Vatra, 2012 (Anul 42, nr. 1-12)
2012-12-01 / nr. 12
Marta PETREU Cei şapte „mari” Nu mă întreb niciodată dacă scriitorii clasici sînt sau nu actuali. Pesemne că sînt, din moment ce îi recitesc periodic, de plăcere - uneori, e drept, şi pentru a scrie despre ei. Pe Caragiale îl recitesc adesea în scopuri terapeutice, inteligenţa lui mă face să cred că sîntem o naţie nu numai talentată, ci şi deşteaptă. Nu uit că deocamdată el mai este cel mai mare dramaturg român, momentele îmi par într-adevăr monumente, textele lui teoretice îmi demonstrează ce mare inteligenţă a fost, iar scrisorile către Zarifopol îmi arată că el a fost şi un mare domn. Intr-o cultură serioasă, iar eu încă mai nădăjduiesc că a noastră este, scriitorii sunt asimilaţi natural prezentului, fac parte din el, sînt apriorismul (fireşte, inconştient) care ne dictează chiar şi percepţia fenomenelor naturale; cînd e ninsoare mare, de pildă, eu îmi îngîn mulţumită că „ninge din dăstul”, iar cînd soarele îmi arde ochii, îmi spun ca el, că vremea este „oribil de frumoasă”. Şi altele, asemenea. Eu cred că sfîrşitul secolului al XIX-lea a avut şapte „mari”: Maiorescu, Eminescu, Caragiale, Slavici, Creangă, P.P. Carp, Hasdeu. Acum sunt pe cale să-l adaug pe listă pe al optulea, pe Alecsandri, dacă se dovedeşte adevărat ce spune Manolescu în Istoria critică..., şi anume că Mioriţa este de fapt creaţia a lui Alecsandri. Aşa diferiţi cum sunt ca temperament şi ca stil, eu mă sprijin pe ei şi, larg vorbind, îi socotesc, după ce-i adaug pe listă şi pe Budai-Deleanu, matricea de stil şi reperul meu de valoare. Nu pricep dispreţul unor scriitori la adresa lui Caragiale. Nu pricep nici de ce ar trebui să alegem între Caragiale şi Eminescu, eu pur şi simplu am nevoie de amîndoi, de fapt de toţi. Liviu ANTONESEI Nu actualitatea, ci eternitatea... 1. De bună seamă că mie mi se pare legitim prestigiul de care se bucură Caragiale în ochii istoriei şi criticii literare şi, mai ales, în cel al cititorilor săi şi ai spectatorilor pieselor sale de teatru. Istoria literară îl include, pe bună dreptate, în cercul restrîns şi select al „marilor clasici” cei care, alături de paşoptişti în ceea ce priveşte istoria propriu-zisă, pot fi numiţi şi „părinţi fondatori” - paşoptiştii au fost vestitorii istoriei noastre moderne, marii clasici au făcut pasul decisiv înspre literatură ca activitate intelectuală şi de creaţie specifică. Revenind la Caragiale, principalele motive pentru excelenţa situării sale ţin chiar de excelenţa literaturii sale. Comediile sînt cele dintîi din istoria literaturii noastre ce pot fi acuzate de perfecţiune, Năpasta este o dramă care atinge adesea tensiunea tragediilor antice, „momentele” sale sînt, cum spunea cineva mai calificat decît mine, „monumente”. De altfel, acum vreo treizeci şi mai bine de ani, eseistul Al. Călinescu a argumentat eficient modernitatea lui Caragiale inclusiv prin „recuperarea” pentru literatura mare a genurilor zise minore, însă rezistenţa „la vîrf” a lui Caragiale nu se datorează numai unor calităţi strict estetice. Mai este ceva care trebuie luat în calcul. Caragiale mai este şi un autor extraordinar de viu, de proaspăt, de „actual”, cum spuneţi chiar D-voastră în întrebare. Acum vreo zece ani, cînd comemoram doar 90 de ani de la plecarea sa din această lume, am făcut un pas mai departe, vorbind despre „eternitatea” lui Caragiale. Am reluat tema şi anul acesta în mai multe articole, aşa că nu voi zăbovi asupra ei, reamintind doar că el este autorul operei în care ne regăsim cel mai bine, chiar aşa cum suntem noi, cu cele bune, cu cele mai puţin bune, ba chiar şi cu cele de-a dreptul proaste. Mai mult, eram „caragialenii” înainte de apariţia sa şi vom rămîne pînă la sfîrşitul nostru ca obşte. Caragiale însuşi a fost „caragialeian”, cine nu crede să-i răsfoiască, de pildă, discursurile electorale sau să-i analizeze anumite fapte ale vieţii. Cred că mentalul colectiv ştie foarte bine asta şi ne comportăm ca atare, chiar dacă, unii dintre noi, ca individualităţi, încercăm, cu mai mult sau mai puţin succes, să ne desprindem, să se despărţim de această „paradigmă”. Fapt remarcabil, însă inutil, nimeni nu poate fugi de umbra sa, cu atît mai puţin cînd aceasta este interioară, crescută pe dinăuntru, ca să zic aşa! 2, înţeleg. Faceţi aluzie la vorba „trăim în Caragiale, dar visăm la Eminescu”. Da, aşa este. Eminescu însuşi trăia în Caragiale, cum dovedesc puzderie de episoade din viaţa sa, cum nici Caragiale nu se sfia să viseze la Hyprion, măcar în cîte un moment de „slăbiciune”. Dacă ne gîndim la pasiunea sa nesmintită pentru muzica înaltă, aş spune că avea momente de slăbiciune destul de frecvente! îmi place aproape totul în opera lui Caragiale, nu-mi plac cîteva momente ale vieţii sale, începînd cu modul în care şi-a tratat moştenitorii - mai ales în ce priveşte diversele moşteniri apropriate abuziv! - şi sfîrşind cu exilul berlinez. Cum naiba să descoperi cel mai bine modul de a fi al obştii tale, să fii diagnosticianul emerit, precis ca un autopsier, şi după ce faci isprava asta, să dai bir cu fugiţii? Aşa ceva nu se face, bibicule! Şi iată că (ne-)a facut-o! Doar e caragialeian de-al nostru! Chiar dacă nu ne dăm seama şi chiar dacă nu vrem să o recunoaştem, Caragiale este „alesul nostru”. Al meu este, cu siguranţă. Oricîte poezii aş scrie cînd mă cred Hyperion, oricît m-aş identifica uneori cu acesta, ştiu că Mitică stă la pîndă. Cît priveşte replica mea favorită, ei bine, ar trebui să aleg dintr-o întreagă legiune! Ca să nu mă supun angoasei alegerii şi ca să nu fac aici un adevărat pomelnic ce riscă să dubleze volumul revistei, mă voi adapta la condiţiile perioadei electorale prin care tocmai trecem şi voi spune „Dar eu cu cine votez?”. Dată fiind conjunctura politică a momentului mi se pare şi foarte actuală! Şi, de altfel, conjunctura aceasta pare ea însăşi eternă!