesta e termenul - este un dascăl prost. Un profesor care induce greşeala este un personaj pervers. E ca şi cum aş admira un medic care are un extraordinar talent în aplicarea eutanasiei. Medicul trebuie să vindece, nu să eutanasieze! Profesorul trebuie să conducă pe calea cea dreaptă a raţiunii, a lipsei de excese, a maturităţii...