Vatra, 2008 (Anul 38, nr. 1-12)

2008-09-01 / nr. 9

78 interpretări pe teme date WA Ioan DERSIDAN Ion Luca Caragiale - cuvinte care (ne) lipsesc 1. Gnom şi gnomon 2. Focul roşu şi flacăra albastră 3. Nordul şi meteorologia 4. Temperaturi şi catilinari 5. Recursul la eufemisme şi crucişuri (lingvistice şi atitudinale) 6. Naturaliştii francezi şi romanticii germani 7. Cuvinte care prisosesc 1. Gnom şi gnomon Lumea / infinitul mare îşi cuprinde mişcările sale în orga / oglinda misterioasă a sufletului. Artistul este un gnom care se cuprinde în „preludiul titanic”, voind să scoată „un acord nou”. Legat de „acompaniatorul cel mare”, gnomul este creatoml „improvizaţiei melodice”, prin care intră în marile ritmuri, iară să poticnească înţelesul creaţiei şi al receptării. „Acea dibăcie de a-ţi strecura cu o potrivită mişcare, în mersul preludiului etern, potrivita ta invenţie melodică de câteva tacte, acea virtuozitate este aceea ce numim stilul”. I. L. Caragiale subliniază faptul că „insuflătorul de viaţă” (flacără misterioasă şi nedefinită) al operei de artă este talentul. Acesta face ca opera să vieze, să treacă (prin inteligenţă, pricepere şi judecată) de la starea latentă la cea patentă, de la iritare la expresivitate. „Toţi suntem iritabili, expresivi sunt numai unii”. Esenţa vieţii , „intenţiunea înţelesului”, a expresiei (I.L. Caragiale), în artă se realizează „potriveala expresiunii cu intenţia”, iar în natură „potrivirea organelor cu viaţa”. Talentul este „puterea de expresivitate ce o au îndeosebi unii, pe lângă iritabilitatea ce o au toţi”. Scriitorul insistă asupra „potrivelii” dintre organism şi viaţă / suflet, în „pomelnicul” nepotrivirii I. L. Caragiale dă exemple de autori care prin discursurile prelungi deviază şi artificializează. Altă digresiune amintită este „analiza psihologică”, în deosebirea stilului de manieră, în accepţia lui I. L. Caragiale, esenţiale sunt confirmările vieţii, nu „florile de retorică”, nu digresiunile, nepotrivirile şi „pernicioasele închipuiri” ale celor lipsiţi de talent. Stilul care trebuie este doar „stilul potrivit”, adecvat intenţiei şi având ritm. Potrivirea stilului înseamnă adecvarea ritmului sufletului nostru la mişcările lumii. Comparaţiile la care recurge sunt între picăturile de rouă în drumul spre pământ şi oglinzile necesare pentru dobândirea unui înţeles al căderii, între infinitul mare şi infinitul mic. Cu şaizeci de ani înainte (în 1817) unul dintre scriitorii romantici francezi (Victor Hugo) participa (la 16 ani, elev fiind) la un concurs de fizică şi filosofie cu subiectul Teoria despre rouă, amestecând poeticul şi reveria cu ştiinţele exacte. Insuflarea talentului se vede în viaţa pe care o creează opera, în felul în care scenele cuprind sau nu cuprind înţelesul şi ritmul lumii, ale întregului. După o sută de ani de la aceste păreri, exegeza critică le foloseşte pentru explicarea creaţiei caragialiene şi pentru unele aspecte teoretice şi comparative (autori, opere şi curente literare). Autorul însuşi a fost socotit un gnom, un mim genial. „Gnomul eşti tu, tu, poetul, tu, artistul”. Lucrarea acestuia poate fi un minunat tour de force, o improvizaţie, o „melodie potrivită”, la talente, dar şi „monstruoasă, absurdă, imposibilă”, la ageamii, la gnomul prost. încă cel puţin