Vatra, 2012 (Anul 42, nr. 1-12)

2012-12-01 / nr. 12

Dumitru CHIOARU Suntem aleşii lui Caragiale 1-2. Niciunul dintre cei trei mari clasici ai literaturii române, Eminescu, Creangă şi Caragiale, nu este mai viu şi actual decît autorul Momentelor. Eminescu şi Caragiale sunt polii lumii româneşti. Nordul astral intangibil şi Sudul relativismului terestru, între care ecuatorul îl reprezintă umorul lui Creangă. Dar în ziua de azi, nici Luceafărul, retras “nemuritor şi rece” în cerul idealurilor sale ca şi zeul după creaţia lumii, nici umorul sănătos al povestitorului nu ne mai reprezintă, ci Caragiale e “alesul nostru” ori, mai degrabă, noi sîntem aleşii lui. Caragiale este cu adevărat contemporanul nostru sau, deşi aş vrea să mă înşel, noi sîntem poporul lui. Caragiale e cu noi, precum Demiurgul cel rău al lui Cioran, observator şi profet amuzîndu-se, cu verva lui satirică, de ceea ce ne uneşte în realitate, “lanţul slăbiciunilor”. Visăm la Hyperion, dar în realitate ne purtăm ca Mitică. Nu trăim în Luceafărul ci în D-ale carnavalului îmi amintesc că o scrisoare pierdută, capodopera comediilor lui Caragiale, am studiat-o fragmentar în gimnaziu şi integral în liceu, analizînd-o încă în clişeele criticii dogmatice ale realismului socialist, ca oglindă a „putredei societăţi capitaliste”, despre care eu aveam imagini diferite confruntînd învăţătura şcolară cu amintirile oamenilor între care am crescut. Deşi mi se părea că continuăm să jucăm aceeaşi piesă, cu alte discursuri demagogice şi mascarada festivităţilor din comunism, am receptat Scrisoarea pierdută mai mult sub aspect estetic, pentru comicul ei de limbaj şi de nume decît pentru cel de situaţii care păreau a aparţine istoriei. Abia mai tîrziu, cînd am trecut din şcoală în viaţă, am descifrat pe cont propriu, în absurdul agitaţiei electorale ale acestei comedii politice, esenţa comunismului care a transformat alegerile democratice într-o utopie ce, pusă în practică, a dus la o instaurare a absurdului, anticipat în literatura română tot de Caragiale în farsa Conul Leonida faţă cu reacţiunea şi reprezentat de urmaşul său Eugen Ionescu, în piesele sale de teatru, mai cu seamă în Rinocerii. O lume încremenită în proiect care, făcîndu-te prizonierul ei, devine coşmar. O lume care a fost răsturnată în sîngerosul Decembrie 1989, printr-o revoluţie care părea că s-a născut din îndemnul presei liberale din farsa lui Caragiale: „Naţiune, fii deşteaptă!” îmi amintesc, de asemenea, de impactul filmului De ce trag clopotele, Mitică?, făcut de regizorul Lucian Pintilie pe baza unui scenariu după comediile şi schiţele lui Caragiale şi interzis de cenzura comunistă. Filmul, difuzat abia după Decembrie 1989, era un semnal de alarmă tras de Lucian Pintilie pe pragul căderii în „somnul cel de moarte” al comunismului, dar vizionat în condiţiile „vieţii în libertate”, părea că îşi pierduse mesajul politic deşteptător, rămînînd să fie receptat doar estetic. Dar în vreme ce filmul se derula pe ecrane, istoria postdecembristă îi făcea concurenţă în scenarii care de care mai groteşti. Filmul şi istoria se desfăşurau acum suprapuse. Filmul rula însă cu sălile goale, iar strada plină de oameni a devenit un carnaval, în care nu-şi mai furau unul altuia căciula ci îşi crăpau capetele. Aşteptam ca ei să intre din stradă în sala de spectacol, pentru a se (re)vedea ca în oglindă şi să iasă din sală deplin deşteptaţi. Atunci m-a zguduit moartea personajului Mitică din film, într-o confuzie şi violenţă la fel de mare ca şi cea din stradă. Mitică, rîsul nostru proverbial de toate, a dispărut subit în carnavalul cinematografic. M-am întrebat dacă, în urma transferării scenariului din ficţiune în realitate, cineva mai poate să rîdă. Dar rîsul s-a transferat, odată cu carnavalul politic, pe micul ecran. Acolo defilau zilnic oameni politici faţă de care Mitică este un copil din...litere. Şi mă întrebam dacă Mitică, zeul nostru balcanic, va învia. Dar văzîndu-i ochii închişi şi gura rîzînd, am înţeles că-i o farsă care explică morala filmului lui Lucian Pintilie: „Deschide ochii, închide ochii şi lasă-i să moară proşti”. După înmormîntarea „zeului” Mitică, în bocetele la fel de groteşti ca şi rîsetele celorlalţi, această lume dispare ea însăşi, semnificativ, în ceaţă, în vreme ce tot mai îndepărtat se aude cîntecul revoluţionar, devenit imnul nostru naţional de azi, Deşteaptă-te, românei. Este morala „revoluţiei” noastre, odată cu care carnavalul a devenit „democraţie originală”. Dar niciodată n-am înţeles mai bine o scrisoare pierdută decît după Decembrie 1989, cînd democraţia noastră originală a făcut foarte actuală comedia lui Caragiale. Am înţeles, prin comparaţie, şi substanţa ei conflictuală, care duce la pervertirea mecanismului electoral, datorită buclucaşei scrisori de amor pierdute. Şi mai ales, cît de false pot fi valorile promovate de acest mecanism, sub influenţa perversă a banilor. E de ajuns să vezi campaniile electorale sau dezbaterile parlamentare televizate, pentru a-ţi da seama că ai în faţă - vorba lui Eminescu - „alte măşti, aceeaşi piesă”. Poţi să-i identifici cu uşurinţă, în oamenii aleşi în funcţii publice sau în condiţia de simplu alegător care mai nu vrea, mai se lasă manipulat, pe Trahanache, Zoe, Tipătescu, Caţavencu, Dandanache, Pristanda ori pe Cetăţeanul turmentat, făcînd gesturile şi spunînd vorbele, ba chiar acţionînd la fel ca nemuritoarele personaje caragialiene. Dar dacă aceste personaje literare sunt - cum bine observa criticul Mircea Iorgulescu în cartea sa Marea trăncăneală, publicată în 1988 cu titlul Eseu despre lumea lui Caragiale - inocente şi, prin urmare, simpatice, cele reale devin, atunci cînd se dovedesc doar nişte impostori, odioase. Comedia idilică a lui Caragiale a devenit, în realitatea vremii noastre, o farsă grotescă. Lumea românească de azi este - vorba lui Trahanache - o „soţietate fără prinţipuri” ajunsă în pragul disoluţiei, nu numai datorită crizei economice ci, mai ales, datorită crizei morale care o macină de peste două decenii de libertate fără răspundere. Am ajuns la concluzia că o revoluţie, fără reformarea morală şi ameliorarea mediului social, naşte haos, iar în haos numai monştri se simt bine. Vom trăi mai departe în acest carnaval caragialesc cu Mitică ori ne vom îndrepta ochii spre Luceafărul eminescian? Sau vom regăsi şi ne vom împăca cu umorul lui Creangă? Vom alege şi vom vedea. P.S. Replica aleasă: „Cîtă vreme sunt ai noştri la putere, cine să stea să facă revuluţie?” (Conul Leonida faţă cu reacţiunea). Fără comentarii.