Vatra, 2012 (Anul 42, nr. 1-12)

2012-12-01 / nr. 12

38 i.l. caragiale - contemporanul nostru trădarea spiritului comediei. Paradoxal, lăsaţi în hainele epocii rămîn actuali! Caragiale cere măsură şi bun-gust, în inovaţii (fie ele exegeze scenice, ori literare). Altfel, avem de-a face cu aberaţii... Prejudecăţi? Sigur că există! Una din ele, îşi bate joc de români. Fals! Satirizează anumiţi români. Ca şi Alecsandri, Haşdeu, Muşatescu, Mazilu, Băieşu, D.R.Popescu ş.a. Alta, nu e înţeles în Ardeal. Ba e ! Ca dovadă că se montează des pe scenele de-aici, iar unele din cărţile cele mai importante dedicate geniului din Haimanale sunt scrise de critici ardeleni - M. Tomuş, V. Fanache, Maria Vodă Căpuşan ş.a. Cît priveşte mentalul colectiv, încerc, de ani de zile, de cînd am publicat primul dicţionar Caragiale (2001) şi de cînd am montat primul spectacol Caragiale (1979) să explic că eticheta de diurn nu i se potriveşte (fiind la fel de nocturn ca şi Eminescu!); apoi, nu-nţeleg de ce pe 15 ianuarie toată suflarea suspină, amintindu-şi de Eminescu, dar peste doar două săptămîni mai nimeni nu realizează că s-a născut Caragiale!? 2.Pe Hyperion în ţara lui Mitică... nu-l văd ! Totul îmi place, la Caragiale! Sunt fan Caragiale! E alesul nostru, fără îndoială (asta dacă ai dreptul la vot... cultural). M-a uimit regizorul Hausvater cînd, într-un interviu, mărturisea că nu-nțelege de ce trebuie sărbătorit Anul Caragiale, lui dramaturgul nespunîndu-i nimic. Eu cred, naiv şi sentimental, în Mileniul Caragiale... Replica preferată? „De ce, nene Anghelache?”. Fiindcă exprimă misterul operei Conului Iancu, stratul insondabil al capodoperelor sale. Ioan DERSIDAN Ion Luca Caragiale - tentaţia Nordului 1.Astăzi, la începutul mileniului trei, nordul caragialian reprezintă un punct cardinal şi exegetic denumit, alături de adiţionările sudice şi balcanice, întrucât tentaţia Nordului, precum la Alexandru Macedonski, are acoperire în experienţele vieţii şi în unele caracteristici ale operei, în climatul şi meteorologia acesteia, autohtonie, figuraţia umană şi crucişul lingvistic şi atitudinal (Cf. Ioan Dersidan, Nordul caragialian - periplul versiunilor, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2003). Dintre cuvintele care, uneori, (ne) lipsesc din această receptare a operei caragialiene sunt cele privitoare la comparaţiile cu naturaliştii francezi şi ruşi şi cu romanticii germani, cum le înregistra încă Horia Petra-Petrescu în teza sa de doctorat, susţinută la Leipzig, sub conducerea lui Gustav Weigand şi în prezenţa scriitorului, în 1910 (Cf. Horia Petru-Petrescu, I. L. Caragiale, Viaţa şi opera/Leben und Werke, Ediţie de Ioan Derşidan şi Rudolf Windisch, Prefaţă de Ioan Derşidan, postfaţă de Klaus Bochmann, Cluj-Napoca, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, 2004), în 1910-1911, I. L. Caragiale era „singurul scriitor român în viaţă care-şi putea citi monografia” (I. Scurtu). Unul dintre argumentele cu privire la actualitatea operei caragialiene rezultă din preocuparea scriitorului, vizibilă în întregul operei sale (momente, comedii, nuvele, poveşti, dramă, corespondenţă, publicistică, distribuite în cele cinci etape ale creaţiei), de mecanismele vieţii (de viire, de mecanica şi organica viului, de sfârşit de secol XIX, darwinian), de procesele fizice, chimice şi biologice şi interesul vădit pentru condiţionările şi sensibilităţile climatice, (ne)temperat continentale ale eroilor săi, mereu între „uite-i ce drăguţi sunt” şi „îi urăsc, mă”! Urmărite în (ne)limite, aceste personaje se dezvăluie (distinct, argumentabil) comic, tragic, fantastic, realist, ori naturalist, adesea cu ipohondrii/ fandaxii şi încărcături atavice (unele recognoscibile şi în opera fiului cel mare, Mateiu, care aparţine în această privinţă familiei de sânge, dar, cu noi filoane, şi celei de spirite estetizante şi neliniştite, care experimentează, precum E. A. Poe, ori Cervantes), aşezate sub o lupă cunoscătoare, dintr-un laborator modern. Alte argumente ale valorii şi actualităţii operei caragialiene provin din felul în care, aşa cum s-a mai spus, de către exegeza critică, temele majore şi minore ale creaţiei (carnavalul, focul roşu caragialian, organic al lui Mateiu şi al personajelor sale crăieşti este albastru - politica, puterea, filonul / pontul şi poanta, norocul, vidul/ golul existenţial, alegerile, familia, triunghiul erotic, temperaturii, parvenitismul, vanitatea, tembelismul şi ticăloşia, mahalaua, ochii malefici etc.) sunt cuprinse într-un text deschis, cu variaţiuni, căci „facultatea dominantă a lui Caragiale a fost, se ştie, inteligenţa” (Valeriu Cristea), căreia nu-i lipsea „o anume răceală” şi nici „îngheţul sufletesc”. Tensiunea lingvistică a scrisului, inspiraţia şi expresia sunt legate de aceste teme ale naratorilor şi de personaje. De aceea adesea enunţul este şi anunţ, denunţ şi renunţ, variantă, în care intră propunerea şi respingerea, tipizarea şi auditivul. Ne reamintim astfel de formularea lui Paul Zarifopol despre familia Caragiale, privitoare la „vocaţia râsului ca artă şi simţul comicului ca instinct fundamental”. Interesul literar şi antropologic, diferenţiat, faţă de această operă rezultă, între altele, din ampla ei deschidere, deopotrivă spre infernalia, abjecţie şi ticăloşie, examinarea răului social şi uman şi a răului în bine şi spre feericul uman, miticist, simpatic şi vieţuitor, volubil şi comunicant, distribuit / distribuitor între revoluţie, reacţiune şi bodegă / abc. în Boborul, de exemplu, republica de la Ploieşti („uraganul entuziasmului”, „un fanatism”, „poporul martir” şi „pagină a liberalismului”) durează cincisprezece ore. Pe când ieşea revoluţia „pe graniţa de răsărit”, intra reacţiunea „pe graniţa de apus”. „Vedenie himerică”, un câine de mahala, „cu o tinichea de coadă”, trece „infernal” prin faţa gardei şi a publicului, care fac „haz nespus”. Altul şi persistenţa privirii celuilalt îi bestializează nocturn, între angoasă şi nesomn, simţurile, care reacţionează la huiduiturile măturătorilor, vrăjmaşi pentru animalul flămând (Baioneta inteligentă / Garda civică şi Grand Hotel „ Victoria Română”). „De vreme ce avem cap, la ce ne-ar mai sluji inteligenţa”, se întreabă ironic I. L. Caragiale, citat de