Vatra, 2012 (Anul 42, nr. 1-12)
2012-12-01 / nr. 12
27 i.l. carigide - contemporanul nostru Titlul şi alura cărţii recent apărute a Simonei Vasilache (Cinstite obraze, moftangii şi domni) sunt contaminate de Caragiale la aproape fiecare pagină. Dan C. Mihăilescu, autor caragialian în intenţie (uneori fără intenţie), dar caragialian de vocaţie adîncă, a compus o carte consacrată stilisticii intime a lui Caragiale I.L. Caragiale şi caligrafia plăcerii. Biografia extraordinară a scriitorului a dus la apariţia unui volum concomitent documentat şi amuzant (conjuncţie rară!) semnat de Bogdan Rădulescu, Caragiale in Orient-Expres. Anul Caragiale se încheie în glorie. Mihai Dinu a publicat încă o lucrare ce va face dată. Dincolo de cuvinte, cea mai subtilă şi mai completă analiză a aparteurilor, a didascaliilor din textul dramatic, cu aplicaţie la cîteva importante piese românești. Autorul pleacă de la Caragiale, mai ales de la O scrisoare pierdută. . în acest context editorial, mai are sens să ne punem întrebări cu privire la actualitatea lui Caragiale? îmi pare rău că nu pot răspunde însă la întrebarea finală: în cazul meu, numărul replicilor preferate din Caragiale este atît de mare, încît reproducerea lor ar ocupa spaţiul unui alt articol. Şi toate se află pe primul loc. „Poate unul-două să le fi dat vîntul jos”. Cornel UNGUREANU Avem încă răbdare, puţintică . Dacă vedem mersul vremurilor, observăm că opera lui Ion Luca Caragiale împlineşte toate solicitările: postistorice, postmoderne, post-, post-, post. Cine nu e fericit dacă, în intervalele sale de om liber, nu se poate culturaliza cu momente, cu schiţe, cine nu e fericit râzând de aventurile lui Cănuţă, om sucit ? Nu mai sunt vremile lui Tolstoi sau Balzac, un sfert de oră de spectacol caragialesc ajunge. Am văzut în ultimul an câteva versiuni scenice al Scrisorii pierdute în care liderii judeţului caragialesc erau nişte derbedei. De-ai noştri, din preajmă, Pristanda se trăgea de şireturi cu Tipătescu, coana Joiţica se întindea unde-i venea bine cu amantul ei. E din Caragiale? Cum să nu e chiar Caragialele de lângă noi. Scrisorile lui Caragiale pot oferi un spectacol la fel de viu ca Momentele. Dacă nu în 1890 eram în Secolul omului de jos (lui Stancu i se părea că secolul XX ar fi secolul omului de jos) în secolul XXI suntem în mod sigur în secolul omului de jos. Dar fiindcă e frumos să ne amintim de strămoşii noştri aristocraţi, ne amintim: Caragiale este în careul cel mai înalt al scrisului românesc, al limbii române, îl putem citi nu doar prin monologuri ale Coanei Joiţica, ale lui Pristanda, ci şi prin grija pe care ne-o propun Eminescu, Slavici, Creangă. Iar pentru oamenii deştepţi, cei care studiază careurile sud-est europene, rămân prozele. Abu Hasan, de pildă. Sau La hanul lui Mânjoală. N-am reuşit să văd încă filmele făcute după O făclie de Paşti. 2. Hyperion a rămas în secolul XIX al culturii, Mitică s-a instalat binişor în secolul XXI. Ulici încerca, într-un eseu frumos, să-i aşeze alături. Dacă observ câte volume imbecile despre viaţa lui Eminescu s-au adunat în ultimii ani, câte spectacole proaste s-au făcut sub stema lui Caragiale, parcă îmi vine să scriu (Doamne iartă-mă) că Laurenţiu Ulici a plecat la timp. Şi din politică şi din timpurile manelelor atotcuprinzătoare. Dar fiindcă sunt, totuşi, într-un moment fast (îl aniversăm pe Caragiale), fiindcă îmi cereţi replica preferată, pun totul sub optimismul lui Trahanache. Replica mea favorită este „Aveţi puţintică răbdare!” Mirela ROZNOVEANU Cum este să fii Caragiale Proza lui Caragiale poate fi considerată în marea ei majoritate drept un corespondent al Scrisorilor persane ale lui Montesquieu în literatura română. Deşi Scrisorile au fost publicate la începutul secolului al optsprezecelea, iar momentele şi schiţele au fost scrise în a doua parte a secolului al nouăsprezecelea şi începutul secolului douăzeci, cele două opere aparţinând a două spaţii de cultură diferite au o viziune comună determinată de ceea ce s-a numit, în cazul lui Montesquieu, ‘privirea străină’. La rândul ei, proza lui Caragiale aduce în cultura română un mod narativ detaşat şi necondiţionat, numit de critică şi recunoscut de cititori drept ‘caragialesc’. Este posibil să te naşti într-o lume, dar să aparţii alteia. Exilul lui Caragiale, multă vreme de neînţeles pentru mine, a constituit în fond punerea de acord a gândirii prozatorului şi comentatorului politic cu lumea căreia îi aparţinea; a ‘privirii străine’ cu locaţia geografică a posesorului ei, a modului de a vedea lumea cu locul persoanei concrete, care şi moare în acest loc la doar şaizeci de ani. Montesquieu - baronul bogat şi influent - şi-a publicat romanul epistolar la Amsterdam şi mult mai târziu în Franţa. Nu mai miră deloc ce i s-a întâmplat imprudentului Caragiale, scandalurile de presă, procesele, acuzaţia de plagiat, o recunoaştere refuzată l-au determinat în final să părăsească România pentru Germania. Odată înfăptuită adecvarea dintre modul de a gândi şi loc, scrisul şi-a pierdut raţiunea de a se produce. Uluitoare rămâne posibilitatea de a te naşte şi trăi într-un sistem, dar de a-l percepe şi judeca prin ochii unuia din afara lui. Un paradox care nu a putut fi rezolvat decât de matematică. Proza lui Caragiale propune un narator care, explorând ‘Principatul Valachiei’, îşi consemnează impresiile în pagini apropiate ca ton de jurnal sau epistolă. Acest narator, un jurnalist, se avântă pe străzile oraşului ca să documenteze viaţa reala asemeni unui reporter de investigaţie. Prinde bizareria a ceea ce este de neimaginat, o realitate barocă pe care şi-o reclamă drept proprietate literară. Grupurile umane, fiecare cu statutul lui social, cu setul lui de valori indicate de modul de a se îmbrăca, vorbi, purta etc. interacţionează