Vatra, 2010 (Anul 40, nr. 1-12)

2010-05-01 / nr. 5-6

K.5#EterRgo, punctul pe 185 lui Marian Popa dintr-un articol publicat anii trecuţi în Convorbiri literare (revista lui C.M. Spiridon), despre care n-a riscat nimeni să emită vreun comentariu sau să-l combată, în scrisori toate acestea se regăsesc fie ca depoziţie nu ştim în ce măsură ficţionalizată, fie insidios, aluziv, puse în pagină cu strategii narative subtile. Infuzia de substanţă epică e însă cea a marii proze care, după mai bine de un secol, nu sa ofilit, e vie, are prospeţime, captivează. Condiţia numărul unu a acestor texte, cu care mă reîntorc la teza lui L. Ciocârlie, e că „epistolierul” are tot timpul conştiinţa că scrie literatură. Spus altfel, sub varii pretexte, rememorare, mărturie pentru viitorime etc., proiectul său e literar, proză artistică. De altfel, la celălalt capăt, primind scrisorile ce-i sunt adresate, Alecsandri le şi duce imediat la Convorbiri literare, unde vor fi tipărite. Aşadar, într-o lungă noapte de iarnă, Ion Ghica, invitat la moşia de la Mirceşti, stă în poveşti cu prietenul său Alecsandri. Ambii au trecut bine de jumătatea vieţii, au experienţe extraordinare la activ fiecare, ştiu foarte multe, taifasul se lungeşte. In prefaţa primei ediţii a scrisorilor, strânse finalmente în volum, momentul e evocat, nu fără o anume cochetărie, ca o justificare: „Se apropia de ziuă când ne-am adus aminte de camerile noastre de culcat şi ne-am despărţit găsindu-ne amândoi la un gând, zicându-ne: de ce nu ne-am scrie unul altuia, sub formă de epistole intime, cele ce ne-am povestit într-astă-seară; poate că unele din istorioarele noastre ar interesa pe unii dintr-acei cari n-au trăit pe acele vremi?” Am citat după I. Ghica, Opere, vol 1, ESPLA, 1956. Ediţia, de altfel meritorie, făcută de un profesionist, cum azi se găsesc tot mai rar, a fost multiplu cenzurată şi e plină de croşete. A fost eliminat tot ce avea de spus Ghica despre muscali şi despre prezenţa lor nefastă în istoria Ţărilor Româneşti. în epocă se ivise şi „problema evreiască” cu o formulare - în plan social-economic - tot mai drastică şi care nu putea lăsa nepăsător niciun intelectual. Din aceleaşi scrisori, toate consideraţiile care trimit într-acolo au fost de asemenea epurate. Tabloul cel mare există însă cu sumarul intact. La lectura de azi, se remarcă uşor că pentru epistolierul Ghica scrisoarea a fost un pretext. Partea de convenţie presupusă de o comunicare unde partenerii nu sunt faţă către faţă e redusă strict la formula de adresare iniţială, un „Amice” telegrafic, cu care se consumă toate protocoalele de întâmpinare. După care, autorul intră imediat, din prima frază, în subiect, avându- i - se deduce şi asta stabilit dinainte în minte, în întreaga sa desfăşurare. Şi mai e ceva evident: Ghica are un acut sentiment al istoriei, ca unul care a şi făcut-o, aşa că peste capul lui Alecsandri - se adresează tot timpul posterităţii. Accesul acesteia la personajele şi evenimentele recuperate şi reconstituite în amănunt nu va fi uşor, el e lucid de schimbările, de seismele care urmează, de perimarea limbajului (a tuturor limbajelor epocii) şi de aceea face toate eforturile pentru a se adecva grilelor de accesibilitate viitoare. Se remarcă şi faptul că epistolele nu-s scrise dintr-o suflare. Dimpotrivă, arborescenţa, luxurianţa sintactică a frazei, încărcată pe alocuri intenţionat cu o puzderie de propoziţii secundare, aminteşte de Creangă. „Plăcută este tinereţea cu cortegiul ei luminos şi înflorit de cugetări înalte şi de iluziuni plăcute, şi frumoasă a fost tinereţea oamenilor generaţiunei din care am făcut parte, generaţie care a trăit cu mintea aţintită la fapte mari şi patriotice, plină de speranţe, de credinţă în Dumnezeu şi în viitorul României...” etc. Acestea sunt însă fraze de legătură. Povestirea