Vatra, 2012 (Anul 42, nr. 1-12)

2012-12-01 / nr. 12

44. caragiale - contemporanul nostru despre «întâlnirile sale literare»: «Cu regretatul Şerban Cioculescu am avut o relaţie cu totul specială. [...] Tot el m-a învăţat să-l citesc pe Caragiale într-o altă notă, uneori mult mai dramatică şi universală. Era încântat de proiectul meu de a-mi scrie lucrarea de doctorat pe distincţia dintre «caragialism» şi «caragialitate», o himeră ce, dacă nu s-a împlinit niciodată pe plan teoretic propriu-zis, începe să devină tot mai limpede în proza mea»”. Ce-ar mai fi de spus?! Da, Caragiale e contemporanul nostru. Literal şi în toate sensurile posibile. Valentin CHIFOR O lecţie de claritate şi conciziune 1. Prestigiul lui Caragiale şi locul pe care-l ocupă în istoria literaturii române este legitim cu asupra de măsură. Independent de contestări, nu puţine (seria detractorilor este lungă), Caragiale rămâne definitoriu pentru spiritul românesc. Marele dramaturg este cel mai naţional scriitor român, afirma Mihail Ralea încă în 1935. Esteticeşte anvergura sa este incontestabilă. L.Rebreanu a formulat apoftegmatic un adevăr: “ Un singur înaintaş rămâne neîntrecut şi va rămâne totdeauna: Caragiale”. A existat o intoleranţă faţă de el, caragialofobia a fost destul de tenace, unii contemporani au apreciat geniul creatorului dar au exprimat rezerve grave asupra omului - T.Maiorescu sau M.Eminescu. Geniu al batjocurei, sarcasmului său nu-i scapă nimeni şi nimic. Masacrează, cu dreptate sau nu, pe unii confraţi, Alecsandri, Bolintineanu, Delavrancea ( preparator al “spanacului tricolor”), Vlahuţă, D. Zamfirescu, foloseşte în deriziune epitetul “dacoromân”, îl ironizează pe Eminescu, duşman al adjectivitei parodiază romantismul, șarjează simbolismul făcându-și un adversar din Macedonski etc. Mai mult, s-a constituit un întreg “dosar”, un contencios Caragiale: de-o parte detractorii - scriitorul a fost fluierat, acuzat de plagiat, refuzat de două ori la un premiu al Academiei, denunţat ca fiind ultimul ocupant fanariot, neprezentativ etic şi etnic, inaderent organic la spiritul românesc, pe de altă parte a fost înconjurat de un adevărat cult (lista heralzilor săi nu e mică), încât unii adversari s-au repliat în timp înclinându-se în faţa talentului său, seduşi de superioritatea inteligenţei creatorului - D.Zamfirescu, A. Bacalbaşa, Take Ionescu etc. Deşi E.Lovinescu enunţa deconcertant in actualitatea teatrului său ( prin aerul prea datat el ar conţine o substanţa perisabilă, încât într-o jumătate de veac atmosfera morală a comediilor sale se va spulbera, opera fiind lipsită de profunzime, ideologie, invadată de imoralitate, pesimism, fără adierea generozităţii etc., deşi admite că autorul ne-a oferit figuri tipice unei epoci de tranziţie, dând eroilor acte de stare civilă) constatăm mereu inalterabila contemporaneitate a scriitorului, peste mode şi timp, în fond partea noastră de cer, lumea românească e profund caragialiană, România fiind o ţara de Mitici. Tipologic vorbind avem unul sociabil, sietar, familiar cu toată lumea, demn , nevoie mare, când îl atingi în amorul propriu, capabil să pornească o revoluţie în bodegă, dar şi un Mitică jălarnic, grav, tragic chiar (Al. Vlahuţă, epigon al lui Eminescu). Vorbirea lui Caragiale, jargonul jurnalistic al cotidianităţii care vascularizează producţia sa literară (franţuzită abundent) e mai tipică decât aceea a confratelui de eternitate, Eminescu, romanticul înalt-meditativ, ataraxic. Altfel spus ne regăsim mai degrabă în “caragialism”, în această manieră particulară de a vorbi. Atâtea replici, sintagme, sentinţe ale dramaturgului, nu mai puţin din “momentele” sale ne întâmpină pretutindeni, le auzim în parlament, pe stradă, în tramvai, ne-au invadat conştiinţa, ne sunt familiare. Au pătruns în media, în spaţiul virtual, pe reţelele de socializare - maree a kitschului, vulgarităţii, obscenitate etalată public, tip de mahala sufletească. Mitocănia se lăfăe, o „mare trăncăneală” ( M.Iorgulescu), grav alterată gramatical, e la ordinea zilei. Cabotinul de geniu (el însuşi se definea ca un cabotin literar) ne-a perceput ca o ţară “de mofturi”, de moftangii, radiografiind viaţa ca moft, omul ca moft, oferindu-ne personaje-moftangii, locatariai planetei Moft (Al.Condeescu). Promotor al balcanismului (miticismul se încadrează în balcanism) Caragiale a definit exemplar gena noastră identitară: în epoca lui mahalagiul umbla să devină burghez, se juca de-a instituţiile liberale fără a le fi pătruns sensul (spoială de civilizaţie occidentală), azi într-o altă etapa de tranziţie fără sfârşit românul tinde să se adapteze mentalitar Europei, cu grave derapaje. îţi vine să exclami, adeseori, împreună cu Nenea Iancu: „Ţară-i asta, mă?”. Din perspectiva depăşind de pe acum un veac de singurătate, opera sa, greu înserabială - tipologic poate fi situat în proximitatea lui Moliére (Mihai Zamfir vorbeşte chiar de unicitatea ei ontologică), antiretorică, irigată de sarcasm tragic, nelipsită de un halo metafizic, n-are azi parte de prejudecăţi în receptare (momentul recepţiei lui ca spectacol al registrelor extreme a trecut demult), în abordarea comprehensivă a creaţiei sale s-a angajat elita criticii româneşti, de la Maiorescu, P. Constantinescu, G. Ibrăileanu, P. Zarifopol, prietenul său mai tânăr care a iniţiat ediţia critică (“Caragiale era un meridional leneş, înzestrat cu o inteligenţă şi fantezie hotărât supranormale”; “dramaturgul iubea adânc farsa şi paiaţeria tradiţională”, “Caragiale a fost un demon al veseliei”) la M. Ralea, G. Călinescu şi S. Cioculescu în interbelic. Exegeza caragialiană, prin contribuţiile lui Şt. Cazimir, M. Iorgulescu, Ion Constantinescu, Valeriu Cristea, Al. Călinescu, Ion Vartic, Florin Manolescu, M. Tomuş, V. Fanache, Maria Vodă-Căpuşan, Al. Condeescu, Liviu Maliţa, Marta Petreu, Mircea A. Diaconu etc. a schimbat profund, ce-i drept destul de târziu - în a doua jumătate a veacului 20 - viziunea despre operă, descifrând tipologia lumii sale, strategiile narative, mecanismele parateriei sale geniale, imagini ale “sufletului nostru volubil” (G. Călinescu), trăind prin Verb. Autodidact, având o cultura preonderent orală, Caragiale şi-a risipit geniul în vorbă. Opera sa ne oferă o admirabilă lecţie de claritate şi conciziune, stavilă împotriva scrisului redundant, deşi personajele lui suferă de euforie verbală, precum mulți conaționali.