trei mărturisiri ale scriitorului pot fi folosite ca argumente pentru invenţia melodică de câteva tacte a gnomului artist şi a apropierii de pământ şi pământeni: 1... ’’Cusătura pingelii nu se vede uşor, dacă nu e făcută cu aţă albă. De, dragii mei, eu sunt cârpaci bătrân; eu cos de dragul pingelii, nu de-al cusăturii. Dacă vă place, îmi pare foarte bine, fiindcă ţin la cinstea meşteşugărească, dacă nu... mergeţi şi voi la alţi meşteri mai buni să vă-ncalţe-că Slava Domnului sunt destui - supărare nu-ncape... Am şi eu câţiva muşterii ai mei care n-or să mă lase” (s.n. -I.D.)... 2... .’’Când ai d-ta o pereche de ghete, şi ieftine şi potrivite, poartă-le sănătos, şi nu-ţi mai pese de locul naşterii autorului şi de-mprejurările vieţii lui, care n-au deloc de-a face cu ghetele d-tale”.. .”... „Eu nu mă pot gândi sus când umblu cu picioarele goale pe coji de nuci. Viaţa banală a mea, a noastră, a tuturor românilor, iată ce mă interesează, iată ce-mi atrage irezistibil atenţia. Ferice de cei ce pot să gândească sus, nesimţind pe ce calcăros! Ferice de ei! groase tălpi trebuie să aibă. Mie mi-e capul greu. Imposibil să mă uit acolo unde-mi arată cu degetul criticii noştri. Aplec ochii în jos, la cojile de nuci care mă înţeapă, mă taie, mă sângeră - şi iată dar obiectul criticii mele, fiindcă şi eu sunt român care mă respect, adică fiindcă şi eu am dreptul, pot zice chiar datoria să fac critică”. Gnomul genial caragialian, creator al ritmului unic, al acordului (invenţiei) melodic(e) de câteva tacte, „în mersul preludiului etern”, este răspunzător de spectacolul lumii de la noi (din momente, comedii şi dramă), de figuraţia umană din schiţe şi nuvele, de scaunul de judecată asupra periferiei culturale şi sociale, de canonul publicistic şi atenţia afectuoasă din camera limbajului, de argouri şi eufemisme, de sensibilitatea climatică a seriei deschise de Mitică, Junele voievod meteorologic”, de vagantism, vreme şi astronomie. De obicei meridianul locului şi al personajului este determinat natural, marinăreşte, rapid, indicând Nordul, ora exactă, cotele sensibilităţii, crucişurile lingvistice şi atitudinale, climatul şi unele variaţiuni şi experimente. Polarizarea situării autorului faţă de eroii săi rezultă din cele două enunţuri privitoare la aceştia: a. „îi urăsc, mă” şi b. „uite-i ce drăguţi sunt”. Le alăturăm aici acel c. „sunt vechi, domnule”. Cele cinci etape ale creaţiei caragialiene şi „variaţiunile” secvenţelor de viaţă create (expresia lor), rezolvate comic, tragic, fantastic şi naturalist, în latură „enormă şi monstruoasă”, corespund acestei perspective a gnomului / artistului intervenind în mersul lumii, încremenind ritmic clipa, facând-o să vieze, să arate sucitura, calapodul, unicitatea creaturilor sale. Astfel, piticii, gnomii care păzesc bogăţiile ascunse ale pământului (comori, pietre preţioase, aur) şi elfii, care reprezintă spiritele vântului, ale apei şi focului documentează despre un imaginar tensionat, care foloseşte deopotrivă sursele populare, naturale şi culte. Sugestiile, posibile, din M. Cervantes, J. Swift şi E.T.A. Hoffmann se întâlnesc aici cu cele folclorice, crucişe, despre strigoi şi Statu Palmă Barbă Cot. în Minciună (snoavă populară) o jumătate de om frige unul întreg „dacă nu spune o minciună bună”, iar în