Vatra, 2012 (Anul 42, nr. 1-12)

2012-12-01 / nr. 12

40ii caragiale - contemporanul nostru zoologică mai unitară decât a regelui creaţiunii... Nici un neam de oameni nu-i mai bun sau mai rău, nici unul mai inteligent ori mai prost; unul e mai aşa, altul, mai aminterea; dar, la urma urmelor, toţi sunt la fel. Zi-le oameni şi dă-le pace! ... Neamul acesta nu e un neam stricat; e numai nefacut încă; nu e pân-acuma dospit cumsecade. E încă nelimpezit de mizeriile seculare sub care a mocnit cu junghetura frântă; încă nu crede în dreptate; încă nu poate scoate din sânu-i pe cine să-i poată comanda; încă nu știe de cine să asculte, fiindcă nu are deocamdată încredere în nimeni... fript cu lapte, suflă şi-n brânză. N-a ajuns să cumpănească bine ceea ce ar fi în stare să poată cu ceea ce i se pune împotrivă şi astfel încă nu înţelege că în mâna lui ar sta să-şi îndrepte soarta şi să dispună apoi pe de-a-ntregul de ca pă cum e drept şi pă cum are să şi fie odată, în fine, nu are încă destulă îndrăzneală să-şi răfuiască socotelile cu binevoitorii lui epitropi. Dar, cu vremea, trebuie să vină şi asta; trebuie să vină şi înţelegerea fără de care nu poate fi o naţiune sigură de avutul ei, nici de onoarea, nici de viitorul ei”. d. „Principii? - Fleacuri! Omenie? - Mofturi! Chiverniseala, procopseala şi ciupeala - asta e pecetia timpului nostru” (s.n. - I.D.). Cu mecanismele perturbate, baza cumulează asemenea şmecherii, trândăveli, îngâmfare şi tembelism şi poate exprima vârste, meserii şi (ne)înţelegeri, tabieturi. O tânjeală orientală, climatică / meteorologică descrie Ion Luca Caragiale într-o scrisoare din 1906, către Paul Zarifopole. „Ca fiarele unul asupra altuia ne purtăm”, scrie I. L. Caragiale, prezentând „omul ca fiară”, monologul său despre bestie. „Fiarele n-au biserică; fiarele n-au Dumnezeu”. f. „Proştii mor, dar prostia e nemuritoare” şi „inima mă trage tot spre miazănoapte” (13 VI 1910). „Fiţi sănătoşi şi veseli” este urarea care izbucneşte afectuos din camera limbajului, în corespondenţa scriitorului (cu propensiuni argotice şi eufemistice). g. „Simt enorm şi văd monstruos, nu mai pot privi, dar tot ascult” (Ion Luca Caragiale, Grand Hotel„Victoria Română"). O asemenea formulare poate fi apropiată de unele repere picturale. Astăzi, la începutul mileniului trei, globalizant, lumea vie şi misterioasă, gnomică şi gnomonică a comediilor şi schiţelor caragialiene şi cea a nuvelelor şi povestirilor (feericul caragialian, la incidenţa cu naturalismul şi cu enigmaticul fiinţei umane nepoticnite, în secvenţe de viaţă trasate după marele ritm al naturii) se deschide amplu spre compararea (posibilă) cu universul tablourilor oferite doritorilor de iconi ai vremurilor trecute, de către pictorii Gonzales Cocques (1614-1684, prin picturile Văzul, Auzul, Pipăitul, Gustul și Mirosul, tablouri găzduite de Muzeul Bruckenthal, din Sibiu şi selectate pe coperţile cărţii despre Ion Luca Caragiale - Cf. Ioan Dersidan, Nordul caragialian, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2003), Rembrandt (1606-1669 prin Rondul de noapte şi prin gărzile civile prezentate - „baioneta inteligentă”, într-o variantă caragialiană) şi Joachim Beuckelaer (1533-1574, prin Cele patru elemente: aer. O piaţă de păsări cu Fiul risipitor in fundal. Cele patru elemente: pământ. O piaţă cu fructe şi legume şi secvenţa biblică a Sfintei Familii în fundal. Cele patru elemente: foc. O bucătărie. Scene cu Hristos in casa Martei şi Măriei în fundal. Cele patru elemente: apa. O piaţă de peşte şi miracolul biblic al umplerii năvoadelor cu peşti - alegorii ale vieţii care se vieţuieşte, fascinaţii şi experimentări pentru apropierile dintre idealul clasic şi cel modern, dintre somptuos, abundent şi introspecţie şi pentru distribuţiile dintre domestic, interior şi rustic , excesiv şi natural... Frapează, în tablourile despre simţuri şi în cele consacrate unei distribuţii a regnurilor şi celor patru elemente, spectacolul sortimentelor animale şi vegetale prezentate (sintetizez), puterea şi miracolul vieţii şi al transcendenţei, dăinuind, invazia cărnurilor şi amănuntele modurilor de descriere şi livrare către ceilalţi, aspecte ale fuziunii dintre vegetal, organic şi spiritual, dintre intim / domestic şi imensitate (Cf. Ioan Dersidan, Ion Luca Caragiale şi Alexandru Macedonski - tentaţia Nordului, în vol. 900 - Literatură şi societate, Editura Universităţii din Oradea, 2012, pp.8 - 122). Morala şi sensul acestor elemente, păstrând indiciile locului şi responsabilitatea ţelului, aparţin maestrului, făurarului care le visează şi apoi le prelucrează în forme literare şi artistice demne de supleţea şi demnitatea componentelor şi a procesului creaţiei. Focid, de exemplu, motiv al creaţiei caragialiene, arde, luminează şi încălzeşte şi semnifică putere, inspiraţie şi intensitate. Flacăra este un test, în aşteptarea verdictului, între Focul lui Joachim Beuckelaer, Artileriştii( 1915) lui Ernst Ludwig Kirchner şi O plimbare la Căldăruşani, de Ion Luca Caragiale diferenţa o fac simţurile înregistrând alarma presiunii agorei şi a istoriei speciei asupra intimităţii şi asupra privitorului spectacolului existenţial: baroc, elementar, abundent şi triumf al regnului la J. Beuckelaer, enorm şi degradat, naturalist, la I. L. Caragiale şi expresionist, aproape fără scăpare la E. L. Kirchner. Variaţiunea modernă caragialiană din Temă şi variaţiuni cuprinde şi secvenţa în care sinistrul (din „variaţiunea” 4) n-a mai avut loc. „Sinistrul cel grozav este o pură invenţiune ieşită din fantezia nesecată şi din bogatul arsenal de calomnii al adversarilor noștri”.