Vatra, 2011 (Anul 41, nr. 1-12)
2011-05-01 / nr. 5-6
Vîa.tg’ca eseu psihic al acestor două reflexe, omul tinde, în orice întreprinde el, să le reipostazieze subliminal, reflexul de relaţie care se naşte fiind acela al fricii de anorexie, de poluare, frică opusă, desigur, premisei liniştitoare a purităţii, curăţeniei. Ca o consecinţă, indivizii sau grupurile demonstrează Lloyd deMause -le apar lor înşile ca fiind „pure”, „curate”, inocente, în mecanismul lor fantasmatic funcţionînd de fiecare dată reflexul contrastant al maculării celuilalt, procesul fiind resimţit ca expulzare a Placentei Otrăvitoare ca preţ pentru victoria celei Hrănitoare. Astfel - sugerează modelul, care a trezit vii reacţii de respingere printre istorici, biologi şi politologi -, un grup simte, în orice moment al evoluţiei sale, nevoia imperioasă de a expulza din sine ceva, de a respinge un corp străin, de a se purifica, sancţiunea fiind îndreptată, de fapt, împotriva propriului său organism, resimţit subliminal ca fiind impur. De aceea - demonstrează Lloyd deMause, şi argumentaţia mi se pare extrem de subtilă -, nici un grup nu optează - fantasmatic, cel puţin - pentru un lider pur, curat, neprihănit (cum mai cred naivii), ci pentru unul pe care-l simte capabil de a interpreta, real sau virtual, ambele roluri: cel de cavaler neprihănit al dreptăţii, şi cel, contrastiv, de „container cu otravă”. Un lider neprihănit poate fi ticăloşit de fantasmele de maculare ale grupului său, sau, dimpotrivă, poate fi exorcizat subit, aparent fără motiv imediat. Inversînd ecuaţia, un foarte bun lider - spune Lloyd deMause - este acela versatil, capabil să joace activ, detaşat şi tactic, ambele roluri fantasmatice. Mai mult, echilibrul psihic relativ al unui grup e determinat de ştiinţa liderului de a anticipa sinusoidalele psihice ale „supuşilor” săi, şi de a li se adecva după circumstanţe, aşa cum cere conjunctura fantasmatică a colectivităţii. Oricum, el trebuie să fie suficient de puternic pentru a rezista la maculare, şi suficient de suplu pentru a ieşi cu bine din mocirla fantasmatică în care a fost tîrît, exorcizînd astfel, prin rolul asumat de „victimă”, de „ţap ispăşitor” (aici teoria rimează cu aceea a lui René Girard din Ţapul ispăşitor (Le Boucemissaire)...) întreaga comunitate. Recurgînd la o analogie culturală machiavellică, liderul bun e monstru şi erou deopotrivă: vai de comunităţile ai căror lideri ţin morţiş să se înveşmînteze doar în hlamidă albă! Andrei STATE Spiritul şi interesul. Weber şi Hirschman despre sursele capitalismului La începutul secolului XX, Max Weber a publicat un studiu, care, încă de la apariţie, a dat naştere unor dezbateri aprinse, rămase pînă astăzi subiect de controversă. Textul argumenta în favoarea ideii că între capitalism şi creştinism, în varianta sa protestantă, ori, mai precis, între capitalism şi protestantismul calvinist ar fi existat o subtilă relaţie de influenţare, în sensul în care calvinismul ar fi determinat, nu neapărat cauzal, ci mediat sau indirect, apariţia unei noi concepţii despre menirea omului în lume, iar acest lucru ar fi făcut posibil, sau, chiar mai mult, ar fi generat apariţia capitalismului, iniţial în Ţările de Jos, apoi, imediat, în Anglia; dintre variantele de Calvinism, puritanismului i se atribuia, datorită sensibilităţii, valorilor şi deprinderilor sale morale, principalul rol în cristalizarea unei forme de capitalism, care, începînd cu secolul al XVI-lea, va marca decisiv lumea modernă. Pentru Weber, etica protestantă, interpretată ca asceză în lume, este cea care condiţionează spiritul capitalist, înţeles ca rezultat al muncii şi capacităţii personale obiectivate material în interiorul unei comunităţi umane structurate de idealuri şi de raporturi interumane diferite de cele premoderne. Argumentul tezei asceticii capitaliste poate fi schiţat astfel: 1. Separaţia radicală instituită de protestantism între lumea de aici şi lumea de dincolo a provocat un nou etos uman, fundamentat atît pe un pesimism antropologic cu privire la posibilităţile omului de a ajunge, prin el însuşi, o fiinţă demnă de Dumnezeu, situaţie tradusă într-o anxietate cu privire la propriile şanse de mîntuire, cît şi pe o responsabilitate individualistă faţă de propria existenţă, văzută ca un dar al divinităţii. 2. Acest nou etos al creştinismului mai presupunea şi interiorizarea muncii, pentru că munca era trăsătura definitorie a condiţiei umane postadamice şi, în consecinţă, trebuia asumată ca poruncă divină. 3. Conceptul calvinist de predestinare a ridicat imediat întrebarea: cum putem şti dacă sîntem aleşi să moştenim împărăţia lui Dumnezeu, ori dacă sîntem damnaţi pentru totdeauna? - iar unul din răspunsuri, cel mai însemnat, a fost: semnul predestinării este chiar realizarea omului în lume; 3.1. iar aceasta a fost privită şi ca succes material, şi ca integritate morală, ambele rod al efortului personal; 3.2. însă reuşita prin propriile forţe nu însemna dispensarea de ajutorul 151