miezoasă cu toate trupele ei şi mai ales descripţiile pline de culori şi parfumuri încep după aceea. Iată o sosire simandicoasă la palat. „Băltăreţul, cum intră în sală, se duse drept la un boier bătrân, căruia toţi îi ziceau arhon medelnicerul, şi-l rugă să vestească banului sosirea sa. într-un colţ, împrejurul unui mangal, lumea sta grămadă ascultând cum se cârâiau unul pe altul trei inşi aşezaţi pe o laviţă. Doi din ei îşi urmau glumele, fără să se tulbure, mutând cu multă seriozitate bobii din ţintarul săpat pe laviţă; iar cel de al treilea, cum îl văzu pe Băltăreţul, îl salută cu un ton măreţ şi protector, zicându-i: - Bine-ai venit, Ştefanache. Am primit scrisori de la frate-meu; te-a făcut baron. Acel care anunţa Băltăreţului această ştire înveselitoare era un om între două vârste, mai mult bătrân decât tânăr, gros la burtă, alb şi rumen la faţă şi cu mustăţile rase; purta pantaloni de nanchin galben cu capac, băgaţi în cizme ungureşti cu pinteni...” etc. Pe alocuri, epistolierul purcede la o veritabilă arheologie lexicală : „Boierii cei mari se îmbrăcau cu ceacşiri roşii cu meşi, papuci sau cizme galbene de meşină, cu botul ascuţit, întors în sus şi fără toc; antimile erau de ghermeşit, de citarie, calemcheriu, cutnie, selimie sau serai; se încingeau la brâu cu şal de Indii; vara, femeneaua scurtă, vara și iama scurteică îmblănită cu pacea de samur, singeap sau cacom; pe dasupra giubea de postav sau, la sărbători, biniş...” etc. Sunt fragmente de proză subliniate de Călinescu, cred că primul care le-a repus pe tapet cu superlative, dar care i-au plăcut grozav şi lui Negoiţescu. Eugen Barbu, fascinat, a citit până a învăţat pe dinafară aceste pasaje pe care le-a şi transcris, pagini întregi, în „Jurnalele Princepelui” dar şi le-a şi apropriat, inserându-le în propriile romane istorice. Cu o sută de ani mai devreme, Ghica gândea just. El intuia efectul artistic al arhaismului, ca pată de culoare, pur şi simplu pentru sonoritate (nimeni nu ştie ce înseamnă de fapt „ghermeşit”) într-un mic tablouaş de epocă şi enumera zece cuvinte ieşite din uz, pe care nici el n-avea ocazia să le folosească. Ultima parte a domniilor fanariote e interesantă mai ales prin vestimentaţie şi prin ceremonialurile abracadabrante, lucru ştiut prea bine şi de care Ghica se distanţează cu o grimasă ironică. Un secol mai târziu, Barbu sucombă, nu-şi poate reveni din narcoză, dar nici nu se poate opri să pună punct. Romanele sale istorice au „burţi” descriptive enorme care sunt pur şi simplu enumerări, liste interminabile de cuvinte fără „valoare adăugată”. în altă scrisoare e relatată o misiune secretă şi, desigur, periculoasă: arestarea, poruncită de vodă, a unui boier în chiar bârlogul lui. Unghiul de atac al naraţiunii se schimbă: executantul misiunii, un d’Artagnan valah e cel ce povesteşte, Ghica notează. Materialul lexical se simplifică şi el căci nu mai contează pitorescul detaliilor. E o acţiune în desfăşurare strictă în care cântăresc alerteţea şi ritmul succesiunii secvenţelor. „în noaptea când m-a chemat vodă, mi se făcea ziuă la poştă la Şindriliţa, în cărucioara care se schimba din poştă în poştă şi care ajungea totdeauna în trei roate. Pe la aprinsul lumânărilor, în ziua de patruzeci de mucenici, îmbrăcat tiptil, eram introdus ca călugăr în odaia răposatului conu Tache, tatăl dumitale; parcă-l văz pe marginea patului, lângă scaunul cu două lumânări de seu în două sfeșnice de alamă cu mucări. Condicaru în picioare îi citea jălbile, întingând din vreme în vreme condeiul de peană de gâscă în călimările de la brâu (...) conu Tache se uită la mine întrebându-mă: - De la schit eşti, părinte? - Sunt de la Poiana Mărului, am o jalbă. Şi mă apropiai de mescioara cu lumânările şi-i pusei plicul domnesc în poală, cu pecetea în sus, potrivind să nu o